poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-20 | |
Biblia, o culegere de scrieri din care cele mai noi au aproape două mii de ani vechime, iar cele mai vechi cam patru mii de ani vechime, este cartea care a rămas în topul discuțiilor cel mai mult timp. Față de ea se pot distinge, în general, trei atitudini: 1. o atitudine care este din ce în ce mai puțin întâlnită, este de a considera că ea este Cuvântul lui Dumnezeu, mesajul lui Dumnezeu către oameni, care trebuie tratat cu tot respectul și după care omul trebuie să-și îndrepte viața; 2. consideră ca Biblia este o scriere remarcabilă, cu valori deosebite, dar o serie de texte din ea nu trebuie luate literal și o altă serie de texte nu mai sunt de actualitate și sunt complet irelevante în zilele noastre – această atitudine se întâlnește în general la oamenii mai mult sau mai puțin religioși; 3. consideră că este o colecție de mituri, care pot fi nocive - atitudine pe care o au cei care se declară atei și caută să demonstreze că Biblia cuprinde inexactități și lucruri contrare adevărurilor științifice.
În această scriere nu intenționez să caut să demonstrez științific că toate afirmațiile Bibliei sunt adevărate, pentru că până în prezent s-au scris o mulțime de cărți bune care au acest scop (și, în mod trist, o altă mulțime de cărți slabe), și pentru că demonstrarea punct cu punct a validității fiecărei afirmații ar presupune un efort imens, și, cu toate eforturile, tot ar mai rămâne ceva care nu ar putea fi demonstrat complet. Ce anume? Tocmai ceea ce contestă ateii: existența lui Dumnezeu. Dacă ar fi ca existența lui Dumnezeu să poată fi demonstrată prin experimente fizice, folosind lucruri din acest univers material, atunci ar însemna că ceea ce am descoperit nu este Ființa Supremă, Cel Atotputernic, ci ceva sau cineva care este la îndemâna noastră și de care ne-am putea folosi noi, oamenii. Intenționez să vă provoc să privim Biblia din alt punct de vedere. Dacă reprezintă interesele unor persoane și/sau organizații, cine sunt acele persoane/organizații și ce interese au? Dacă nu este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ce este Biblia? Care este sensul istoriei din Vechiul Testament? Știm că pentru a cunoaște istoria reală trebuie, în general, să cercetăm mai multe surse în legătură cu același eveniment istoric. Aceasta pentru că, pe lângă faptul că diferiți cronicari au acces la diferite informații în legătură cu evenimentele contemporane lor, fiecare cronicar, dacă nu a fost determinat de autorități ce anume și cum să scrie, cel puțin a fost puternic influențat de națiunea din care face parte, cu cultura și tradițiile ei. Cei care au cercetat cronicile asiriene și pe cele babiloneene, ai căror scriitori sunt contemporani cu unii din scriitorii Vechiului Testament, au văzut că în acele cronici erau proslăviți împărații acelor națiuni, fiind prezentați ca fiind cei mai înțelepți, cei mai viteji și cei mai drepți. Iar când era un eveniment istoric nefavorabil, cum ar fi o înfrângere a armatei imperiului, cronicarii nu scriau nimic sau căutau să minimizeze eșecul. Vechiul Testament a fost scris de autori evrei, iar cărțile lui istorice cuprind istoria poporului evreu. Să vedem deci cum este prezentată această istorie. Am putea considera că istoria poporului evreu începe cu Avraam. Cum este prezentat în Vechiul Testament acest personaj, despre care nu mai avem alte surse istorice? Primul lucru care ni se spune despre el în cartea Geneza este că “Domnul îi spusese lui Avraam: «Ieși din țara ta și din rudenia ta și din casa tatălui tău, în țara pe care ți-o voi arăta. Și te voi face o națiune mare și te voi binecuvânta; și voi face numele tău mare și vei fi o binecuvântare ... și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine»” (Gen. 