La Conferința de pace de la Paris din 1919, alături de oamenii de stat ai epocii, Clemenceau, Lloyd George, presedintele american Woodrow Wilson, Al. Vaida Voievod ca reprezentat al României (nu chiar în prim plan), a fost prezent și "Lawrence of Arabia". În filmul cu același nume, Laurențiu interpretat magistral de Peter O'Toole, apare ca erou legendar luptându-se curajos cu Imperiile vremii, conducând revolta arabilor împotriva dominației Otomane pe câmpul de luptă și susținând un stat Arab independent, în sălile unde se trasau noile hotare...

Delegația arabă era compusă din șefii triburilor arabe semi-nomade (înainte de OPEC și era petrolului), oameni cu un orizont extrem de limitat: nisip, cămile și cai. Iată-i acum la Paris, căscând gura la minunățiile întâlnite la fiecare pas: trasuri fără cai, voci transmise prin sârmă, muzică la pâlnie, globuri luminând noaptea, mai ceva decât în poveștile din ”O mie și Una de Nopți”

Dar ceea ce i-a dat pe gata pe arabi a fost altceva. În camera de hotel unde erau cazați, au descoperit uluiți că apa venea direct din perete. Adică rotind ceva numit ”robinet”, curgea apă. Prețioasa apă. Nu doar câteva picături clocite de soarele deșertului ci un izvor ce părea nesecat. Puteai bea pe săturate. Ba puteai să te și speli cu apă, așa cum ei nu încercaseră vreodată deoarece se știa cât de scumpă este; era curată nebunie ceea ce făceau ceilalți oaspeți ai hotelului chiar și Laurențiu, iubitul lor comandant: seara înainte de culcare se dezbrăcau complet (ce rușine!) și lăsau apa să curgă pe ei minute în șir (ce risipă!).

Prin urmare au decis că aveau nevoie de robinet mai mult decât franțujii aceia de la hotel. Au tras de el dar degeaba. Se pare că proprietarii locului știuseră de ispită și avuseseră grijă să nu poată fi furat... Așa i-a surprins comandantul Laurențiu, încercând să scoată robinetul din perete cu sabia. El a zâmbit paternal și le-a explicat că dincolo de perete sunt țevi care aduc apa din rezervoare, de la distanță. Un întreg sistem face posibil să fie apă curentă nu doar robinetul de care ei erau fascinați.

Dar arabii nu s-au lăsat convinși. Înainte de a se urca în Orient Expres s-au dus și au cumpărat toate robinetele găsite în magazinul de instalații sanitare de lângă gară. Așteptau nerăbdători să ajungă acasă: în sfârșit au rezolvat o problemă care le chinuise traiul, al lor și al strămoșilor, timp mii de ani, de pe vremea lui fugii lui Agar. Nu mai e cazul să povestesc agonia dezamăgirii...

Aceeași concepție limitată despre biserică și puterea Duhului Sfânt precum a celor care cumpărau robinete pentru tot clanul, este astăzi omniprezentă la toate nivelurile creștinismului instituționalizat. Avem și noi, vorba lui Caragiale, ”faliții noștrii”- arabii noștrii, oho, destui, cei care cred că ploaia Duhului Sfânt nu ar fi nimic altceva decât tehnica învârtirii robinetului. Țâșșșșș... la commanda lor: apă fierbinte sau rece... Ori mai bine căldicică, a lehamide laodiceană.

Cu alte cuvinte, nu avem nevoie de altceva decât de robinete super. Și un buzunar mai încăpător, să le avem la purtător. Plus ceva tehnică în manevrarea lor (introduceți aici metoda preferată). Manipulând (oh, ce latinism nesuferit!) Robinetul dar neluând în considerare Rețeaua și Sursa.

Problema este clară: fără racordajul la țevile Spiritului, infrastructura oricărei biserici cu programe profesionist gândite și predici meșteșugit rostite, cu muzici Aleluia-Aleluiste și rugăciuni Amin-Aministe, nu este decât aramă, sunătoare sau ne- dar aramă, alamă, oțel sau nichel – robinet-tinichea cu funcție ”fără funcție”. Biserici-muzeu, catedrale-monument, bazilici-anchilozate in dogme și ritualuri fără nici o legătură cu setea pe care doar Christos o poate potoli.

Robinete decorative fără o rațiune practică de a exista.

Poate doar într-un muzeu ca obiect de artă Dadaist.