Am învățat de atâtea ori , vers cu vers semnificația familiarelor poezii ale domnului Eminescu încât m-am chestionat sever: de ce atâta bucurie? ce gând nou mai poate fi spus?
Am răsfoit pagini de carte și pagini de internet pentru o confruntare. Într-adevăr aveam o idee nouă. E simplă ca desenul unui copil: ,, Ce te legeni" și ,,Revedere" pot face parte dintr-un singur act meditativ.
Imaginați-vă poetul stând într-un cadru natural și inducându-și o stare de meditație, un fel de autohipnoză.
Identificându-se cu codrul, meditatorul se lasă părăsit de eul animal (,,păsările trec/ Trec în stoluri rândunele,/ Ducând gândurile mele/ Și norocul meu cu ele./ Și se duc pe rând, pe rând/ Zarea lumii-ntunecând/ Și se duc ca clipele,/ Scuturând aripele."
În acest moment poetul/codrul rămâne în starea vegetativă, de meditație : ,,Și mă lasă pustiit, veștejit și amorțit/ și cu doru-mi singurel/ de mă-ngân numai cu el." Doar dorul nu l-a părăsit, eul poetului.
Este un fel de mortificare conștientă, de întoarcere la starea vegetativă prin autohipnoză.
Revenirea din meditație se face cu ajutorul apelativului:
,,Codrule, codruțule/Ce mai faci, drăguțule?/ Că de când nu ne-am văzut/ Multă vreme au trecut..."
Iar codrul se ridică de la starea vegetativă în care doar impasibil asculta vântul rupându-i crengile și troienindu-i cărările la lumea exterioară: ,,Vara doina mi-o ascult..." pe care ,,o cântă femeile /umplându-și cofeile".
Se observă drumul în jos (toamnă - iarnă) și revenirea ascendentă (iarnă- vară) ca și concluzia asemănătoare unei sugestii posthipnotice: ,,Tu din tânăr precum ești/ Tot mereu întinerești."
Iar ,,cărarea spre izvor/ Ce le-am dat-o tututror", în acest context poate fi identificată cu calea spre reenergizare, regenerare prin meditație. Mergând înapoi pe firul poeziei, am putea găsi semnificația cuvântului ,,cofeile" ca fiind aceea a potirului- simbol al eternului feminin.