Ca și cum…

În 1911, un filozof pe nume Hans Vaihinger, a publicat în Germania, o carte
intitulată Filozofia lui “Ca și Cum”. (Philosophie des Als Ob). În 1924, cartea a fost tradusă în engleză (Philosophy of “As If”). Lucrarea n-a suscitat cine știe ce interes. A fost considerată mai degrabă o excentricitate provocatoare. Autorul demonstra pe aproape 500 de pagini că majoritatea conceptelor științei și ale filozofiei sunt invenții ale imaginației teoretice, ficțiuni ale intelectului. Începând cu materia, substanța, atomul, cauzalitatea, realitatea, existența, și terminând cu electronul, undele electromagnetice, protonul, energia, infinitul, rațiunea, lucrul în sine al lui Kant, etc. Ficțiuni și nimic altceva. Le folosim pentru că ne sunt utile în cercetare, în cunoaștere în general, dar nu știm decât vag ce reprezintă. Le mânuim însă “ca și cum” am ști. Și chiar le “știm” până la un punct. , ambiguu și formal-logic. Folosindu-le, uităm însă că nu sunt decât ficțiuni. Le acceptăm “ca și cum” ar fi “adevăruri”. Certitudini.
Spre sfârșitul secolului XX, cartea lui Vaihinger a început să fie redescoperită, constatându-se că ideile pe care le conține concordă cu noile vederi ale filozofiei cunoașterii și ale gândirii postmoderne în general. Filozoful lui “ca și cum” a fost proclamat un fel de precursor al postmodernismului. În 1998 a apărut un articol destul de amplu care vorbea despre “prezența fantomatică” a filozofului german în studiile de teorie a literaturii. Apoi alții au atras atenția asupra actualității concepției despre ficțiunea mintală în numeroase alte domenii de cercetare. Azi “prezența fantomatică” a lui Vaihinger poate fi sesizată în toate articulațiile științei și ale gîndirii filozofice postmoderne.
Ceea ce îmi propun în aceste glose nu este altceva decât o încercare de lărgire a sferei de de aplicabilitate a principiului lui “ca și cum “. Acesta fiind valabil nu numai în cultură și știință, ci și în sfera vieții individuale și sociale a omului, în mentalități, comportamente și activități umane.
Trăim într-o lume a lui “Ca și cum”. Omul este un animal care se conduce după schema atotprezentă și atotputernică a lui “CA ȘI CUM “. Îl voi transcrie în continuare doar prin inițiale: c.ș.c.
Încep cu începutul : omul e muritor, dar se comportă în toate cele c.ș.c. ar fi nemuritor. E slab, fragil, “trestie gânditoare” cum l-a definit Pascal, dar se comportă c.ș.c. ar fi atotputernic, invincibil.
Omul este un animal inventator de mituri, metafore și ficțiuni de tot felul și care se face apoi că uită caracterul ficțional al acestora și se comportă față de ele c.ș.c. ar fi realități, adevăruri, lucruri și ființe care “există”. Vorbim de Prometeu c.ș.c. ar fi existat. De Hamlet la fel. Ne referim la îngeri,diavoli, judecători cerești, zei și dumnezei, c.ș.c. ar exista.
Ficțiunile, c.ș.c.-urile sunt prezente în tot ce este omenesc. Rostim fel și fel de lucruri despre absolut, infinit, eternitate, timp, spațiu, mișcare, energie, etc., fără a ști despre ce vorbim. Dar c.ș.c. am ști. C.ș.c. am deține adevărurile despre transcendent și despre materie. Aceasta din urmă, nefiind încă definită de nimeni în mod clar și “substanțial”. Nu știm ce este natura intimă a energiei, misteriosul fenomen care acționează la distanțe enorme ale universului ca și la distanțe infinit de mici ale lumii subatomice, asta nu ne împiedică însă să folosim “noțiunea”, c.ș.c. i-am cunoaște “firea” și “ființa” intimă.
Știm că “viața de apoi” este o ficțiune, ne comportăm însă, mulți dintre noi, c.ș.c. ar fi o realitate.
Știu sau bănui care sunt limitele și nejunsurile mele dar mă comport c.ș.c. aș fi cel mai deștept, știutor și destoinic om de pe planetă. Știu că față de imensitatea universului și în raport cu populația globului eu sunt un punct infinit de mic, dar mă comport c.ș.c. aș fi osia lumii, centrul universului, cel mai important, cel mai …. Și chiar sunt, adică trebuie să trăiesc c.ș.c. aș fi. Văd că soața mea e marcată de vârstă, intrată bine în toamnă, dar o numesc tot “fetiță”.
Nu credem în mituri, nu ne facem iluzii asupra cunoscuților și amicilor și nu prețuim convențiile sociale, dar ne comportăm c.ș.c. am crede în ele și le-am prețui. Omului îi este greu, - dacă nu imposibil - să evite c.ș.c.-urile relațiilor cu semenii. Le numim “minciuni convenționale”, politețe, urbanitate, diplomație, fățărnicie, prefăcătorie. Ne comportăm c.ș.c. am fi actori. Shakespeare știa de c.ș.c.-urile comportamentului uman când a spus că “lumea este o scenă”. Jucăm roluri, purtăm mască, uneori măști succesive, dar ceilalți se fac că uită, fac abstracție de ele și le iau drept fețele noastre. Jucăm roluri pe care ni le scriem noi înșine sau hazardul, purtăm măști pe care ni le confecționăm noi sau viața noastră. Jucăm roluri pe care ni le pro-punem, ni le im-punem, ni le com-punem. Noi sau ceilalți.