12.1-3). De unde rezultă că prin Avraam va veni o binecuvântare pentru oameni din toate familiile, deci nu numai din familia lui, și, în consecință, va fi o binecuvântare care nu se va limita în exclusivitate la evrei, așa cum și în zilele noastre gândesc evreii “ultrareligioși”. Și Avraam a ascultat și a plecat fără a avea nici o informație despre țara unde se ducea. Ce exemplu extraordinar de încredere în Dumnezeu! Dar nu toată cale lui Avraam este așa de frumoasă. Și, dacă, pe lângă încredere, Avraam a dat dovadă și de curaj, în versetul 12 sunt prezentate lucruri care nu îl onorează deloc pe Avraam: ajuns în Egipt, unde Domnul nu îi spusese să meargă, de teamă că egiptenii l-ar putea ucide pentru a-i lua soția, el a spus că soția lui era sora lui. Dar, cu toate că Avraam a dat dovadă de lașitate, Biblia spune că Domnul l-a lovit pe Faraon și casa lui, iar pe Avraam l-a ocrotit. Nu seamănă deloc cu basmele în care eroul plin de curaj înfruntă oștile vrăjmașe, monștrii și vrăjitoarele și nu este nimic romantic în toate acestea. Singurul care strălucește în aceste împrejurări este Dumnezeu, care se arată plin de îndurare față de un om slab. Și aceasta nu este ceva singular în viața lui Avraam, ci aproximativ același lucru îl vedem și în capitolul 20, câțiva ani mai târziu. Și și atunci arată aceeași asprime față de cei din Gherar și aceeași îndurare față de Avraam. După acest episod trist, în care Avraam s-a minifestat în slăbiciune, în capitolul 14 Avraam se arată viteaz în război. S-a temut că, în timp de pace, egiptenii ar putea găsi bun să-l omoare pentru a-i lua soția, dar, mai târziu, când a fost ca, împreună cu oamenii lui și cu aliații pe care și-i făcuse să pornească la război împotriva a patru împărați cu armatele lor, lui Avraam nu i-a mai fost teamă. Într-o împrejurare a fost slab și temător, iar în alta plin de încredere. Așa se întâmplă și astăzi cu credincioșii: odată se dezonorează printr-o purtare pe care cei necredincioși o condamnă, altădată uimesc prin încrederea pe care o au în Domnul. Și după ce a învins în luptă Avraam nu a dorit să ia nici o pradă de război. Oare ce războinic a mai refuzat o pradă care i se cuvenea de drept atunci când și alții recunoșteau că i se cuvine? Singura satisfacție a lui Avraam a fost că prin acea luptă l-a salvat din robie pe Lot și familia lui. Tocmai pe Lot, cu care mai înainte avusese neînțelegeri ... Apoi Domnul i-a promis lui Avraam că “sămânța lui” va fi ca stelele cerului, și Avraam “L-a crezut pe Domnul; și El i-a socotit aceasta ca dreptate” (Gen. 15.6). Deci Dumnezeu nu pune preț atât pe vitejie cât pe încrederea în cuvântul Lui, și are îndurare față de cel care manifestă slăbiciune în anumite situații. După aceste lucruri atât de frumoase, urmează iarăși evenimente triste. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu că îi va da urmași, numai că, împins și de soția lui, Sara, s-a hotărât să ia problema pe cont propriu spre a o rezolva și să aibă un urmaș prin Agar, roaba soției sale. Și urmarea imediată a fost că roaba și-a disprețuit stăpâna și și-a bătut joc de ea. Vedem apoi cum omul care altădată s-a arătat temător, a ajuns să se grăbească pentru a face prin mijlocarele proprii să se împlinească ceea ce i-a promis Dumnezeu, și aceasta nu aduce decât necaz. Și cu toate inconsecvențele omului, Domnul își împlinește promisiunile la timpul hotărât de El, așa că Domnul i-a mai promis încă odată lui Avraam un urmaș pe care avea să-l aibă prin Sara, și, când biologic este cu totul anormal, s-a născut Isaac, urmașul promis de Dumnezeu. Dar necredința arătată de Avraam în episodul cu Agar nu a rămas fără urmări, pentru că Ismael a fost vrăjmaș lui Isaac, copilul născut prin promisiunea lui Dumnezeu și urmașii lui le sunt de secole