poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-05 | | Poeta și eternul feminin Lecturînd poemele din acest volum rămînem copleșiți de frumusețea pură care se degajă de pe fiecare pagină. Ne cuprinde forța torentului suav al afectivității, sinceritatea neîngrădită, cu¬rajul în afirmarea frumuseții corpului și a dragostei polivalente în condițiile uman-feminine moderne, .deloc simple, mai degrabă amenințate. Această existență este marcată de pasiuni profunde, taina umilind luciditatea intelectului cu adevăruri superioare și puterea binelui, a generozității prin abilitatea instinctului, instrument al autoapărării/autoafirmării venind dinspre senzu¬alitate, bucuria erotică și darul iubirii. Da, darul iubirii atotputernice și discrete, care pare a fi, alături de frumusețe și taină-enigmă, constituanta-fundament a eternului feminin. Femeia, ca și bărbatul, este, înainte de tot și de toate, om. Înainte să fie român, maghiar sau francez. Sau, înainte să fie poet. Și, bineînțeles, este egală cu bărbatul în toate. Dar este, în același timp, alta ca trup și ca suflet. Cine încurcă/inversează în plan ideatic, juridic sau pragmatic cele două sexe (prin "căsătoria" homosexuală sau lesbiană) merge împotriva firii, provoacă sfîrșitul apocaliptic al civilizației umane. Această judecată, bineînțeles, nu exclude, ci implică toleranța și compasiunea. Identitatea sexuală favorizează (și defavorizează) ambele sexe. Bărbatul apare mai puternic în sfera gîndirii și cunoașterii 'raționale, femeia în lumea afectivității. Realitatea psihologică, condiționată de cauze sociale, a rămas însă mult timp fără efecte în planul creației artistice. Astfel, probabil în poezie primează afectivitatea, cunoașterea intuitivă față de cea rațională, dar poeții mari ai Renașterii și ai timpurilor moderne au fost, aproape fără excepție, bărbați. Pînă în secolul al XX-lea, cînd apare o Marina Þvetaeva, o Ana Ahmatova, Nemes Nagy Ãgnes. Sau în literatura română, o întreagă constelație de talente, de la Magda Isanos, Ana Blandiana, Angela Marinescu, pînă la Monica Pillat, să zicem, care a publicat, recent, dintru-un nou vo¬lum, o admirabilă pagină de versuri în revista România literară. Viorela Codreanu Tiron ocupă în această constelație un loc aparte. Universul ei se înființează pe fundamentul real al exis¬tenței noastre, într-o epocă marcată de amenințări. Este același univers poetic care apare în întreaga literatură universală modernă sub semnul înstrăinării, angoasei, al singurătății, iar în contextul postmodernismului, sub semnul renunțării fatale la va¬lori autentice: la comunicare și dragoste, la frumos, adevăr și bine. Poeta în actualitate creează imaginea condiției umane actuale, cu dezastrul în prim-plan ... Protestul, durerea, speranța rămîn în subtext. Viorela Codreanu Tiron procedează altfel. Doar în motto-ul volumului face trimitere la lumea existențială, grav amenințată prin cuvintele din Cartea lui Iov: " ... haifa mea s-a prefăcut În instrument de Jale și cavalul meu scoate sunete plîngătoare"; în prima poezie - un fel de adresare către o Muză travestită, un fel de rugăciune - este exprimată cu o captivantă forță artistică, cu un adînc sentiment de dăruire, dorința de a opri timpul haotic, iar în continuare aceea de a ucide întunericul ce se revelă în Visul de sticlă unde apare prima ipostază a luminii ocrotitoare, salutare: "Ca să ucid întunericul! din adîncurile sufletului! trebuie să înotl prin fumul existenței;/ să mă reîntorc/ dincolo de începuturi/ să aflu și să găsesc/ limanul luminii ocrotitoare/ ce arde în visul de sticlă." Dar imediat sînt implicate alte motive: vama somnului, vama viselor cu prima semnificație sugerînd Þara Făgăduinței, urmată imediat de o a doua semnificatie - cea a visului erotic sugerat și a visului destrămat În albia s~mnului de nesomn. Creată din centrul motivelor contrastante, întreaga carte este o singură operă - o operă adevărată, doar că cititorul percepe micropoemele ca piesă aparte, perfect închegată și suverană de fiecare dată. Dar în fiecare dintre ele sună ș} răsună aceeași simfonie polifonică a motivelor poeti ce. In același timp micropoemele au o structură aforistică cu rime filosofice polare, cu stilul bogat în oximoroane și frecvente recursuri la paradoxuri propriu-zise sau absconse. Motivele sînt de diferite feluri