Vorbim la telefon și zâmbim sau ne încruntăm, gesticulăm, c.ș.c. interlocutorul ar fi de față. Asta înseamnă că până și instinctele noastre lucrează potrivit “principiului c.ș.c”. Confundăm masca cu fața. Ficțiunea cu realitatea, minciuna cu adevărul. Nu este asta și o parte din mecanismul artei, domeniul prin excelență al ficțiunilor ? La un spectacol de teatru nu ni se întâmplă să uităm că actorul este actor și nu Iago sau Macbeth sau Faust ? Ca spectatori percepem ficțiunea c.ș.c. ar fi realitate. Ca cititor de roman ajung să mă simt c.ș.c. aș fi în fața unor întâmplări reale. Povestesc sau mi se povestește o tragedie iar eu râd c.ș,c. ar fi o comedie. Povestea o numim tragi-comică. Mă arunc în aventuri implicând mari riscuri și eforturi supraomenești, dar trăiesc chinurile prin care trec c.ș.c. ar fi plăceri. Îmi satisfac nevoia de adrenalină.
Ficțiunile, c.ș.c.-urile se bazează în cea mai mare parte pe asemănări, analogii. Poezia, metafora, parabola, povestirea, chiar și artele plastice, sunt mijloace de cunoaștere a oamenilor și a lumii prin mijlocirea logicii lui C.Ș.C. Două-trei trăsături de penel, câteva pete de culoare pe pânza pictată, un acord muzical, ne trezesc sentimente și viziuni c.ș.c. am fi în fața unor manifestări ale lumii și ale armoniilor ei.
Un cuvânt poate fi un întreg ghem de c.ș.c.-uri. În artă, în știință, în filozofie, inventăm câte un cuvânt și glosăm în jurul lui, și suntem mulțumiți, chiar încântați, c.ș.c. am fi creat sau descoperit niște adevăruri. Spunem suflet, conștiință, inconștient, subconștient, c.ș.c. astea nu ar fi doar ficțiuni.
Ne referim la “fapte sufletești”, spunem “spirit”, “interiorul eului”, “adâncimile” lui, uitând că sunt simple metafore, ficțiuni, c.ș.c.-uri.
Vorbim c.ș.c., tăcem c.ș.c., ne emoționăm c.ș.c. …
Ca și arta, magia se baza și ea pe analogiile implicate în c.ș.c. În lipsa vinovatului, îl executau în efigie, c.ș.c. ar fi fost de față. Îi scriem numele cu literă mică c.ș.c. asta ar acționa asupra lui. Scuipăm pe imaginea lui, rupem fotografia celui dușmănit de noi, c.ș.c. ….
Cum spunea și Vaihinger în cartea sa, ficțiunile, c.ș.c.-urile, ne sunt necesare, ne ușurează efortul de cunoaștere și înțelegere a lumii. Fără ficțiuni intelectuale, psihologice, comportamentale, de comunicare și de acțiune, nu ne-am putea adapta la lume. Fără setul minimal de c.ș.c.-uri nu am putea nici supraviețui.
Suntem vânduți unor c.ș.c.-uri. Ne lăsăm conduși de ele. Dominați de ele. Credem în ele. În numele unor ficțiuni sângeroase, al unor blestemate c.ș.c.-uri, cum ar fi rasa,clasa, arian, proletariat, dușman de clasă, oamenii au fost împinși să se urască între ei, să se războiască pentru ele, să se masacreze unii pe alții, să se extermine. Sau, mai nou, să se sinucidă, ucigând pe alții. Forța distructivă a unora dintre ficțiuni este înspăimântătoare. Ea e în stare să cuprindă, ca o molimă, mari mulțimi de oameni. Istoria secolului care a trecut s-a scris cu sângele multor zeci de milioane de ființe umane nevinovate. A fost un teribil tribut plătit ficțiunilor destructive.
Să nu uităm însă că există și ficțiuni benefice, constructive, chiar vital necesare. Ele stau la temelia adevărurilor care clădesc realitatea în care trăim. Ele instituie lumile omului. Trăim „ca și cum“ am fi ființe eterne, mărețe, conduse de rațiune, curate, supuse regulilor etice. Din păcate, doar ca și cum…
Ne ducem viața în ficțiunile lui c.ș.c. Ne apărăm cu aceste ficțiuni, ele ne slujesc drept scut, adăpost, ne hrănim cu ele, ne refugiem în ele, ne justificăm cu ele. Ne înnobilăm prin ele. Ne jucăm cu ele. Ficțiunile, cașicum-urile, sunt spațiul libertății noastre de joc și de creație.
Suntem oameni dacă și pentru că suntem în stare să creăm ficțiuni întemeietoare de lumi. Ca și cum am fi îngeri sau dumnezei. Ca și cum….