Un Codice și-o Trecere spre infinit a lui Mihail Crama

Mihail Crama (alias Eugen Enăchescu), important jurist al epocii postbelice dar si scriitor contemporan, a revenit in anul 2006 în atenția criticii odată cu publicarea romanului autobiografic “Călător spre porțile asfințitului”, la Editura Cartea Românească. Prin anii ’70-’80 Mihail Crama a primit și Premiul Academiei Române pentru antologia poetică din 1979 “Impărăția de seară” (care includea și un volum inedit – “Decor penitent II”). Criticul M.N. Rusu descria astfel laconicul său discurs literar în prefața unei alte antologii, “Intrarea în legendă” (Editura Eminescu, 1990): “O altă parte aparține perfecționării modalității sale lirice, similară cu axiomatica lui Bacovia sau Ungaretti. Am mai scris despre acestea. Ceea ce adaug acum este faptul că procedeul de esențializare a versurilor lui Mihail Crama este asemănător cu cel utilizat de Henry Moore pentru realizarea viziunii sale sculpturale. Nu ‘plinul’ organizează material sculpturilor, ci ‘golul’, ABSENÞA, materiei este aceea care, paradoxal, conturează volumele sau suprafețele. Mutatis mutandis așa stau lucrurile și în poezia lui Mihail Crama. Nu materialul lingvistic este cel care comunică semnificațiile, care comunică stările existențiale dramatice, ci spațiul NEOCUPAT de cuvinte, ‘rupturile’ lexicale, ‘absența elocventă din jurul cuvintelor nescrise. Nu spusul, ci NESPUSUL”.
O treime dintre poeziile volumului ”Codice” (1974) sunt intitulate de către Mihail Crama la fel : ”Elegie” ; chiar dacă tonul lor este unul de vehement protest social anticomunist. O astfel de elegie cu cheie parodică poetul deschide ”codicele” etern al previziunii trădărilor colective : « Nu ; dar eu știu că-ntr-o zi/ vor veni zăpezile mari și va ninge/ și tu mă vei vinde ca Iuda,/ și-arginții vor sticli în părul tău lung. ».
Aparent, eul liric reproșează unei iubite imaginare, unei Dalile, că se simte trădat. În spatele interlocutorului său fictiv, sau al « părului tău lung » este posibil să fie redată prozopepeic România atee, în care se generalizase de treizeci de ani trădarea intereselor naționale, compromiterea marilor oameni de stat prin inventarea ad-hoc a proceselor. Interpretarea secundă a acestui text poetic, îndeosebi cea a răspunsului foarte evaziv dat de către vicleana iubită (simbol poetic al trădării ), ne oferă proba clară că autorul dialoghează aici cu orice « Iudă ». Acesta va fi recunoscut de către toți, cum elinii deveneau temuți adversarilor chiar și prin darurile lor – cai troieni. Iuda din comunism pare un filistinean necivilizat. Lumea îi observă comportamentul obedient directivelor moscovite, având ca scop învrăjbirea și atacarea reciprocă dintre cei de același neam. Fiecare Dalilă ori Iudă nu-și poate inventa decât motivații sadice, utilitariste, trecând în fapt planurile machiavelice de-a prinde și lega fedeleș pe unii Samsoni neprecauți. De aceea răsplata trădării îi sclipește Dalilei prin păr ca o piele de șarpe. Vinderea pe cei treizeci de arginți poate fi alegoria trecerii a trei decenii de la ocuparea statului român de spioni precum Emil Bodnăraș, Ana Pauker, de kominterniștii veniți odată cu regimentul Tudor Vladimirescu : « Îmi vei spune : Așa se-ntâmplă, totdeauna, iarna/ când vin zăpezile mari și ninge,/ iar eu, trecând de partea-nțelepciunii/ și-nțelegând/ că există-n lume și-un ceas al vânzării,/ voi tăcea… ». Motivația din final a tăcerii conspirative ca instalare a hibernării social-ideologice, asumate și de către intelectuali, coincide cu răspunsul Iudei dat înainte, numai că-i sesizabilă diferența dintre felul său trădător de-a gândi și felul demascator al eului liric (un Samson urmărit de filistineni). Aceasta este bine marcată în punctuație, prin lipsa intenționată a virgulei dintre « totdeauna » și « iarna » : sintagma creată, a « iernii » absolute, face aluzie la apăsătorul, lungul regim de teroare, de așteptarea în zadar a împrimăveririi după moartea lui Stalin.