vrăjmașii urmașilor lui Isaac. Și oare nu se poate verifica și astăzi în legătură cu Ismael ceea ce a spus Dumnezeu în acea vreme: “mâna lui va fi împotriva tuturor și mâna tuturor împotriva lui” (Gen. 16.12). Apoi, după nașterea lui Isaac, moștenitorul promis de Dumnezeu, urmează cel mai înălțător moment din istoria lui Avraam. Domnul i-a spus lui Avraam: “Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac, și mergi în ținutul Moria și adu-l acolo ca ardere-de-tot pe unul din munții despre care îți voi spune” (Gen. 22.2). Și, fără să stea pe gânduri și fără să se sfătuiască cu nimeni, Avraam a pornit să împlinească ceea ce îi poruncise Domnul. Nu a stat să-și pună problema că acela fusese promis de Domnul ca urmaș al lui, ci a găsit că datoria lui era să asculte. Și Domnul a apreciat deplin lucrul acesta și, tocmai când Avraam era pe punctul de a-și jertfi fiul, l-a oprit și a oferit El un berbec pe care l-a jertfit. Ce poate fi mai frumos și mai înălțător? Am mai putea să gândim că cineva care a dat dovadă de o credință atât de mare și a făcut ceva atât de minunat ar mai fi posibil să cadă? Și totuși, în capitolul 25, viața lui Avraam se încheie într-o notă tristă pentru că, după moartea Sarei, chiar fiind foarte înaintat în vârstă, Avraam a mai avut o soție, cu care a mai avut șase fii. Cu toate acestea, Avraam a mai avut totuși discernământ spiritual și i-a trimis pe acei fii “în țara de răsărit”, departe de Isaac. Dar nici aceasta nu a rămas fără urmări, pentru că, în cartea Judecători, în capitolul 6, citim că “fiii răsăritului” – acei urmași pe care Avraam i-a avut prin Chetura – s-au ridicat la luptă împotriva lui Israel. Nu seamănă nicidecum cu basmele sau legendele antice în care eroul este plin de curaj și face totul fără greșeală și domină toate situațiile. Nu seamănă cu un erou clasic, care întotdeauna își face datoria și face numai ceea ce este drept și bun, nici cu un erou romantic. Dacă ar fi fost să scriem noi, oare nu am mai fi eliminat unele din lucrurile care nu îl onorează pa Avraam? Oare câte cronici ale altor națiuni prezintă atâtea slăbiciuni în istoria strămoșilor lor? Singurul care domină totul este doar Dumnezeu. Urmează apoi istoria lui Isaac, cel care a avut învățăminte importante de la Avraam și a urmat linia credinței în Domnul. Și el repetă purtarea tatălui său, Avraam, zicând că soția lui era sora lui, de teamă ca să nu fie omorât pentru ea, și iarăși Domnul și-a arătat îndurarea față de această slăbiciune. Mai mult, “Domnul l-a binecuvântat” și a cules însutit și, el, care era ca un străin în țară, a ajuns în final să fie considerat de ceilalți locuitori ai țării ca fiind “binecuvântatul Domnului”. Și Isaac a avut aproape aceeași problemă ca și Avraam: nu a avut copii curând, adică nu la o vârstă tânără, și s-a rugat stăruitor Domnului ca să aibă copii. Și Domnul i-a răspuns și i-a dat doi copii gemeni. Totuși gemenii, ambii băieți, erau foarte diferiți, iar Domnul a spus despre ei “cel mai mare va sluji celui mai mic” (Gen. 25.23). Cel “mai mare”, Esau, era un vânător priceput, un om viteaz, genul de om pe care l-am vedea erou de roman. Dar nu el era cel ales de Domnul, ci fratele lui, Iacov, un “om liniștit”, care se ocupa de lucrurile gospodăriei, ceea ce pentru noi ar fi un antierou. Și Isaac îl iubea mai mult pe Esau, pe când Rebeca îl iubea mai mult pe Iacov. Iacov, “omul liniștit”, cel care era socotit “mai mic” pentru că ieșise după fratele lui, dorea totuși tare mult să aibă privilegiul special de a fi întâiul născut, și, pentru aceasta, nu s-a dat în lături de la un târg meschin. Când fratele lui a venit foarte obosit de la câmp și i-a cerut să-i dea să mănânce din fiertura pe care Iacov o pregătise, Iacov i-a cerut să-i vândă dreptul de întâi născut pentru un blid