și ca suport - obiectual, arhetipal, psihologic - și ca semnificație. Matricea lor adevărată este polivalența și originalitatea. La suprafață sistemul motivelor nici nu se observă. Fiecare semnificație-sugestie își are un statut de afectivitate, emoție, de trăire autentică autorizată de o sinceritate în substanta ei absolută. Fără să existe o ierarhie propriu-zisă a motivel~r poetice originale, percepem, identificăm o seamă de motive fundamentale dominante. Poetul-poeta asumă pînă la ultima picătură de sînge, pînă la ultima suflare a su¬fletului dubla existentă a bărbatului si a femeii. Sînt asumate la cel mai înalt grad al' credibilității t;upul, sufletul, existența și amenințarea, dragostea dureroasă, reciprocă și respinsă, credința si necredinta ... În centrul universului artistic real-imaginar se află astfel conștientizarea existenței, motivele ontologice. De aceea se pleacă de la motive arhetipale, de la elemente ca pămîntul, cerul, apa și focul, de la inimă, mîini, cer și stele. La semnificațiile acumulate pe parcursul istoriei civilizației se adaugă sensuri noi, trăiri proprii. Fluxul textului poetic se distinge prin concertul armonic-dizarmonic al motivelor, prin mișcarea dialectică a polarităților din sufletul ființei umane, prin asumarea cumulată fără rezerve a fericirii, bucuriei, suferinței, disperării și~ totul sub semnul axiologic al binelui, adevărului, frumosului. In poezia română feminină, Viorela Codreanu Tiron, ca și Monica Pil1at, se distinge prin accentuata exprimare a eternului feminin, prin desfășurarea motivelor aferente, om ni prezente și plenare. Motivele arhetipale sînt luate în p~sesie ca instrumente ale poeticii. Iată o destăinuire din poemul Intotdeauna, în care "ele¬mentele" sînt înzestrate cu o nouă semnificație: măsura dragostei fără limite: "Am trăit o mie de vieți/și-n fiecare te-am iubiti o dată ca apa,! altă dată ca focul,! apoi, pămînt m-am făcut,! și cer m-am făcuti risipindu-mă-n ziua și noaptea! de pe genele tale". Iar în Puncte cardinale se mai adaugă un sens: "Cerul și pămîntul/ apa și focul,! toate ne-au unit,! pînă cînd limbile de foc/ ale incertitudinii/ ne-au transformat în puncte cardinale". Poetica miturilor-motivelor facilitează schimbarea sensuri lor pînă la cele contrare, după modelul focul-soarele care este sursa vieții, dar care poate și să o ucidă; focul-soarele este sursa luminii, dar focul arde, distruge și în infern. Poeta ne spune: "Prin ochii somnului scăpătatl voi dormi în pîntecul pămîntului/ pînă cînd inima ta va slobozit cercul de foc ce mă leagă! de trupul izv9rului/ ce firesc curge/ dar nefiresc țîșnește din pustie". In Depărtarea singurătății avem o fascinantă suda¬re/respingere reciprocă a două motive: "Cînd sfîșiați de propriile noastre singurătăți/sîntem abandonați pe insula iubirii,/ trupurile noastre sînt roase/ de vînturile aspre și pustiitoare/ ale propriilor noastre destine[ ... ]/ și-atunci de-abia ne întrebăm:/ la ce bun atîtea sfîșieri /pentru o banală singurătate în doi?" Singurătatea și înstrăinarea conștientizată și neacceptată con¬stituie reversul medaliei - amenințarea pe adresa dragostei în so¬ci etatea postmodernă. Provocarea se datorează nu doar mediului, ci inerției, pasivității partenerului care este și el înstrăinat față de sine însuși. Astfel în Dialog simplu poeta se confesează: ,,- Sînt iubirea! mila și mîngîierea! înțelegerea și speranța/ bucuria, adevărul și viața!/ Tu cine ești?/ - Eu?! Omul care-a uitat să se bucure". Poeta știind să bucure, știe să facă și o declarație de dragoste miraculoasă, cu o forță nelimitată 'l sincerității și dăruirii, confesiune inexprimabilă prin cuvinte (Inflorire). Chiar dăruirea totală a femeii are însă condiții specifice sexu¬lui frumos. In Chemare ni se dezvăluie: "Rătăcesc și-acum prin grădina sîngerîndă!căutînd un drum spre tine și inima ta.!Mi-e teamă să m-apropii de tine mai multi cînd fiara flămîndă pîndește din umbră/și știe că depărtarea de tine ucide încet.! Chiar dacă mîinile-mi ard de dorul îmbrățișării/ și inima se sfîșie de această depărtare impusă! iar auzul mă doare de dorul cuvintelor tale/ rămîn pretutindeni alături de tine/ așteptînd un semn, o chemare". La fiecare pas sîntem vrăjiți de frumosul pur al trupului care se dezvăluie cu sfială și cu subiectivitate - un adaos la obiectivitatea Venerei. La