Ființe epigonice, însetate de sorbirea unei clipe, își întind tentaculele tremurânde către lumină. Păcatul nu e năzuința către lumină, ci faptul că, odată împlinită atingerea, ființa acestor suflete se recunoaște nedemnă de puritatea luminii și se retrage în umbră, ca un hoț care e conștient că ceea ce ține în mână nu i se cuvine și fuge, pitind doar un crâmpei de lumină, răpit, sub mantia cenușie.
Hoți de lumină.
Și dacă lumina, de fapt, își întinde, la rândul ei tentaculele, năzuind către suflete care s-o primească și în care să se oglindească, sporindu-și intensitatea ? Poate cineva să simtă dezamăgirea luminii la atingerea efemeră a fiecărui suflet care, în loc să lase lumina să-l cuprindă, fuge, ascunzându-se, mulțumit cu doar o rază furată, când ar putea avea totul, când ar putea deveni, el însuși lumină ?
Poate că percepem comuniunea cu lumina ca pe-o absorbție, ca pe-o dizolvare a eului, un fel de anihilare a sinelui și ne temem. Ne e teamă că ne vom pierde acea fărâmă de individualitate care ne definește și nu avem curajul să facem pasul.
Ne este frică de idealurile împlinite, de goliciunea care ne așteaptă în momentul în care ne-am împlinit destinul. Oricât de dulce ar fi clipa victoriei, oricât ne înalță sentimentul unui triumf, întotdeauna urmează o nouă zi, în zorii căreia ne vom privi în oglindă, întrebându-ne care ne mai e rostul. De acea, fiindcă știm că urmează o asemenea clipă, chiar înainte de asaltul final, când ultima redută stă să cadă, chiar atunci când vedem cununa de lauri care ne așteaptă, pasul nostru încetinește o secundă. Sufletul nostru ezită, cumpănind.
Suntem niște luptători care nu cunosc decât încleștarea, iar odată treziți din banchetul victoriei, strângând încă în mână pocalul din care am sorbit cu nesaț în ajun, ne îndreptăm trupurile și căutăm cu privirea o nouă cauză căreia să ne dedicăm. Vinul din acel pocal e raza de lumină pe care am furat-o, dar ne-am ferit cu grijă să declarăm victoria deplină. Am putea păși în lumina pentru care ne-am luptat atâta, pentru care am sacrificat atâtea, găsindu-ne pacea, dar n-o facem. Ne răsucim pe călcâie, pipăind după sabie și potrivindu-ne coiful pe creștet. Ne așteaptă alte lupte.
Acesta e rostul nostru.
Tânjim după lumină și fugim de ea în același timp.