de linte. Câtă josnicie! Nu este ceva care să ne facă să-l iubim pe Iacov. Și Esau ce a făcut? Și-a dat privilegiul special pe care îl avea pentru a-și satisface nevoile de moment: a sacrificat viitorul pentru satisfacția prezentă. De aceea, cu sute de ani mai târziu, profetul Maleahi consemnează gândul Domnului: “Eu la-m iubit pe Iacov și l-am urât pe Esau” (Mal. 1.2-3). Apoi, spre sfârșitul vieții, Isaac, cel care avea o mărturie de viață atât de frumoasă printre locuitorii țării încât era numit de ei “binecuvântat al Domnului”, s-a arătat atât de puțin spiritual încât era dispus să dea binecuvântarea părintească lui Esau în schimbul unei mâncări gustoase. Încă un prilej pentru ca Iacov, care prețuia mult această binecuvântare, să se lupte să o smulgă prin viclenie, profitând de faptul că tatăl lui era orb. După ce Isaac a fost înșelat de Iacov, care a obținut binecuvântarea și de data aceea în schimbul unei mâncări, a venit și Esau cu vânatul pentru a fi binecuvântat. Isaac a fost șocat și s-a cutremurat, înțelegând că a fost înșelat de Iacov, dar, de data aceasta inspirat de Domnul, a spus că acela pe care l-a binecuvântat va rămâne binecuvântat și pentru Esau nu a mai avut o binecuvântare de același fel. Oare așa am gândi noi? Oare ce nu ar oferi un părinte pentru a-și satisface copilul favorit? Dar Isaac a ajuns să vadă limpede că Dumnezeu avea binecuvântări deosebite pentru Iacov, nu pentru Esau. După această nouă înșelăciune, Iacov nu a avut pace, și, de teamă că Esau îl va omorî, a fugit din țară. Și conștiința lui de om vinovat față de fratele lui îl mustra și la mulți ani după aceea, când s-a reîntors în țară și se temea că fratele lui îl va ucide. Pe tot parcursul vieții lui, Iacov a fost un uneltitor abil și a arătat toate acele trăsături de caracter care pot fi considerate bune justificări pentru cineva care este antisemit. Oare ce națiune ar scrie lucruri atât de puțin măgulitoare despre strămoșii ei? Cu toate acestea, Domnul a arătat o îndurare deosebită față de Iacov, iar dacă o mare parte din viața lui s-a luptat recurgând la tot felul de viclenii, sfârșitul lui îl arată ca fiind un om credincios, care, după multe lupte, cu greu a învățat să se încreadă în Domnul. Binecuvântările pe care le-a dat el fiilor săi sunt în același timp profeții minunate despre destinul lor. Și cartea Geneza se încheie cu moartea lui Iosif, fiul iubit al lui Iacov, care ajunsese să fie al doilea după Faraon în Egipt, care salvase de la foamete întâi Egiptul și apoi propria lui familie și pe frații lui, cei care înainte doriseră să îl omoare și îl vânduseră ca sclav. Cartea Exod începe relatând felul în care egiptenii i-au supus pe urmașii lui Iacov unei robii aspre – despre care există suficiente dovezi arheologice. În această situație ne este prezentat modul miraculos în care Moise, copilul evreu, care potrivit poruncii faraonului trebuia să fie omorât, a ajuns să fie adoptat de fiica faraonului și crescut ca un copil al ei, deci beneficiind de cea mai înaltă educație din Egipt și având relații înalte. Și cartea spune că Moise nu a uitat de originea lui și a dorit să se îngrijească de poporul lui, ca să nu mai sufere atâta. Până aici lucrurile par a fi ca dintr-un roman sau dintr-un basm frumos. Cine ar fi fost atunci mai bine pregătit ca să poată îmbunătăți soarta evreilor, decât cel educat la curtea lui Faraon și care avea relații înalte? Dar Moise a început nu tocmai bine, ucigând un egiptean care nedreptățea pe un evreu și căutând să-și ascundă crima. Și cel care l-a dat în vileag nu a fost un egiptean, ci tocmai unul din poporul lui, dintre cei de a căror soartă se preocupa el – încă un lucru care nu-i onorează deloc pe evrei. Așa că Moise a fost nevoit să fugă în pustiu. Și a ajuns să fie păstor. Cine ar