Basarabia, Bucovina, Maramureșul de Nord deveniseră în ultimii treizeci de ani, în imaginarul nostru popular, adevărate terra incognita – spații albe, interzicându-se și localizarea toponimelor românești din ele pe hărți. Se repetă la sfârșitul ”Elegiei” cuvintele « iarnă », « zăpezile mari », « ninge » – simboluri disforice – laitmotive în toată opera lui Crama.
Poemul ”Acum”, alcătuit numai din două versuri, nu constituie o elegie, ci o artă poetică în miniatură : « Acum un fluier nemernic s-aude-n văi/ pentru marea oră a stingerii.” Nu-I vorba de poetică tradiționalistă. « Nemernic », poetul fluieră precum un cobitor. Trage o perdea a norilor peste steaua roșie – rămasă stingheră pe întunecatul cer al patriotardelor osanale. Vrea să surpe, doar în principiu, cheia de boltă a utopiei socialiste.
Multe alte poeme, foarte scurte, au ca titluri tot felul de mărci circumstanțiale, adverbe : ”Loc”, ”Poate”, ”Dincolo”, ”Cum”, ”Nu”, ”Ani”, ”Sus” etc. Se folosește constant registrul parodizării fie a unei specii lirice (elegia), fie a alteia epice (balada). Într-un fragment de ”Mioriță” în răspăr, mai exact în poemul ”Sus”, se amplifică durerea « mioarelor mele » în sufletul calfei (eului liric), care-și pierduse baciul (iar odată cu el și orice paradigmă de înscriere în destinul istoric întrerupt brusc) : « Mioarele mele,/ pierdute prin stele,/ nu vă e frig/ în cosmica noapte ?/ vă strig și vă strig/ răsfățatele mele…/ Lung dinspre Sirius/ bate-o furtună./ Cine v-adună/ cine vă mai adună/ din fluier de os/ la loc călduros/ pierdutele mele ?... ».
« Așteptarea » întoarcerii din surghiun a ciobanului mioritic apare redată într-un fel de anti-pastel și-n poemul ”Nu”. Se ironizează cântecele muncitorești, sloganele. Sunetele stridente sunt de fapt dătătoare de dizarmonii sociale, fiind trogloditice, dovedind instinctul de supraviețuire prin teroare : « Nu, n-a fost ciocărlie – / s-ar fi auzit un cântec prin vie./ N-a fost nici taur, nici armăsar.// Cineva încerca în cremene, rar…// N-a fost nimic în zare/ decât așteptare. » Focul prometeic nu mai apare din « cremene », pentru că tipul ideal al omului nou i se pare autorului un fiasco total. Se sugerează, foarte probabil, crima lui Cain, extinsă pe plan social, din cauza îndoctrinării fratricide, a deselor depoziții făcute de martorii falși pentru condamnarea fără vină a marilor personalități de dinainte.
Ideologia atee suflă rece, devastator în altă poezie, ”Dincolo” ; nu i se mai poate ține piept « vântului » alogen, ecoului spart de ”cazacioc”. Spiritul treaz, veghea auctorială se simt înghețate, iar corpul textual pare degerat, mutilat de constatarea laconică : « Un gong ca o dogmă/ se-aude abia…// De vântul acelui imperiu/ ușor, mi-s umerii șuierători. ».
