Noi și armenii

Pentru a descrie un popor, trebuie să-i cauți rădăcinile și să-i culegi toate florile înmiresmate care au dăruit lumii comori de neprețuit. Una dintre aceste flori a răsărit în arealul numit azi Armenia, în Cappadocia sau Cap-a(l) Dochiei. Nu știu exact care sunt părinții, dar frații nu pot fi alții decât triburile trace, scite, hitite, într-un cuvânt ramuri ale poporului indoeuropean din zonă.
Este impresionant focarul spiritual format, care a reușit să supraviețuiască cel puțin în ultimii 3.000 de ani.
Dacă egiptenii au supraviețuit prin copți, armenii au supraviețuit prin armeni. De ce? Pentru că „pustiul” revelației lor se află în zona vecină azi țării, și în interiorul ei de atunci, de la început. Acolo s-a călit și s-a păstrat o elită sacerdotală, poate rămasă anonimă chiar și pentru propriul popor, care și-a făcut pe deplin datoria. Ar-menii, adevărați gânditori, căci acesta este numele lor, au păstrat cu sfințenie vechile tradiții spuse și nespuse. Brâul de pe bisericile armenești are un corespondent laic și ritualic vechi de mai mult de 2.000 de ani; atât la noi, cât și în civilizația Indusului „ața” este simbolul vieții: trăiești „cât te ține ața”. Chiar oamenii de știință au observat, în momentul morții, în infraroșu, ceva asemănător în zona ombilicală, deasupra aceluia care trecea în altă dimensiune. Este „firul tors” din povestea „Frumoasa din Pădurea adormită”.
Un cunoscător al tradiției armene ar găsi un cult solar, reflectat atât în ornamentațiile religioase, cât și în viața laică. Sunt convinsă că există multe lucruri care, nespuse sau ignorate de „marii” europeni, ar putea evidenția vechile rădăcini ale neamului indoeuropean. Din ignoranță sau rea intenție a unora, partea profundă din care și-a tras seva și imaginea cultura așa-zis romană -elenismul, propagat de Alexandru Macedon, și cultura elenă oferită populației peninsulei italice prin coloniile ei și învățați ca Pitagora, care venind de la Crotona a murit la Metapont (fondat de coloniștii ahei în sec. VII î.Hr.) - rămâne anonimă. Iată de ce noi, tracii-geți, din care s-au răsfrânt eolienii, aheii, ionienii și dorienii (care astăzi se numesc greci), am ajuns să ne ignorăm originea, pentru a ne mândri cu... romanii. Se ignoră această parte estică a Europei, cât și cea nordică, locuită de vechii celți. Armenii au dăinuit, ca și noi, cu toate vicisitudinile vremurilor.
Pentru a aprecia adevărata bogăție rămasă și păstrată de armeni, atât fizic, cât și arheologic, prin ruinele din arealul actual și trecut de până la Mediterana, trebuie să pătrundem în inima acestei țări, la EREVAN care se numea, în urmă cu 2.800 de ani, EREBUNI, și a fost fondat de Argiști I din Urartu, care a domnit între 790-766 î.Hr. Cele două denumiri sunt despărțite de peste 1000 de ani, pentru că se spune că, pe la anul 600 îHr., a fost distrus, și apare ca Erevan în secolul VII – după Hristos. Avem în față o continuitate, chiar dacă unii „mari specialiști” – aceiași care afirmă că termenul armean vine din slavă (!??), iar slavii apar în izvoarele istorice abia în secolul VI d.Hr. - n-au găsit un alt „petec de hârtie” de așa-zisa atestare mai veche. Orașul nu a dispărut niciodată, căci altfel nu ar avea același nume și același sens. ERE-BUNI poate fi ceea ce noi spunem era(u)-buni sau eră-bună sau erau bune sau ele-bune; rotacismul r cu l sau invers ne dezvăluie „ielele”, zânele bune sau rele care sunt celebrate la Sânziene, adică la Solstițiul de vară. Fie că reprezintă un element al naturii (pământurile bune) sau desemnează zâne sau femei, ele vorbesc de vremuri mult mai îndepărtate decât chiar 700 î.Hr. De ce?...Pentru că ritualurile legate de natură, cât și matriarhatul – în care Femeia era piesa centrală – sunt mult mai vechi.
În limba franceză există cuvântul ELEVER – a ridica, a clădi, a construi un edificiu, a instrui, a fonda. EREBUNI s-ar putea să mai ascundă și pronunția b prin v, iar dacă adăugăm rotacismul r cu l, rezultă ELEVUNE. EREVAN are sensul de elevat sau de a eleva, tot din franceză. Atât Erebuni, cât și Erevan definesc ceva înălțător, care trebuia păstrat și peste 3.000 de ani.
Urmașii indoeuropenilor au păstrat pe înălțimi ceva „înălțător”, rod al gândirii neamului nostru omenesc. Aș face analogii mai complexe: întemeietorul Argiști și argeșenii de azi au în comun Argedava. Despre sumerieni și despre urarți se spune că „nu se cunoaște de unde vin”, dar poartă nume de rezonanță în toponimia europeană, ca să nu spun geto-dacă. În Franța, lângă Nisa, există râul ARGENT. Acest lucru ne poate arăta că legăturile de sânge și limbă între est și vest sunt foarte vechi, ca și Eufrat și cei cinci regi Fraate (parți din secolele II î.Hr.-I d.Hr.), care se regăsesc în românescul frate și franțuzescul frere, cât și ca
rădăcină pentru franc. Șansa poporului armean a fost ca, luptând pentru identitatea lor, ei au luptat și pentru noi, întreg poporul indoeuropean. Armenii n-au venit întâmplător în țările române; vocea sângelui i-a călăuzit. Noi putem învăța mult de la vechii și actualii vecini, păstrându-ne demnitatea și cultura străveche.