mai fi gândit că unul care a fost păstor în pustiu timp de patruzeci de ani, tocmai la vârsta de optzeci de ani ar putea să devină conducător al unui popor? Nici Moise nu gândea că ar fi posibil. Și totuși tocmai după această îndelungă perioadă în care, sub aspect omenesc, s-a descalificat pentru orice poziție înaltă în societate, Domnul a ales să i se arate și să-l trimită cu misiunea de a scoate poporul Israel din Egipt. De ce nu mai înainte? Singurul răspuns logic îl găsim în aceea că Dumnezeu vrea să-și arate puterea Lui, și el să fie glorificat, nu să fie glorificat un om mare, așa cum a scris mai târziu apostolul Pavel “Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari; și Dumnezeu a ales lucrurile de jos ale lumii și pe cele disprețuite și pe cele care nu sunt, ca să desființeze pe cele care sunt; ca nici o făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1. Cor. 1.27-28). La chemarea Domnului, Moise nu s-a arătat nicidecum un erou, ci a fost temător știind că își pierduse abilitatea de a vorbi bine și gândind la ce greutăți va avea de întâmpinat. Și chiar după ce Domnul i-a arătat semnele pe care le va face și i-a promis că El, Cel care i-a făcut omului gură va fi cu gura lui, Moise a spus “trimite, Te rog, pe cine vei trimite”, căutând să scape de o răspundere atât de mare. Dar Domnul l-a împins să meargă pe acea cale, promițându-i că fratele lui, Aaron va fi cu el pentru a vorbi. Apoi, prezentarea lui Moise și a lui Aaron înaintea lui Faraon cu cererea din partea Domnului ca să lase poporul Israel să iasă în pustiu pentru a ține o sărbătoare, așa cum era și de așteptat, este respinsă de Faraon, care a înăsprit și mai mult condițiile de muncă ale evreilor și le-a mărit norma de lucru. Efectul a fost că și evreii au ajuns să-l mustre pe Moise pentru că le-a adus acele noi dificultăți, în loc ca ei să fie solidari cu Moise – iarăși ceva care nu se potrivește deloc cu basmele sau cu romanele. Ceea ce a urmat nu a fost nicidecum o revoluție, o luptă în care evreii să se arate viteji – cum au fost multe lupte și revoluții pe parcursul istoriei și cum sunt și acum în scenariile de filme – ci o serie de calamități cu care Domnul a lovit Egiptul, după fiecare dintre acestea Moise și Aaron prezentându-se înaintea lui Faraon pentru a repeta cererea. Dacă unele dintre cele făcute de Moise au putut fi oarecum reproduse de vrăjitorii din Egipt, iar altele ar putea fi asimilate cu fenomene naturale care s-au mai produs în decursul istoriei, de la un anumit punct vrăjitorii s-au arătat neputincioși și au recunoscut că este o intervenție a lui Dumnezeu, iar apoi faptul că nici una din acele calamități nu i-a atins pe evrei nu poate fi explicat în mod natural, mai ales când este vorba de ultima dintre ele: moartea întâilor născuți. La ultima calamitate, ceea ce spune cartea că i-a protejat pe evrei este sângele mielului jertfit uns pe ușiorii ușii – imagine a sângelui jertfei lui Hristos, prin credința în care orice om poate fi salvat. După aceasta, Moise, la porunca Domnului, a condus poporul afară din Egipt. Drumul direct spre Þara Canaanului era peste istmul care leagă Egiptul de Sinai, dar acolo, la granița Egiptului erau fortificații și o asemenea mulțime cum era poporul Israel fără-ndoială ar fi fost întâmpinată de armate care să-i respingă, iar Dumnezeu, “ca nu cumva poporul, văzând lupta, să regrete și să se întoarcă în Egipt” (Ex. 14.17) a hotărât să-i ducă pe altă cale. Încă un lucru care nu-i onorează deloc pe evrei, care apar ca fiind lași, și aceasta tocmai într-o scriere a evreilor. Israel a ajuns să fie prins între Marea Roșie și trupele din Egipt, pe care Faraon le strânsese ca să se răzbune și să-și aducă robii înapoi: o situație care omenește era fără ieșire. Acesta a fost momentul în care