poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3969 .



Ierburi uscate - Despre Poetica lui Valentin Predescu
eseu [ ]
note de lectura la "Cenușa Sagrada"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Incomprehensibil ]

2009-05-20  |     | 





Volumul de versuri al lui Valentin Predescu – Cenușa Sagrada – apărut la Editura Tiparg în anul 2007, construiește într-o abordare matură o convingătoare reflecție poetică asupra finitudinii umane, anunțate de toate semnele decrepitului – rătăcirea donquijotescă, moartea, zădărniciile, crucile, bălăriile etc. Asemeni unui Sisif istovit de necontenita povară a reluării, poetul se oprește la marginea sa și, contemplându-și șirul de fapte fără legătură numit viață, va avea un moment de prelungă și amară conștiență. Dacă în volumul anterior (Gustul Ierburilor, Editura Albatros, 1975), verdele era culoarea aflată în ton cu trăirile prezentului și ale viitorului anticipat, de data aceasta, după intervalul celor treizeci și doi de ani de meditații poetice neobiectivate în publicații, cenușiul căzut asupra lumii asemeni cenușii morții nu pare a mai lăsa loc niciunei reveniri la începuturile promițătoare – “și nici un suflet nu-i pe-aproape / să mai oprească asfințitu-n loc” (Cenușa Sagrada). Nu se află nicăieri nicio mișcare care să se întrupeze elixiric într-o altă pasăre Phoenix. În schimb întâlnim Cerberul la fiecare pas al poemului. Chiar dacă nu este descris a fi atât de monstruos și nu ne este înfățișat ca având trei capete, nici a fi frate cu Hidra din Lerna sau cu Leul din Nemeea, recunoaștem în el câinele lui Hades, păzind cu mult zel viitoarea intrare în Infern, permițând doar sufletelor morților să intre și veghind ca nimeni altcineva dintre cei morți să nu iasă în lumea celor vii – “Și dintre pleoape o lacrimă de mort / se scurge-n ceasul de apus / și din ce-a fost precum s-a dus / doar câinele mai urlă sacerdot” (Câinele liturgic). Spațiul cultural în care poetul creează este unul saturat de elemente magice. Începând cu o ușoară adiere a iraționalului, care trece din cuvânt în cuvânt, de parcă ar preda o invizibilă ștafetă încă de la primul vers – “Îndeobște / cui i-a dat Moartea târcoale de Florii / trece cu bine de Paște / și bea vinul Învierii / de-o mână cu Mielul...” și care irumpe din lucruri în ființe și mai departe, continuând cu adoptarea unui punct de vedere transcendent față de lucrurile oferite simțurilor – “Zac morții-n vajnic cimitir / cum sufletele-n patime carnale / se ung pe aripe cu mir / fugind în spații bidonale” (Spații carnale) și sfârșind cu o uriașă contaminare a lumii cu afinitățile elective ale sufletelor – “La miezul nopții stelele cădeau deasupra casei / până când spre dimineață tata nu mai exista / pământul înrourat prepuielnic mă întreba unde sunt / eu îi spuneam că-l iubesc și că vreau alt pământ. / Astă noapte urcam pe-o scară de stele / zugrăvind cerul cu un penel / Carul Mare era Tatăl, Carul Mic era tot el / Steaua Polară pe care călcam îmi arăta Dumnezeul / cerului în care să pier” (Nocturnă). O deosebită zonă de interes a autorului se arată a fi utilizarea mijlocului artistic al omologărilor. Toate chinurile noului Sisif se conturează parcă la indigo, în suprapunere peste cele ale lui Christ, ale zeului în general. Astfel, nașterea poetului a avut loc în “ieslătura românimii Galileea”, mama fiindu-i o altă Marie, “mai timidă decât Sfânta” iar tatăl, un “tâmplar“ ce-l înlemni “în cui de har” (Nașterea I). Omologările continuă în întreg arborele genealogic la al cărui capăt pare a fi ajuns poetul – “ Ce zeu de tată ești tu tată.../ Cenușile pe - Olimp în așteptare / au zeu mai vechi pe Tatamare...” (Moarte de tată). Toate acestea reușesc să potențeze viața individuală a creatorului, ridicând-o la nivelul genului și transformând drama individuală a persoanei într-una a omului dintotdeauna. În fiecare poem, spațiul vegetalului, care confiscase în trecut propensiunea spre metaforă a poetului, este înlocuit cu cel al animalului. Din ierburile verzi de altădată rămâne acum doar uscăciunea și buruiana care a intrat până în casă, anunțând locul de pe mormânt – “Gustul ierbii / dulce-n tinerețea pruncioasă / te devoră-n sucul vieții / cu o poftă nemiloasă.../ Iarba-n ani o bălărie / pustiite case moarte.../ Te mănâncă iarba-n casă / în veninul șerpilor din bălărie” (Între ierbi și bălării). Ființei plăpânde a ierbii, ieșite de fiecare dată cu optimism de sub apăsarea pietrei în dorința de a gusta din lumină, i se substituie acum o întreagă faună cu rezonanțe mult prea accentuate în psihologia resemnării – turma de viermi, broasca, șerpii, câinele, dihorul, omida, căpușele etc. Lumea se închide sub cer, Dumnezeu a uitat de om, iar omul a uitat să mai biruie lumea. Nicăieri salvare, nicăieri mântuire. Drumul nu mai este în sus; ceea ce mai este numit astfel nu se arată a fi decât o încremenire în proiectul orizontalei – “Hai, vino, frate, Câinele meu / Să-l căutam pe Hristos! / Să mergem cu Dumnezeu! Pe jos / numai pe jos!” (Poem teror).

Cartea lui Valentin Predescu – Cenușa Sagrada –, poate fi înțeleasă numai în registrul prealabil al unei hiperexcitabilități a conștiinței care, închizând toate ușile și ferestrele ușurătății cu care receptăm eul și lumea, pentru a rămâne singură cu sine și cu spaimele sale, supune unui adevărat epoche poetic toate reacțiile condiționate cu care reușim să trecem de fiecare dată pe lângă semnificații. Din această luptă, cea mai grea din toate cele purtate de om, întărit iese numai Poetul, devenit, chiar dacă postum, capabil să salveze cu slova-i de foc întreaga umanitate – “Cu vinul mort în bob de strugure / vom sta la cina albă împreună / cu nașii îngeri, cu mirii la trăsură / cu Dumnezeu ce va să spună: / sunt eu doar Rai și Rai sunteți / în strai de oase de poeți” (Dormiți Poeți).

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!