Nu mi-a fost niciodată prea clar cum s-a transformat calificativul ”deștept” într-o insultă. Când și cum s-a produs saltul calitativ?

Ironia joacă un rol important aici dar nu este suficientă pentru a explica faptul că în zilele noastre când îi spui cuiva ”măi deșteptule” se înverzește la față gata să te bată…

Dar dacă i-ai spune” măi prostule” te-ar privi cu mai multă simpatie? Înclin să cred că da, mai ales dacă folosești și tonul potrivit, adică o doză de duioșie asezonată cu moliciune în glas și o scaltoacă potrivită pe spinare, semn indubitabil de simpatie. Cam cum făcea Marius Chicoș Rostogan, când avea parte de progeniturile VIP-urilor mahalalei: ”măi prostovanule”.

În mod firesc, insulta a fost urmată de o polarizare socială. Există deștepți și deștepți-deștepți, ori cel puțin așa se zice despre ei. În ochii lumii deștepții sunt aceia care, mulțuimiți cu instrucția acumulată prin facultăți, muncesc pentru a realiza tot felul de lucruri. Deștepții-deștepți sunt aceia care-i supraveghează cu atenție pe deștepții atunci când aceștia din urmă realizează tot felul de lucruri.

Mai există și deștepți care nu fac nimic. Aceștia sunt deștepții-superdeștepți. Din păcate aceștia sunt pe cale de dispariție datorită faptului că sunt este la capătul opus al lanțului trofic și au fost consumați de celalate categorii.


Polarizarea aceasta a deștepților este fascinantă mai ales în comunitățile românești din diaspora. Unii dintre deștepți au ales să fie zidari, tâmplari, parchetari, mozaicari, zugrăvari (ca să păstrez sufixul…).

O altă parte a deștepților, văzând haosul în care cei din prima categorie lucrau la edificarea capitalismului multilateral dezvoltat, a ales să se sacrifice și să treacă la treabă serioasă. Acești deștepți-deștepți au devenit manageri și supervizori, invitându-i pe ceilalți să vină să lucreze pentru firmele lor. ”Păi bine măi prostuțule (familiarism rostit cu zâmbet condescendent), te descurci tu singur în jungla asta de legi și cu concurența gata să te înghită? Cineva trebuie să aibe grijă de tine.” Și a avut… Că sunt, vorba lui Vodă Lăpușneanu he, he, he… dar mulți.

Istoric, a fost punctul în care, conform fostului meu profesor de economie politică, Gheorge Stanciu, a fost produsă o nouă diviziune a muncii. Aceasta ”a dus la consolidarea proprietății private asupra mijloacelor de producție, a accentuat diferențierea si mai viziblă a claselor sociale, a condus la instituționalizarea în societate a funcției politice, la apariția statului” (www.marxists.org/romana).

La apariția statului jos pentru deștepții-deștepți și a statului de drept tot pentru ei deoarece au nevoie de mecanismele acestei instituții pentru ca deștepții din prima categorie care lucrează la firmele celorlalți să plătească taxe și impozite pentru toată lumea. Și așa din statul ăsta jos ei te ridică pleonastic sus, ei te coboară jos.


Ca eticist creștin, problema cu care mă confrunt este una de natură semnatică. În declarația-program de pe Munte, printre altele Iisus face următoarea afirmație: ”Ați auzit că s-a zis celor din vechime: Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea supt pedeapsa judecății. Dar Eu vă spun că ori și cine se mânie pe fratele său… și oricine va zice fratelui său: Prostule!…(ori) Nebunule, va cădea supt pedeapsa focului gheenei”. (Mat.5:21-22)

Acum, dacă îi spun unuia care vine la mine să se plângă că deșteptul lui de patron creștin și la biserică mergător nu l-a mai plătit de trei luni (pentru că este în concediu pe Coasta de Azur cu Gipan cumpărat la țiplă), dacă-i zic deci că e prost, calc porunca a șasea. Adică omor cu înaltă calificare teologică.

Dar dacă-i spun: ”Măi deșteptăciune întruchipată, de ce te spetești pentru alții în loc să să muncești la firma ta proprie?”, nu-l omor oare și pe el prin neo-semantica adjectivului dar și pe deșteptul deștept care rămâne fără capital uman? Tocmai acum după Coasta de Azur?