Dumnezeu Și-a arătat încă odată puterea, trecând poporul chiar prin mijlocul Mării. Așa face și astăzi Domnul cu credincioșii Lui: îi aduce în situații limită, în care ei se recunosc total neputincioși, pentru ca apoi să-i salveze, ca ei să se vadă cât de mici sunt ei ca oameni și cât de plin de îndurare este El. După trecerea Mării Roșii și după ce egiptenii au fost înecați în mare a urmat frumoasa cântare de laudă. Dar, la scurt timp după aceea, tot poporul a ajuns să murmure împotriva lui Moise “De am fi murit de mâna Domnului în țara Egiptului, când ședeam lângă oalele cu carne, când mâncam pâine pe săturate! Pentru că ne-ați adus în pustiul acesta ca să omorâți toată mulțimea aceasta cu foame” (Ex. 16.3). Parcă uitaseră complet lucrurile minunate pe care le făcuse Dumnezeu pentru ei și nu aveau atâta credință ca să își imagineze că Cel care a făcut atâtea minuni nu îi va lăsa să moară de foame. Încă o ocazie pentru o minune: Domnul le-a dat să mănânce mana. Și nu mult după aceea, poporul a murmurat la fel pentru că nu aveau nici o sursă de apă. De data aceasta Moise a cerut de la Domnul soluția pentru problemă, iar domnul i-a spus să lovească stânca și vor avea apă. După acestea, în capitolul 19, urmează o scenă surprinzătoare, în care, fără ca Domnul să le fi cerut să facă ceva concret, ci numai ascultare: “dacă veți asculta de glasul Meu cu adevărat și veți păzi legământul Meu, veți fi comoara Mea deosebită dintre toate popoarele”, tot poporul s-a angajat “tot ce a zis Domnul vom face” (Ex. 19.3-9). Poporul care în atâtea rânduri se arătase laș și cârtitor s-a angajat să facă tot ... Și ce anume să fie acest tot? În aceste condiții le-a dat Domnul legea. Legea nu l-a fost impusă decât după ce ei s-au angajat să facă totul pentru Domnul. Așa este omul: se angajează repede să facă ceva pentru Dumnezeu, după care se arată total incapabil să facă voia lui Dumnezeu. În capitolul 20 le-au fost date cele zece porunci, ca un fel de constituție care stabilea cadrul general al Legii, după care, în capitolul 21, Moise a fost chemat de Domnul singur pe munte pentru a primi rânduieli pentru popor și legea ceremonială, care stabilea ritualurile prin care poporul îi va sluji lui Dumnezeu. Aceasta a durat patruzeci de zile, timp în care poporul care se angajase să facă tot ce a spus Domnul a călcat legea începând cu prima poruncă. S-au dus la Aaron și i-au cerut “fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; pentru că nu știm ce i s-a întâmplat lui Moise acesta, omul care ne-a scos din țara Egiptului” (Ex. 32.1). Ș Aaron, tocmai cel pe care Domnul îl desemnase să-I fie Mare Preot, le-a făcut un vițel de aur, probabil după modelul a ceea ce văzuseră în Egipt. Atât de repede au ajuns să calce poruncile! Omenește gândind, dacă Domnul nu a vrut să-I distrugă, nu ne-ar părea normal ca tot poporul să fie lăsat să se descurce singur? Dar, cu toate acestea, Domnul se arată în continuare plin de îndurare și continuă să se îngrijească pentru a-i duce în țara promisă. Cât de diferit este de ceea ce ni s-ar părea nouă normal! Într-adevăr putem constata ceea ce a scris profetul Isaia: “Pentru că așa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, tot așa căile Mele sunt mai înalte decât căile voastre, și gândurile Mele decât gândurile voastre” (Isa. 55.9). Și pe tot parcursul drumului prin pustiu ne sunt prezentate multe cârtiri și revolte ale poporului împotriva lui Moise și a lui Aaron, și, de fiecare dată, Dumnezeu și-a arătat puterea, a pedepsit, dar nu i-a distrus ci a continuat să-Și ducă planul la îndeplinire, astfel încât nu se poate să nu recunoaștem cât de adevărat este ceea ce îi scria apostolul Pavel lui Timotei despre Domnul: “dacă suntem necredincioși, El rămâne credincios, pentru că nu Se poate