De la 1800 încoace, nenumărate generații au trecut granițele țării, sub felurite auspicii și zodii, spre a se asimila spiritualicește luminilor Occidentului. Acest contact a însădit puternice metamorfozări sufletești și a robit la crezul doctrinelor egalitare forța creativă a acelor generații. Rolul acestor integrări în evoluționismul de gândire apusean a fost realitatea culturală pe momente istorice, pe școli și principii din mica Românie dinainte de război.
Astăzi, ca și ieri, suntem, prin forța tradiției și prin setea potențialelor culturale, fascinați și integrați spiritualicește aceleiași civilizații apusene.
Urmărim, prin problema ce o punem, să vedem care sunt mărturisirile tinerilor cărturari coborâți din arcopagul Sorbonei sau din forurile universităților străine și integrați mediului autohton.
Nu înțeleg cum pot exista români care, petrecând mai multă vreme în străinătate, se folosesc atât de puțin de perspectivă și-și valorifică atât de puțin luciditatea, încât, odată reîntorși, se văd siliți a-și înregistra planurile ca iluzii. Depărtarea de România mi-a descoperit într-o revelație deprimantă limitele imanente ale României. Am înțeles un lucru pe care-l bănuiam din țară și pe care reîntoarcerea mi l-a verificat zilnic: România are un spațiu istoric foarte mărginit. Vreau să spun că, în esența noastră, suntem limitați, dacă nu condamnați, și că numai eventualitatea unei transfigurări istorice, miracolul unui salt - din păcate atât de puțin frecvent și atât de străin istoriei - ne-ar putea salva. Eu cred în România, în ciuda lucidității, și aștept miracolul unei alte Românii mai mult decât întâii creștini împărăția cerurilor.
Am cel mai mare dispreț pentru acei care, odată reîntorși din străinătate, miniaturalul vieții noastre îi distruge, îi paralizează și-i scoate din circulație. Ei trebuiau să știe de mult că România nu reprezintă încă un destin spiritual și că la noi orice om care nu gândește național și politic este sortit ratării. E foarte interesant că în viața noastră culturală nu se mențin la suprafață decât cele câteva personalități care nu s-au falsificat, fiindcă au priceput de mult că naționalismul este singura respirație vitală în România.
Aproape toți românii pe care i-am cunoscut în străinătate mi-au făcut impresia unor ratați. Dar ce să zic de toți românii pe care i-am cunoscut în țară, în decursul unei tinereți, dacă nu a unei vieți? Aș vrea să mă înșel în reprezentarea mea, dar văd un convoi de nihiliști. Că un om se lichidează așa de ușor în mediul nostru, se datorește indiscutabil nihilismului ordinar al acestuia. Ce să spui de o țară în care distincția se măsoară după neparticipare?! Unii atribuie nihilismul neproblematic, din sânge, care ne caracterizează pe toți, haosului etnic, a cărui limpezire ne costă în virginitatea noastră morală. Eu văd însă în absența aproape totală de istorie, cauza esențială a acestui nihilism curent. Este nihilist un popor care n-are istorie.
Dacă românii nu vor câștiga inocența participării la lucruri și acea pietate nereflectată pentru ființă, ei vor continua a crede că trăiesc, când în realitate nu știi de se târăsc sau plutesc. Inaderența la un suflu fecund și iradiant de viață îmi pare a exprima sterilitatea și inerția sau, cum se zice, "înțelepciunea" poporului român.
Dacă m-ar asigura cineva că România, în viitor, nu va putea face decât să-și rafineze imperfecțiile și să le dea circulație universală, atunci mi-ar părea valabilă pentru întreg destinul acestei țări, alternativa care mi se pune în România actuală: a deveni budist sau om politic; adică, a realiza neantul din profunzime sau din superficialitate.
România nu mi-a zădărnicit nici un plan pe care l-aș fi făcut în anii de studiu, fiindcă singurul plan care nu-mi pare o inspirație de moment sau un joc al timpului a fost acela al unei alte Românii și pe care cine nu-l concepe n-are drept să aibă decepții. Dar eu nu accept România actuală . Vreau să vorbesc despre singura mea speranță...

Da și nu, anul I, nr. 2, 5 apr. 1936, p. 2