poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4184 .



Cât de liber e un om liber ?
eseu [ ]
-- Glose --

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Zolti ]

2008-10-18  |     | 







Cât de liber e un om liber ?
- Glose -


Gândirea mea e liberă ? Sau, altfel formulată întrebarea:
Gândirea “mea” e a mea ?
Da, cu condiția de a te elibera de barierele care te împiedică să gândești cu adevărat. Adică liber. Altfel nici nu e gândire ci papagaliceală. Gândirea vie, adevărată, nu poate fi decât a mea.
Dar:
Cum să te eliberezi de șabloane dacă te-ai născut cu o gândire leneșă, împleticită ? Sau poate că nimeni nu te-a stimulat să gândești. Nimeni nu te-a stârnit la gânditul cu capul tău. Nu te-a învățat nimeni să gândești. Nu te-a împins nimeni să-ți pui mintea la treabă. Nu știi nici măcar ce-i aia : să gândești..
Gândirea devine posibilă după eliberările de prejudecăți, de idei fixe, de dogme, de ticuri și automatisme. Dar astea toate trebuie să ți le cunoști și recunoști. Oamenii au tendința, înscrisă se pare în gene, de a se crede mai deștepți decât sunt. De a nu-și recunoaște șchiopătarea în gândire.
Ce fel de libertate există față de ce îți este predestinat, decis dinainte și înscris în codul genetic ? Există eliberare de destinul genetic ? Poate ingineria genetică a viitorului va face teribile minuni în acest sens. Dar cu ce riscuri ?
Destinul genetic e supus și el unor jocuri ale întâmplării: transcriere greșită a genomului, accidente sau traume în perioada foetala, accidente din timpul nașterii. Apoi traumele începutului de drum. Apoi ale vieții.
Depindem de greșelile naturii, ale educației, ale pașilor noștri.
O greșeală care mi-a schimbat cursul vieții.
Tot o greșeală a făcut să mă nasc. Să-mi aleg o soție care m-a nenorocit, o profesie nepotrivită, un drum al pierderii de sine. Sau drumul împlinirii.
Ne mișcăm pe tot drumul între întâmplare și necesitate.
Întâmplări, accidente, erori de calcul, greșeli de transcriere, coincidențe, incidențe, accidențe. Mai ales confuzii, contuzii, coincidențe și neatenții. Plătite cu viață.
Întâmplarea de a te fi întâlnit.
Întâmplarea de a fi plouat în ziua aia. Era polei pe șosea. Era ceață. A intrat o albină în mașină. Eram obosit. Băusem. Nu băusem destul.
Întâmplarea că erai și tu acolo. Că nu erai.
Întâmplarea de a fi intârziat trenul. De a fivenit la timp.
Căutăm ieșirea din hățișul întâmplării (întâmplărilor) și căutăm sensuri și legități. Explicații. Semne. Prevestiri. Predestinări. Le inventăm sau le descoperim ? Și una și alta.
Întâmplarea sau necesitatea numită destin ? Ursitoarele. Bârfitoarele. Binevoitorii.
Unde era scris că te voi întâlni ?
Unde și cine a hotărât ca tu să îmi răspunzi așa și nu invers ?
De unde să știu eu atunci că da, că nu ?
Exact la ora aia ma aflam acolo. Și nu dincolo, unde pornisem și trebuia să fiu.
N-a fost să fie…Dacă era, nu știm cum ar fi fost. Referitor la viața ta, e teribilă rău întrebarea : Cum ar fi fost dacă… !? Dar pentru că n-a fost să fie, n-ai cum să știi. Și nu vei ști niciodată. E tragic să pleci fără să știi ce-ar fi fost dacă….
Măria sa Întâmplarea ! Ea este marele meșter al drumurilor noastre. Al vieții noastre
Cum poți supraviețui atâtor întâmplări contondente sau inflamante, din cursul unei vieți ?
Deși vorbim mereu de fragilitatea ființei omenești, rezistența la agresiuni a complexului de sisteme numit Om este uriașă. Mașinăria înspăimântător de complicată care suntem fiecare dintre noi, e dotată cu o uimitoare fiabilitate. Ne permite să rezistăm nenumăraților factori agresivi din preajmă și din interior, timp de 70 de ani, 80, 90 , uneori o sută. Și peste.
Ne descurcăm din cele mai cumplite încurcături. Supraviețuim întâmplărilor, încercărilor, agresiunilor, morților virtuale.
Incredibila fiabilitate a mașinăriei umane ne face apți să ne așezăm (uneori comod) la răspântia constrângerilor, limitelor, interdicțiilor, capcanelor și hârtoapelor. A trădărilor și a plecărilor. Și să rămânem întregi, vii, în picioare.
În pofida tuturor vicleșugurilor, ticăloșiilor și violențelor aduse de întâmplări, se cuvine să ne umplem cât mai des, de un gând:
Viața, ce întâmplare minunată, plină de miracol și de splendoare ! Totuși.
