Eseul în literatura română exista din secolul al XIX-lea, de la Alecu Russo, de la Nicolae Bălcescu și, mai răspicat, de la Alexandru Odobescu. În secolul al XX-lea, eseul cunoaște o adevărată înflorire prin contribuțiile unor reprezentanți ai gândirii din Transilvania, între care se remarcă Lucian Blaga și Emil Cioran. În scrierile sale în limba română (Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Schimbarea la față a României, Lacrimi și sfinți, Amurgul gândurilor, Îndreptar pătimaș), Emil Cioran impune un stil eseistic remarcabil prin concentrarea meditației până la forma aforistică, înrudită cu procedeul lui Lucian Blaga din Discobolul și din Elanul insulei.
În măsură în care opera lui Emil Cioran este semnificativă pe plan european, ea dă seama și de una din cele mai importante perspective ale gândirii românești. Este vorba despre linia spirituală ce pornește din efortul uriaș al Școlii Ardelene, în care scientismul deopotrivă cu metafizica, problematica istoriei împreună cu fervoarea filologică dau discursului formele sale clasice. Această strădanie se remarcă și în poetica istorică a lui Octavian Goga sau în aceea profund contemplativă a lui Lucian Blaga.
În publicistica sa din tinerețe, Emil Cioran formulează observații asupra „stilului interior al lui Lucian Blaga”1), acestuia găsindu-i drept una din notele definitorii „convertirea muzicalului în plastic, a infinitului în formă”2). Fiind „cea mai completă personalitate din România, deoarece s-a ridicat la același nivel pe toate planurile în care s-a realizat”3), Blaga este „singurul gânditor român care are în ochii lui Cioran, prestigiu”4). Aceeași apreciere față de opera lui Blaga o precizează Cioran și într-o scrisoare către Arșavir Acterian. („Am citit cu oarecare emoție câteva poezii de Blaga. Trebuie să recunosc că era cineva”5).)
Orice studiu ivit în spațiul literar românesc, asupra personalității lui Emil Cioran nu poate evita să dezbată intervenția polemică, datând din 1959, a lui Lucian Blaga împotriva eseistului din Ispita de a exista, carte publicată la Paris, în anul 1956. Textul lui Blaga, scris la solicitarea revistei Tribuna, nepublicat de aceasta, a apărut postum, sub titlul Farsa originalității, în Contemporanul (numărul 45), din 9 noiembrie 1962, fiind inclus zece ani mai târziu în sumarul volumului Isvoade 6). Lucian Blaga remarcă statornica ancorare a eseistului între reacțiile provenind din nostalgiile confesive ale unei vârste adolescentine. Blaga evidențiază aspectul temperamental al tipului de meditație specific lui Cioran. Sesizează apoi predilecția acestuia, încă din anii debutului publicistic, pentru un „univers contaminat de haos”7), veșnic amenințat de senzația neantului.
„Mai mult decât ca filosof, Cioran se afirma ca un mare scriitor. Tocmai scriitorii vor protesta, atacându-l dinspre latura filosofică și contestându-i ... originalitatea ideilor. Blaga s-a arătat deosebit de dur, făcând greșeala de a interveni ca un specialist. Și el se încercase în tehnica aforismului, sursele fiind oarecum comune, după cum întregu-i sistem filosofic se sprijinea, cu partea sa rezistentă, pe intuiții literare, pe zicere, nu pe idei, epuizate, dacă gândim în absolut, de vechii greci, sau mai înainte de chinezi, indieni și de școlile orientale. Cioran, în gândirea sa, e mai artist. Să-l suspectăm pe Blaga de invidie? Mai tânărul confrate, tot ardelean, prea se arăta sigur pe sine” 8), după cum mărturisește Marin Sorescu.