tăgădui pe Sine Însuși” (2 Tim. 2.13). Întreaga istorie din Vechiul Testament după ce poporul Israel a primit Legea prin Moise este o demonstrație a imposibilității omului de a respecta întocmai Legea din cauza faptului că în firea omului există tendințe contrare cerințelor legii. Oare nu putem constata și noi aceasta? Noi astăzi nu ne facem idoli sub formă de “chip cioplit”. Dar oare nu sunt anumiți actori sau sportivi care sunt idolatrizați? Nu au fost, nu demult, politicieni care au fost cu adevărat idoli pentru națiuni întregi, de exemplu Napoleon sau Hitler? În educația pe care o primesc copiii, nu sunt ei învățați că trebuie să aibă în viață o persoană demnă de urmat ca model? Și aceasta nu înseamnă că persoana care este luată drept model pentru o mulțime de calități devine un fel de idol? Ne este evident că idolii de piatră, aur sau argint pe care și-i făceau cei din antichitate nu aveau nici o putere, dar oare nu am văzut că și idolii pe care și-i fac în zilele noastre oamenii cad și aduc multă suferință celor care îi urmează? De pildă, nu au murit în luptă mulți dintre soldații care îl idolatrizau pe Napoleon și mulți au rămas invalizi, când ei sperau să ajungă să domine lumea, potrivit cu ce le spusese conducătorul lor, că “fiecare soldat are în buzunar bastonul de mareșal”. Și ce suferințe imense a adus poporului german faptul că mulți dintre ei au făcut un idol din Hitler? Acestea sunt exemple din istoria mai recentă. Dar oare câți nu au fost dezamăgiți de persoanele pe care și le-au ales în viață ca model de urmat, sau, am putea spune, ca idol? Și totuși omul nu își este sieși suficient și nu poate fi absolut independent. El trebuie să aibă ceva de urmat, trebuie să aibă o țintă. Dacă este un ideal atât de înalt încât nu-l poate atinge, atunci acel om este mereu trist și nemulțumit de faptul că nu își atinge ținta, iar dacă este o țintă pe care o atinge, atunci, după ce a atins-o ajunge să aibă nevoie de o altă țintă, astfel încât ajunge la a urma îndemnul exploratorului norvegian Nansen: “ai reușit, continuă; nu ai reușit, continuă”. Și omul continuă fiind absorbit de câte ceva: la nivelul cel mai de jos cei cu drogurile, dar sunt și cei care fac sporturi sau care sunt cu totul absorbiți de slujbă. Și ei continuă până când vine un timp în care sănătatea cedează și nu mai pot continua. Și apoi urmează moartea, de care omul se teme și dincolo de care simte că mai urmează ceva pentru el, că nu este o simplă încetare a existenței. Potrivit cu cele zece porunci, omul trebuie să depindă numai de Dumnezeu și să asculte numai de Dumnezeu. Și istoria poporului Israel arată că ei nu au fost capabili să fie ascultători. Poate că până aici ni s-ar părea că Moise este omul care a ascultat perfect. Dar, în cartea Numeri, în capitolul 20 ne este prezentată o – am zice noi mică – neascultare a lui Moise, care este și singura care este consemnată. Istoria se repeta: poporul începuse să murmure pentru că nu aveau apă în pustiu și să spună că era mai bine în Egipt – uitaseră de robie, de muncile grele și de pedepsele pe care li le aplicau egiptenii și uitaseră și de lucrurile minunate pe care le făcuse Domnul. Atunci Moise și Aaron au căzut cu fața la pământ înaintea Domnului: la cine altcineva sau la ce alte mijloace să apeleze? Atunci “Domnul a vorbit lui Moise, zicând: Ia toiagul și strânge adunarea, tu și Aaron, fratele tău, și vorbiți stâncii înaintea ochilor lor și ea își va da apele; și să le scoți apă din stâncă și să adăpi adunarea și vitele lor” (Num. 20.7-8). Și Moise a luat toiagul, dar, cum istoria se repeta în ceea ce privește murmurele poporului pentru că nu avea apă, a găsit că este cazul ca și el să repete ceea ce făcuse mai înainte (Exod cap. 17) și a lovit stânca odată, apoi încă odată, ca în final