Aoleu ! Sunt complet liber, Doamne ! Ajută-mă ! Ajută-măăă! Sunt în cădere liberă!
Ce e asta, căderea liberă ? Te zbați. Apoi te abandonezi necesității, o înțelegi, o accepți. Te resemnezi. Primești ce trebuie să primești. N-ai încotro.
Esti liber să cazi, să mori, sau să trăiești cum dictează necesitatea.
Fiecare om, de la o anumită vârstă, e în cădere liberă. Conform legii gravitației, se apropie de pământ, cu o viteză crescândă. Cu o accelerație constantă.
Ne-libertatea și libertatea se instalează prin înrobire și dezrobire.
Omul nu cere întotdeauna eliberarea strigând :
Eliberează-mă de tine ! Dă-te jos de pe grumazul meu !
Eliberează-mă de viață !
Eliberează-mă de povara mea lăuntrică !
De multe ori rugămintea e în sens invers:
Cucerește-mă ! Fii stăpânul meu ! Fii stăpâna mea ! Înrobește-mă ! Voi fi fericit să fiu robul tău. Înlănțuiește-mă !
Nu există un arbitru care să intervină:
Atenție ! Nu se poate. Nu e bine așa. Oprește-te !
“Liber de…” e o cumplit de paradoxală și înșelătoare formă a libertății. Poți fi liber de toate ?
Cum poți fi liber de societate ? De ai tăi ? De rosturile tale ? De viața ta ?
Cum poți fi liber de natură ? Care natură ? A ta, a pământului, a aerului, a florilor, a animalelor, a norilor, a cuvintelor….
In-dependența e întotdeauna problematică. Libertatea este atunci când nu depinzi decât de tine. Se poate ? Povara unei asemenea libertăți te-ar strivi sub greutatea ei.
Se poate vorbi mult despre tristele libertăți ale ne-atârnării și ale ne-apartenenței
Cui aparții ? Þie ? Îți aparții numai ție ? Jalnic !
Eu aparțin unei lumi, unei etnii, unei familii, unei credințe, unei ființe. Dacă nu-mi aparțin decât mie însumi, nu aparțin nimănui. Sunt al nimănui. Sunt eu însumi Nimeni. Ce poate fi mai neplăcut, mai jenant decât să fii Nimeni ? Ce poate fi mai tragic ? Neapartenența te lasă gol de sens, gol de rost, de noimă. De existare.
Trebuie să fii pentru și întru ceva/ cineva/ undeva..
Al cui ești tu ? e întrebat un copil. A cui soț ești ? Al cui tată ești ? A cui născătoare ești ? Al cui ucigaș ești ? Al cui judecător ești ?
Sau în alt sens al posesiei/ proprietății/ apartenenței : Al cui e acest pământ ? Al cui acest cer ? Cine le este stăpân ? Ale cui sunt aceste mii de păsări migratoare ? Al cui e acest vulcan, acest glob pământesc ? E greu să nu întrebi. E greu să întrebi. E imposibil să răspunzi. E lesne să răspunzi fără noimă.
Proprietatea e strâns legată de lăcomie, de nesaț, de invidie, de luptă pentru agoniseală fără sfârșit.
Proprietatea înseamnă a îngrășa ego-ul, a-i da la o parte pe ceilalți, a strange. A aduna.
Posesiunea poate să ajungă la forme deadreptul caraghioase: pădurile astea sunt ale mele. Þara asta e a mea. Munții aceștia sunt ai mei. Lumea asta e a mea. Zicând așa, orice dumnezeu devine caraghios. Sau devine Dumnezeu cu adevărat sau sau..în glumă.
Ești liber într-adevăr când poți să te domini. Așa se spune. Dar întrebarea e: în ce măsură ești capabil să faci asta ? Și cum știi ? Și cine măsoară ?
Când pot să spun că sunt singurul meu stăpân ? Am văzut: am nenumărați stăpâni și slugi. Tuturora le aparțin și toți îmi aparțin. Sunt într-o mare încurcătură de apartenențe.
Există apoi și libertăți întunecate, triste, nedorite.Sau râvnite din necunoștință de cauză. Din oareșicare prostie.
Sunt false libertăți, iluzorii și deci, mincinoase. Pseudo-libertatea celui singur, ne-atârnat de nimeni. Neavut în posesie, în seamă, în grijă, de nimeni. Liber de obligații, de recunoștință și de servituți, acest om devine, el însuși, un sclav al nimănui. E o situație tare mizericordioasă. Poți ființa dacă ești sclavul lui Nimeni ? Da, poți. Dar în neființă, în nicăieri. Ca o frunză/nefrunză în bătaia/nebătaia vântului/nevântului. Un atom inexistent de liber, fără o moleculă existentă în care să fie înglobat. Atomul însă, poate găsi niște alți atomi cu care să se combine. Are valențe. Tu nu prea.
Picătura de apă în ocean nu e liberă. Nici singură. Cu Omul-Nimeni treaba e mult mai încurcată.