Ipostaza franceză, pe care o prezintă Cioran lumii, nu diferă, în manifestările și în atitudinile ei majore, cu nimic de aceea a începuturilor sale. Consecvent cu el de-a lungul unei vieți, eseistul și-a purtat prin ani, într-un alt mediu literar și în altă limbă, aceleași neliniști și dileme, pe care le-a înfățișat, încă din tinerețe în spațiul său de obârșie. Confesiunea directă este modalitatea esențială de manifestare a eseistului, remarcându-se autenticitatea demersului său aforistic, deoarece, pentru Cioran, scrisul reprezintă „un mijloc de eliberare”9). Cioran indică în acest fel apartenența lui la un climat literar interbelic de care nu a reușit niciodată să se desprindă definitiv. Disperarea ca aporie nu l-a părăsit niciodată, după cum trăirea lirică a meditației i-a singularizat opera. Publicând Pe culmile disperării (în anul 1934), Cioran inaugura la noi „filosofia lirică”10). Este un „lirism filosofic mai acut chiar decât cel al lui Blaga”11), după cum observă Marin Sorescu.
În eseistica lui Emil Cioran, totul este afirmare prin negație, încât și sentimentul apocaliptic devine mesianism edificator. Cioran ridică această reflecție de ordin individual la scară colectivă în Schimbarea la față a României (carte publicată în anul 1936), una din cele mai semnificative lucrări străbătute de patosul profetic. În această scriere aparținând lui Cioran se remarcă voința de a fărui un destin neamului și de a realiza un stil cultural prin care românismul ar ajunge la universalitate. Cioran consideră că există culturi mari (cele care se realizează pe toate planurile), intermediare (ce se realizează parțial, oferind străluciri efemere) și mici (acelea caracterizate în istorie prin „formele minore de viață”12)). Doar culturile mari lasă urme în istorie. Le conduc legi deosebite de evoluție: culturile mari se dezvoltă sub semnul continuității, cele mici (forme subistorice 13)) se salvează înfrângându-și continuitatea „în febra salturilor”14), prin discontinuitate, deci dincolo de tradiție 15).
Blaga precizează că subistoria noastră s-a compensat printr-un proces de involuție, de trăire interioară, ce a generat o incomparabilă cultură populară. În căutarea specificului românesc, în Spațiul mioritic, Blaga este cel care coboară până la inconștientul națiunii, apriorism al spontaneității creatoare.
Schimbarea la față a României, scrierea lui Emil Cioran, reprezintă o replică hermeneutică la interpretarea propusă de Lucian Blaga în legătură cu profilul spiritual românesc, remarcându-se prin sentimentul metafizic al istoriei.


NOTE

1) Cf. Emil Cioran, Revelațiile durerii. Eseuri. Ediție îngrijită de Mariana Vartic și Aurel Sasu. Prefață de Dan C. Mihăilescu, Cluj, Editura Echinox, 1990, pp. 132-136.
2) Ibidem, p. 133.
3) Ibidem, p. 136.
4) Cornel Ungureanu, La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Timișoara, Editura Amarcord, 1995, p. 91.
5) Cf. Emil Cioran, Scrisori către cei de-acasă. Stabilierea și transcrierea textelor de Gabriel Liiceanu și Theodor Enescu. Traduceri din franceză de Tania Radu. Ediție, note și indici de Dan C. Mihăilescu, București, Editura Humanitas, 1995, p. 219.
6) Cf. Lucian Blaga, Isvoade. Eseuri, conferințe, articole. Ediție îngrijită de Dorli Blaga și Petre Nicolau. Prefață: George Gană, București, Editura Minerva, 1972, pp. 95-100.
7) Ibidem, p. 95.
8) Apud Pro și contra Emil Cioran. Între idolatrie și pamflet. Antologie, cuvânt înainte și note de Marin Diaconu, București, Editura Humanitas, 1998, pp. 309-310.
9) Ibidem, p. 284.
10) Cf. Emil Cioran, Pe culmile disperării, București, Editura Humanitas, 1998, p. 50.
11) Apud Pro și contra Emil Cioran. Între idolatrie și pamflet, ed. cit., p. 302.
12) Cf. Emil Cioran, Schimbarea la față a României, București, Editura Humanitas, 1998, p. 10.
13) Ibidem, p. 12.
14) Ibidem, p. 29.
15) Ibidem, pp. 25-26