Vacuumarea, încremenirea într-un contur discursiv betonat a « stelei » mesianismului comunist este clamată în poemul ”Vuiet”. Edificiul ateu n-are baze solide. Stereotipia lozincilor luptei de clasă obseda urechile, iar emblema stelară rămânea un scluptură kitsch, de fier, carton sau beton, ce se înclina să cadă în viitor de pe impozante clădiri : « Vuiet… O vagă trompetă…/ Tremură steaua de sub meninge – / și parcă e-aproape, parcă departe/ marea despresurare care mă ninge. ».
În poemul ”Poate” se continuă la infinit așteptarea voinicilor din basmele cu mere de aur, a « paznicilor/ care trebuiau să adoarmă-n suliți », a hesperidelor din uitata grădină, a Atlașilor dispăruți. Eul liric își asumă rolul luării osândei lui Atlas, întrebându-se retoric cine-o să mai păzească hic et nunc glia. Răspunsul dă speranță: « Poate la noapte, poate mâine… ».
Criticii n-au observat deloc, iar cenzura a omis veninul pamfletar din intertextele acestor laconice poeme, referirile la literatura orală. Și aici, în ”Poate”, Mihail Crama fixează destinul patriei în « decorul penitent » din volumul debutului literar (1947). Absentează atmosfera idilică din basmul ”Prâslea cel voinic și merele de aur”. De altfel și trasarea prin probabilitate (« poate la noapte, poate mâine… ») a drumului zigzagat al tâlharului zmeu ne fac să medităm la faptul că nimeni nu știa când și cum va veni prilejul săgetării antagonistei puteri a partidului unic. Zmeul nu-i pomenit, însă-i presupus acționând metodic. Precum curentul ideologizant din întreg veacul XX și teroarea (criza) din basm este transpusă cu ajutorul decorului alegoric.
Obiceiul nupțial al dovedirii în fața rudelor că mireasa a fost virgină apare încriptat adânc în poemul ”Ani”. Patria ar fi mireasa. Dar își plânge de fapt nu anii fecioriei sale, ci pe morții căzuți în bătaia mortierelor sovietice ori germane, pentru că-i ipostaziată și ca potențială văduvă, iar « țimbalele » cheamă o litanie : « Rămâi ; e miezul vârstei tale – / amurg de zei și cântec de țimbale…// Ci vin acele palide fecioare/ care-au nuntit la sângele dintâi… ». Subtextul protestatar reiese din amintirea unei sintagme consacrate în filosofie : « amurg de zei ». Subdiacent, în afară că invocă titlul cărții lui Friedrich Nietzsche, poetul albatrosist Mihail Crama se referă mai degrabă la o altă carte, din perioada interbelică, ”Amurgul filosofilor” de Giovanni Papini. Se ronizează acaparatoarea doctrină materialist-dialectică, deoarece ea sufoca apariția sau continuarea altor sisteme de gândire, sincronizarea noastră cu gândirea occidentală. Orientarea științelor limbii și a filosofiei doar spre Răsărit transpare în delirantul « cântec de țimbale ».
Două poezii sunt intitulate ”Baladă” și prezintă o mare simetrie între ele : « Ce ciobănel, ce subțirel !/ La vălul lunii funigeii…// Spre rai auze-se mergând/ să-și ducă-n slava stinsă mieii. » ; « Un ciobănel, ce subțirel !/ Făceți-i loc din transhumanțe/ la raza lunii, frumușel.// La timp uitat, la cale mieii…/ Făceți-i loc – subțire foc – / să-și ducă-n slava stinsă zeii. ». Apoteoza ciobanului ucis, ca sotheris, pornește de jos și duce la cer într-o constelație populară: fie ca înger mesager al păstrării legii, fie ca semizeu mort în Siberia, fie ca Hermes psihopomp, călăuzind pe morții din război neîntorși pe catafalc, sau pe martirii de la Canal, Sighet, Gherla, Aiud etc.
