Pantoful Cenușăresei

Sunt din ce în ce mai conștient că lumea noastră super-tehnologizată a coborât reprezentările gândirii, imaginația și odată cu ele afectivitatea și dorințele, din zona culturii tradiționale a supranaturalului, în zona unei culturi științifice a subnaturalului. Nimeni nu contestă faptul că acest pas era firesc și necesar. Talerul unei balanțe nu poate fi echilibrat decât prin aportul celuilalt. Dar simțul pentru “natural” nu s-a atrofiat între timp? Zbaterile noastre la nivelul cunoașterii nu exprimă oare căutările unui receptor capabil să-și adapteze deschiderea, nuanțelor nesfârșite ale realului? Reducerea lor la “cinci” nu exprimă o platitudine depășită? E posibil ca viața ființei să nu aibă un simț ce-i este propriu (un simț al vieții!)? Aș crede chiar, printr-un abuz de reprezentare, ca Omul în totalitate este un receptor conștient în continuă metamorfoză. Dar în neantul permanent al percepțiilor, pot avea un alt ghid onest și demn de încredere decât gândirea? Aceasta “Cenușăreasă” capabilă să presteze cele mai umile și dezinteresate servicii. Această prințesa luată prizonieră și căzută în dizgrația celor ce nu i-au prețuit niciodată noblețea. Fără veghea ei devotată aș mai găsi vreodată legătura dintre sufletul meu și steaua polară? Aș mai însufleți idealul în noaptea acelei singurătăți unde presimt profunzimile ce-i înconjoară misterul? Ademenit de ofertele supranaturalului și subnaturalului îmi trăiesc în derută și nenatural omenescul. Captiv în mine însumi, tributar unei viziuni subiective, descopăr cu uimire că prezențele valoroase, frumoase și sacre nu mă locuiesc. Aici necesitatea și libertatea îmi negociază destinul. Rămân eu însumi în măsura în care mă autodepășesc, în măsura în care trec dincolo de mine. Dar cum să-mi accept și să-mi tranzitez limitele în absența iubirii? Ce motivație am pentru importul unei alte ființe în interiorul meu sau pentru saltul imprevizibil și incert în interiorul altei ființe? Te poți dizolva liniștit și fără reținere păstrându-ți identitatea? În retorta cărei inimi o astfel de reacție alchimică are sens? Iar dacă ea nu este posibilă în ce constă iubirea? Până una alta cunoașterea mea nu posedă decât pantoful real și neînsuflețit al “Cenușăresei”. De aici începe nostalgia oricărei autentice căutări; jocul însuflețit al dezmărginirii:
“Descopăr prin aceste semne clare
În fața mea Natura creatoare.
Acum pricep ce înțeleptu-a zis:

«Nu-i zăvorâtă-a spiritelor lume,
Doar simțul tău e-nchis și pieptul frânt!
Sus! scaldă-ți iute-n zorii plini de spume,
școlarule, făptura de pământ!»” (Goethe, Faust)

Coffee Break an 2oo7 nr.20