fiecare pas sîntem sensibilizați de o dragoste generoasă asumată cu riscul vieții și morții pînă la capăt ca destin. Ne copleșește eternul feminin cu implicarea tainei, a enigmei ca o condiție a firii, a existenței, a firescului, a naturii. Cu mintea, cu cuvintele nu poți să descifrezi această enigmă, dar poți să arăți, să sugerezi. Iată micul poem Taina: "Ca să aflu taina mormîntului! m-am scufundat în ape/din ce în ce mai adînci.! /Mai port și-acum urmele/ acelor scufundări în mine,! si sînt mult mai bătrînă! decît stîncile ce mă înconjoară.! Dar .... tainei ... nici nu-i pasă /de scufundările mele în mineI rămîne acolo, cuminte, pîndind .... " Prezența motivelor propriei arte poeti ce în versurile Viorelei Codreanu Tiron stă mărturie a originalității și autenticității actului de creatie. Pe fundalul devastatoarei subculturi promovate la TV și la cinematografe (expunerea monstruoșilor sîni siliconați și a organului genital pe scenă, în public, cu mimarea naturalistă a împerecherii animalice) existența unei erotici autentice condiționate de frumusețea corpului și de satisfacția-bucuria de natură firească, biopsihică poate să ne pară o adevărată minune, dar minunea există! Motivele cuprind permanența pendulării dintre realitatea psihologică trăită și imaginarul metaforic-fantastic-cosmic ca un reper cardinal al creativității. Găsim însă și poezii-arte poetice propriu-zise. Dintre ele cea mai reușită este cea intitulată Cuvinte: "Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute,! rămase nespuse,! pe toate le-am cules/ și le-am spălat cu rouă-de-soare,! le-am presărat pe ropotul ploii! și le-am înfipt în mare,! de unde valul le-a adus la picioarele tale.! Să nu te apleci!/ Eu am ținut odată valul în mîiniI și-am presărat fire de iarbă/ pe creștetul universului/ și-am văzut:/ Deasupra .. .! Dedesubt. . .! Nimicul își face culcuș". ~ Cuvinte ... In privința stilului se mai întîmplă ca după un titlu cu cadență eminesciană - de exemplu, Atît de mult - să urmeze un text liric modern fără cadență romantică, cu un ritm ascuns evitînd discursul linear, implicînd autoreflexia. Putem vorbi despre însemnele postmodernității? Da, dar la Viorela Codreanu Tiron există totuși melodia, muzica într-un sens mai specific. Într-o notă amicaIă, poetul Viorel Sînpetrean a făcut o fină observație: "Intr-un început de secol în care lumea își caută noi teritorii de respirație și supraviețuire, cînd modele de toate tipurile și în toate segmentele tind să acapareze, cîtă vreme faptele sînt înlocuite cu spectacole derizorii, a încerca să ocrotești sunetul pare anacronic. Și totuși, cu cît furia post¬postmodernistă își devorează idolii de carton și de vorbe, cu atît sunetul originar pare mai puternic. Poeta Viorela Codreanu Tiron este obsedată de ecoul sunetului originar, ceea ce conferă individualitate poemelor sale de o studiată și îndelung cîntărită simplitate". Analiză perfect concludentă. Cititorului ideal vocea poetei îi va apărea doar ca o confirmare a talentului și, eventual, ca o consecință a meditați ei lirice nu atît spuse, cît exprimate, sugerate. Demersul poeziei "de a ocroti sunetul" stă mărturie a unității formulei sale lirice greu de încadrat într-un anumit curent sau în -isme; unele procedee-motive au ca sursă simbolismul. Bineînțeles, poate fi vorba de modernismul clasic posterior avangardei și suprarealismului și, în unele cazuri, de formula așa-numitei lirici eterne. Nu exclud nici o nouă denumire. Romul Munteanu avansează, în plan general, următoarele: "Viorela Codreanu deschide calea unei noi literaturi a sentimentelor, despovărate de modelele tradiționale uzate". După apariția cărților de poezie anterioare, Zidire În cer (1998) și Anotimpuri ostile (2000), volumul Ochiul somnului ¬darul iubirii marchează o importantă etapă a matu~ității poetei. Este o ultimă confirmare valorică a drumului ales. Insă drumul, cred, duce mai departe spre noi cuceriri, spre noi înălțimi. Poate va crea forme lirice în același gen, dar mai ample. Poate limbajul ei se va îmbogăți pe seama cuvintelor noi - colocviale, neologisme, anglicisme - din care poeta va crea, ca și pînă acum, în maniera sa proprie, noi motive real-imaginare, fantastice și cosmice. Felicitări și drum bun în continuare! Albert Kovács |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate