Zoltan Terner

Spectacolul aparențelor lumii

Lumea este un fascinant joc de aparențe. Tot ce vedem, auzim, mirosim, pipăim , gustăm, ține de lumea aparențelor la care au acces organele noatre de simț.
Dincolo de această uluitoare coajă a lumii se întinde, pentru om, vastul univers al inefabilului, al imperceptibilului, al nevăzutului, al neînchipuitului chiar.
Datorită instrumentelor științei pe unele dintre ele le știm (și le simțim consecințele asupra noatră): atomi, particule subatomice, subnucleare, microbi,viruși, molecule, gene, infinituri mici și mari, undele diferitelor energii, și, mai ales, uriașa și înfricoșătoarea energie împachetată în nucleu.
Noi însă, ne ducem viața în lumea simțurilor noastre.
Trăim cu aparențele, ne încredințăm aparențelor. Atâta avem. Ne lăsăm prinși în capcana lor. Ne lăsăm în voia lor. Trăim ca și cum „dincolo” de ele nu ar exista nimic.
Ne mulțumim cu aparențele lumii noastre, croite după dimensiunile și putințele organelor noastre de simț. Ele ne ajung pentru a mulțumi superficialitatea noastră, prosteasca noastră credință că numai asta e totul, că nu mai există nimic dincolo de aparențe, dedesutul lor, deasupra lor, în jurul lor, chiar și acolo unde ni se pare că este doar Nimicul.
Nouă ne ajunge și ne și prisosește universul nostru familiar, banal, plat, obișnuit, comod și plăcut.. Lumea noastră, Cu ea conviețuim, cu ea ne jucăm, cu ea ne confruntăm, ne certăm, pe aceasta ne străduim să ne-a supunem. Nu pe cea ascunsă, tainică, primejdioasă în fel și chip.
Cu ele trăim, cu aparențele. Umbrele umbrelor, cum le-a definit Platon.
Ne e greu să ne închipuim ce este dincolo de aparențe. Și, de cele mai multe ori, nici nu vrem. Ne place și ne complacem în lumea aparențelor familiare. Ne repugnă, ne înfioară, ne înspăimântă, ne scârbește, tot ce e „dincolo”. Căutăm să-l ignorăm. Să uităm chiar că există. De ce ne-ar interesa ce se află dincolo de pielea catifelată a sânilor iubitei, dincolo de pântecele ei cu rotunjimi marmoreene? Cum să se împace contemplarea înfiorată a farmecului ei aparent cu gândul că „ dincolo” se află o realitate viscerală, umedă și respingătoare ?
În relațiile noastre cu ceilalți, se interpun alte văluri ale aparențelor : expresiile feței, privirile, cuvintele, bâlciul deșertăciunilor omenești, masca, jocul de scenă, prefăcătoriile noastre actoricești, falsul adevăr al trăirii rolurilor pe care le jucăm....
Judecăm oamenii după aparențe. După chip, după glas, după priviri, după felul în care își joacă rolul. Aparența bunătății, a frumuseții, a puterii, a adevărului, a sincerității. Calități aparente.
Cum am putea judeca oamenii dacă nu după aparențe ? Doar intuiția genială a unor mari scriitori și a unor psihologi de geniu e în stare să pătrundă dincolo de aparențe : Shakespeare, Dostoievski, Tolstoi, Proust, Kafka, Thomas Mann . Doctorul Freud a inventat o cheie prin care se pot descuia câteva dintre porțile care duc „dincolo” de aparențe: psihanaliza.
Îi cântărim pe oameni după ceea ce ne arată. Prin vorbe, fapte, gesturi.
Pe scena lumii omenești, confuzia dintre aparență și realitate e pentru om, sursă veșnică și inepuizabulă de drame și tragedii.
Să dăm jos măștile ? Să renunțăm la aparențe ? Nu se poate. Întreg edificiul social ar fi grav afectat grav. Ne prefacem a uita că măștile există. Sau chiar uităm. Ne jucăm sinceritatea cu mai multă sau mai puțină măiestrie. Rolul trebuie jucat până la capăt, cu seriozitate sau cu umor, cu detașare, fără a trăda ce se ascunde sub zâmbetul pe care îl afișăm. Masca tragediei o schimbăm mereu cu cea a comediei. Viața fiecărui om este un tragi-comic spectacol de aparențe.
Ce arăți din ceea ce ești ? Cum ești tu cu adevărat ? De regulă ce ascunzi e mai important, mai definitoriu decât ce arăți. De multe ori, esențialul despre tine îl maschezi, îl ocultezi. Ce este , la un om, dincolo de perdeaua aparențelor rămâne de multe ori pe veci necunoscută. Trăim și „operăm” cu aparențe de logică, de absurd, de rațiune, de adevăr, de bunătate, de frumusețe.
Schimbătoare jocuri de aparențe...Măști, roluri, fățărnicii, prefăcătorii, falsuri bine jucate....
Ca să ieșim, totuși, din chingile aparențelor, ca să câștigăm față de ele o câtime de libertate, ne jucăm cu ele și facem artă. Pictura cu ce se joacă dacă nu cu fascinantele aparențe ale culorilor, formelor, suprafețelor? ....Cu luminile cerului și ale pământului... Cu umbre și scânteieri, cu sinuozități, cu vibrații ale liniilor, cu formele, cu perspectivele..
Sculptura și ea, tot așa, ne bucură cu aparențele date de văzul și de pipăitul obiectelor și ființelor. Arhitectura se joacă de-a geometrizarea spațiului. Muzica se dedă demiugic la umanizarea aparențelor accesibile urechii: sunetele. Muzicianul clădește arhitecturi sonore. Universuri de fermecătoare și tulburătoare aparențe. Apoi, arhitecturi de cuvinte imitând viața și universul : literatura.
Poezia accede la „celălalt versant” al aparenței, cum s-a exprimat marele poet Saint-John Perse.
Iar Kant scria : „Aparența cere artă și finețe, adevărul calm și simplitate”. Da, pentru că aparența ne aduce bucurie, exaltare, exuberanță, pe când adevărul „doar” echilibru și împăcare.
Încercăm mereu, prin artă, prin religie și prin filozofie să accedem la acel „dincolo” la care simțurile noastre nu pot ajunge. Pe aceste căi se întâmplă uneori să intuim, să ghicim, să descoperim, lumi fascinante de „dincolo de aparențe”.
Obișnuit însă, ne mulțumim să contemplăm admirabilul, iluzoriul spectacol al frumuseții lumii dăruit nouă de veșnic schimbătorul joc al vălurilor aparenței.
Am văzut în Transnistria aparenta, înșelătoarea frumusețe a câmpiei și a dealurilor. De ce înșelătoarea ? Pentru că sub splendoarea albă, trandafirie și verde a livezilor înflorite, dedesubtul ierbii și a florilor, zac, ni se povestea de către supraviețuitori, mărturiile răului cel mare al crimelor în masă, păduri subterane de schelete. Gropi comune. Dar nouă ne apărea... aparența. Părelnica realitate a ceea ce vedeam cu ochii.
Locuința noastră aceasta este : frumoasa, biata lume omenească a părelnicului. A părelniciei.
Aparențele sunt liniștitoare. Adevărul este, dimpotrivă, neliniștitor. Nu-l vrem. Preferăm iluzia, aparența adevărului.
ÞÞț