În sfârșit, sunt liber ! zice funcționarul de la poștă. Mi-am atins scopul vieții: am ieșit la pensie. Cât am mai așteptat clipa asta ! Număram anii, lunile, săptămânile ! În sfârșit, sunt liber ! Am timp pentru toate. Libertatea ! Acum nu-mi rămâne decât să învăț a mă folosi de ea. Dar am timp destul pentru asta?
Înainte de a se ruga să i se ia povara, ar fi tare bine ca omul să se cerceteze pe toate părțile, cu atenție, ca să afle ce-i rămâne fără povara de pe umeri.
Acțiunea mea e liberă ? Eu, și numai eu sunt cel care o decide ? Voința mea e liberă ? Întrebări filozofică cu care își bat capul filozofii de niște mii de ani. Răspunsuri multe dar îndoielnice. Freudismul demonstrează că voința noastră, gesturile noastre, dragostele și urile noastre vin din creuzetul de forțe întunecate ale sub și inconștientului. Gafele, minciunile, scăpările, obsesiile, ideile fixe, toate au rădăcini în adâncul iadului sau purgatoriului instinctual pe care îl ducem în noi. Și asupra căruia nu suntem stăpâni.
Cine zice că e stăpân deplin pe el însuși, nu știe ce vorbește.
Ești jucăria unor forțe asupra cărora nu ai control. Nu tu te joci. Tu ești jucat.
Nu ești Jucătorul, oricât te-ai grozăvi. Ești doar Jucăria. Nu ești meșterul. Ești unealta lui.
Nu tu conții lumea. Ea te con-ține pe tine. Nu posedăm. Suntem posedați.
Fiecare încercare a vieții îți repune în discuție libertatea. Þi-o redefinește.
Viața însăși e o încercare unică și irepetabilă. Încercare presărată cu încercări.
Poți fi liber de povara vieților tale ?
Cum poți fi liber-liber ? Doar așa: înlănțuit deasupra propriilor tale depozite de zgură de peste viață, cenușa rămasă din cât ai tot ars și înviat în infernurile și paradisurile prin care ai viețuit.
Ești liber, sigur, dar așa : purtând pe umeri povara trecutului tău.. Mânat de propriile tale coșmare. Biciuit de demonii din tine. Ducând în tine urmele pașilor pe drumurile vieții tale pribegite.
Libertatea este atunci când nu depinzi decât de tine. Se poate așa ceva ? Am zis adineaori că nu. Iar dacă da, povara unei asemenea libertăți te-ar strivi sub greutatea ei.
Fiecare dintre noi e ca o cometă, trăgând după sine o coadă grea, densă, formată din pulberea luminoasă a arderilor pe orbita unei vieți.
Cum poți fi stăpân pe tine din moment ce ești stăpânit de atâtea forțe stârnite de traumele, frustrările și trădările unei întregi vieți ?
Te stăpânesc și te mână din spate năvala propriilor tale cuvinte goale, prejudecăți, idei oloage și oarbe, ticuri verbale, expresii înghețate.
Nu tu ești cel care îți vorbești limba. Mai degrabă ea te vorbește pe tine. Frazele, ca și gesturile, îți vin, ți se dau, ți se înghesuie în vorbire, nu le fasonezi tu, ci Sinele tău, cel din adâncurile tale insondabile.
Rareori poți spune despre câte un pas pe care îl faci, că e liber . Se pare că tocmai pașii decisivi pe care îi facem sunt cei mai puțin liberi. Sunt mișcări determinate de aiuritorul joc al întâmplării.
Ai călcat greșit. Ai nimerit într-o groapă. Într-o prăpastie. Se spunea mai demult despre câte o fată: “a călcat greșit”. Și fata aducea pe lume un om. Dacă înainte de asta, nu-și lua viața. Sau nu i-o lua altcineva. Tot întâmplări.
Trăind, devii tot mai liber să îmbătrânești. Apoi se ivește libertatea de a muri. Unii o capătă greu, în chinuri. Și imploră Pronia Cerească: ia-mă ! Sau pe cei din jur: puneți-mi capăt vieții ! Dar legea nu permite sa curmi chinurile morții. Să iei omului libertatea de a se chinui.
Ajungi la întrebarea crucială: există libertate ? Sau altfel zis: Există vreun om liber în mod absolut, total ? Ar fi cea mai nefericită ființă !
Nici Dumnezeu, dacă există, nu este liber. Depinde de creația sa, de creaturile sale. De existența sau inexistența sa. De legile pe care le-a instituit. Dacă ar fi total liber, nu ar exista ordine în Univers. Ar domni haosul, entropia.
Și totuși….
Ne credem liberi. Dar în realitate:
“Nimeni nu este mai rob decât acela care se crede liber, fără a fi cu adevărat liber.” (Goethe – “Afinitățile elective”)
Omul năzuiește totuși să acceadă la libertate. Și nu rareori reușește. Cum ? Prin cultură, artă, poezie, cunoaștere. Să realizeze, dacă nu libertatea adevărată, cea inaccesibilă omului, fiind inexistentă, măcar sentimentul și credința libertății interioare.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!