Când întunericul apasă prea tare pentru a fi suportat cu stoicism de natura umană, adânc caut un sprijin in brațele tale tăcute si calde...Atunci, tu îți sprijini chipul obosit de umărul meu. Încerc să-ti spun câteva cuvinte cu vocea nesigură si tremurătoare, dar ma oprești...Mă oprești cu atâta grație și cu o simplă șoaptă...Cine ești? Tot eu cutez să răspund...Să fi fost o amintire...sau un simplu vis? Orice ai fi...te urăsc...Te urăsc pentru că apari atunci când vreau sa fiu singură, te urăsc pentru că aduci o rază de lumină în întunericul adânc ce mă ascunde oricărei superficiale priviri...Te urăsc pentru ca îmi zâmbești cu atâta bunătate și mister când pe obrajii mei șiroiesc zeci de lacrimi mărunte...Mă urăsc pe mine, căci slăbiciunea mă face să te ascult, să te privesc...Căci ți-am deschis o poartă pe care nu vei mai ieși nicicând. Și de ce nu, ma urăsc pentru că nu te pot alunga din gândul meu pe tine, o himeră, o născocire dulce a serilor primăvăratice. Lasă-mă să-mi continuu zborul o dată frânt, lasă-mă să ating încrezătoare infinitul, deși tu-mi strigi că e o utopie...Lasă-mă să fug, lasă-mă să te uit și să plâng...Dar lasă-mă să-mi apropii, palidă, de inimă, durerea seacă a depărtării de tine. Lasă-mă să mă îmbăt în continuare cu ambrozie si minciună, să mă amăgesc naivă cu faptul că te urăsc, că nu existi, că ești doar stafia unei umbre... Iar dacă nu...șterge-mi iarăși orice cuvânt de pe buze și...ia-mă cu tine.
Incă nu ai aflat cât de mult te iubesc?