(Am făcut considerațiile de mai jos după unul din comentariile mele la textul Ioanei:

“supărarea mare

este că se desolemnizează actul poetic, sacru, orfic. Că se vorbește despre cel ce "oficia" un serviciu aproape divin cu un limbaj "necuviincios", profanator. "Poetul" vrea să rămînă neatins în ipocrita sa ipostază de semizeu, nu vrea să-și asume și mizeria firească a prestației sale.

Despre această ipostază derizorie scrie și Kafka o povestire exemplară pe care o amintesc în Mitul artistului.”

și după confirmarea că și ea are aceeași părere:

corneliu care a pus degetul direct "pe rana" (corneliu, ai avut dreptate: asta era ce enerva, de fapt, incercarea de demitizare, si nu cuvantul sau actul in sine, numai ca de multe ori noi, oamenii, nu reusim sa ne stapanim si sa ne exprimam coerent sentimentele si actiunile si sa conchidem de ce le avem, de ce le intreprinedem, sau de ce cadem prada patimilor, de orice fel ar fi ele)




Se ia o bucată de piatră
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
și brusc se fărâmă un colț de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!

Primul poem din volumul lui Nichita Opere imperfecte este Lecția despre cub. El vrea să deschidă perspectiva rodnică a unei înțelegeri mai blînde, mai decente, mai umane a actului creator și a operei produse. Nu există decît perfecțiunea geometrică, totdeauna ideală, opera este mereu mutilată, voit sau nu, premeditat sau pentru că așa a fost să fie. Opera poate cel mult să trezească în receptor nostalgia unei perfecțiuni imposibile, să trezească în cel ce o gustă o aspirație mai presus de împlinire. Și n-are mare importanță dacă la produsul travaliului creator colaborează întîmplarea și accidentul (în locul ciocanului, cubul putea să fie dărîmat de pe postament de o pisică zvăpăiată). Talentul creatorului este chiar acela de a profita de ele ca de propria sa libertate.

Într-o carte interesantă (pe moment nu-mi aduc aminte titlul), Irina Mavrodin încearcă să ne convingă că orice autor încetează lucrul la ceea ce este opera lui din motive mai mult sau mai puțin conjuncturale, că, într-un anume fel, opera este mereu neterminată. Ar mai fi putut să lucreze mult și bine la ea. Erau de adus modificări, avea și alte planuri, erau locuri unde se putea interveni, dar avea totuși un termen de predare, au intervenit schimbări în viață care l-au abătut de la lucru, a întrerupt prea mult și nu s-a mai putut conecta la spiritul celor cuprinse acolo. Sau pur și simplu s-a simțit deodată epuizat, plictisit. A simțit că de aici încolo n-ar putea decît să strice ce a făcut pînă atunci. Opera este cel mai adesea abandonată înainte ca autorul să fie mulțumit de ea. (Și unii, mai perverși, simt chiar o mare recunoștință pentru faptul că, în fine, au scăpat de o corvoadă care îi copleșea, de un proiect aproape imposibil de finalizat.)

Au fost vremuri cînd între arte și meserii nu exista o distincție atît de clară, o ierarhizare atît de prestigioasă. Elinul tehne dădea seamă de ambele, fără să le distingă. A fost și o vreme în care producătorul era anonim. Conta produsul și nu autorul. Poate că de la romantici încoace, artistul s-a ambționat să fie titan și demiurg, uitînd de originea mai modestă a meșteșugului său. Abandonînd ideea prea comună de artizan. Sobrietatea, simplitatea, chiar smerenia în care primea uneori revelația, l-au părăsit. Dacă e poet, el uită sau omite să recunoască în prestația lui pe cel ce potrivește cuvinte. El plăsmuiește din balele-i poetice lumi fără de seamăn. Dacă e pictor nu mai e rudă cu zugravul. Dacă e sculptor îl detestă pe cioplitor.

E clar că infatuarea romantică e depășită și cei care se mai reclamă zgomotos de la ea nu sînt decît niște scpăpătați incapabili să se recunoască părtași la criza actuală a artei. Niște romanțioși incurabili care mai speră în perpetuarea unui statut oficializat al artistului, cel pe care l-a asigurat o vreme doar statul național dornic de mitologie și de îndoctrinare patriotică.

E greu să-ți consideri activitatea creatoare doar un biet hobby, un act cu pondere nu prea importantă în lumea de azi, cu un impact nesemnificativ de fapt. Trebuie să te repliezi asupra micilor tale satisfacții și să trăiești fără confirmări glorioase și chiar fără speranța aceea că viitorul te va recunoaște etc.