Volumul ”Trecerea” (1981) este elaborat de către Mihail Crama pornind de la motivul fiului rătăcitor, dar în limbajul grav, acuzator vinovăția este extinsă asupra contemporanilor. Într-o primă strofă a poemului ”Întâlnirea” îmbrățișarea paternă se suspendă temporal « până va veni și dimineața/ venirii fiului risipitor ». Se instalează « noaptea », adormirea fiilor neamului, pentru că li se refuză făgăduințele biblice : « numai că o să-ți lipsească vițelul/ și cuțitul de bucătărie/ pentru sacrificare… ». Doar în ultima strofă este recâștigată nădejdea. Microscenariul biblic se întrevede sublim : « Și-o să stăm față-n față/ ca-ntr-o liniște mare./ Ce bine ! – / Tu vei zâmbi de venirea fiului risipitor,/ eu de cunoștința cu Tine ». Alt poem, ”Vorbire”, propune, spre derutarea din start a cenzorilor literari, un tip nou discursiv ; rostirea-i fadă, ușor arhaizată prin formele inverse ale verbelor sau prin construirea superlativului absolut al mulțimii « bucatelor » : « Aduse-s : pâinea, sarea, untul/ și laptele și câte mai bucate ». Dar celui poftit i se pretinde ceva grav : așezat pe-un scaun, lacom, nu participă decât pătându-și onoarea. Se sugerează pactizarea intelectualilor cu servitorii regimului nedemocratic – « și mă poftești în fața mesei late » – , adjectivul făcând aluzie la nepăsarea față de soarta celor neinvitați, a celor persecutați politic. Versurile din urmă dovedesc priceperea autorului de a-și păcăli adversarii, care-l momeau cu tentații materiale spre a face și el nedreptăți ca atâția alții : « în timp ce-mi pregătești în curte crucea/ și fiecare cui de-amănuntul … ».
Moartea tatălui este descrisă în ”Recviem” ca suirea unei « ocrotitoare umbre ». Conștiința poetului dă mărturie asupra miracolului supraviețuirii sufletului acestuia, în ciuda teoriei atee a dispariției ființei decedatului : « mă plec adânc la valea sumbră,/ tu te petreci îmbobocind pământul/ cu flori, visând la umedul tău rai ». Penitența devine clarviziune discursivă, un « grai » simili-filocalic, pentru că oriunde îl va întrezări veghindu-l de dincolo : « O, nu dureri : tăceri acestui gând bălai,/ plutind ușor : înmiresmatul grai.// Aici ca la un capăt : betleemuri/ să-mi sune lung pe fluierul de oase,/ tu cel dintâi și cel din urmă semn/ al învierii vechii noastre case,/ tu, tatăl meu, pierdutul meu îndemn,/ apropierii noastre-i sună ceasul… ». Finalul pare unul epistolar, prin metafora « risipei » poetul vrând să se autoportretizeze : « Rămân aici să mai lucesc o clipă,/ eu fiul tău : splendida ta risipă. ». Conjucția « și », repetată de trei ori în cele două versuri unde-i o elipsă a predicatelor (« Și patul tău de nedreptate cald,/ și tâmpla ta și coastele durute »), perturbă derularea viziunii onirice, reliefând protestul poetului față de « nedreptatea » făcută de comuniști celui decedat. Dezideratul estetic este și cel al comuniunii în iubire, al virtualei treceri dincolo prin arta care mângâie orfic și auzul morților : « și-aș vrea să-ntind o mână să te salt, și nu ajung, e țărmul de smarald… ».
Pe Mihail Crama îl recitim cu același sentiment de fascinație, chiar și în postura sa inedită de autor a două romane autobiografice – ”Singurătatea din urmă” (1986, memorii în care personajul-narator își vede autoscopic sufletul de copil orfan de mamă, dar îi este recunoscător tatălui și mamei vitrege din Brăila) și excepționalul ”Călător spre porțile asfințitului” (2006).