să țâșnească apă din ea. În aceasta Moise nu a ascultat întocmai ceea ce îi spusese Domnul să facă. O mică neascultare, am zice noi, care poate fi iertată, dar Domnul a hotărât să nu lase nepedepsită această neascultare și a spus: “Pentru că nu M-ați crezut, ca să Mă sfințiți înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu voi veți duce această adunare în țara pe care le-am dat-o” (Num. 20.12). Și Biblia spune că de aceea Moise și Aaron nu au intrat în țara Canaanului. O relatare unică este cea cu privire la moartea lui Moise, în vârstă de o sută douăzeci de ani, vârstă la care “ochiul său nu se întunecase, nici puterea lui nu-l părăsise”, moarte despre care se spune clar că este ca pedeapsă pentru neascultarea din cartea Numeri. “Și Moise, robul Domnului, a murit acolo, în țara Moabului, după cuvântul Domnului. Și El l-a înmormântat în vale, în țara Moabului, față în față cu Bet-Peor, și nimeni nu știe mormântul lui până în ziua aceasta” (v. Deut. 34.1-8). Nu trebuia să i se facă lui Moise un mormânt monumental, nimic de genul în care își făceau oamenii bogați și demnitarii din Egipt, pentru că, dacă ar fi știut locul unde este înmormântat Moise, nu ar fi devenit acel loc un loc de pelerinaj, unde să meargă tot Israelul ca să se închine la acel profet ca nimeni altul, așa cum se întâmplă astăzi la mormintele și relicvele multor sfinți din vechime? Sigur că Dumnezeu nu a dorit ca Israel să facă din Moise un idol. Totuși Israel a căzut în idolatrie, deși Domnul a dorit ca dându-le Legea ei să fie un popor deosebit, care să dea o mărturie bună pentru El, și întreaga istorie a poporului Israel este marcată de neascultarea poporului, toți călcând Legea, de la cei mai mici până la cei mai mari, dar și lucrări minunate ale Domnului, prin care Domnul pe de-o parte a pedepsit, iar pe de altă parte a arătat îndurare față de popor pentru a nu-l distruge. Chiar fiind luat în robie și deportat, poporul Israel nu a dispărut până astăzi, pe când multe din popoarele din Canaanul antic au dispărut. Mai există oare în zilele noastre filistenii? Pentru cei care ar putea zice că filistenii sunt cei care se zic astăzi a fi palestinieni și sunt de fapt arabi, scrierile Vechiului Testament fac deosebire clară între filisteni și arabi. Și știm de mai multe națiuni care au dispărut, în timp ce Israel nu și-a pierdut identitatea cu toate că în decursul istoriei atâția au căutat să îl distrugă complet. Oare nu ne spune aceasta că Dumnezeu a dorit să îi păstreze? În istoria din Vechiul Testament sunt atâtea evenimente minunate și pline de învățăminte și pentru noi astăzi, dar această scriere nu își propune să se ocupe cu fiecare dintre ele, ci numai să ofere o imagine de ansamblu a istoriei, cu ideea de a-i provoca pe cei care citesc aceste rânduri să citească în întregime Scriptura și să aibă parte de binecuvântarea Autorului ei. Din această istorie găsesc că este deosebit de semnificativă cea a lui David, împăratul erou al lui Israel, omul după inima lui Dumnezeu, care a scris mulți psalmi cuprinși în Cartea Psalmilor. El era cel mai mic fiu al lui Isai, într-o familie fără renume și a început viața ca un păstor și a continuat așa până când în ziua când profetul Samuel l-a uns ca împărat în locul lui Saul, împăratul care se arătase neascultător față de Domnul. Cu ocazia ungerii ca împărat a lui David, Cel care domină scena este Domnul, pentru că Samuel, chiar profet fiind ar fi gândit să-l ungă pe fiul cel mai mare al lui Isai, dar “Domnul nu Se uită cum se uită omul, pentru că omul se uită la înfățișare, dar Domnul Se uită la inimă”, așa că au trebuit să trimită pe câmp să-l caute și să-l aducă pe David, care era cu turmele, pentru că nici frații lui, nici tatăl lui nu se gândiseră să-l cheme și pe el. Ce a urmat apoi? Poate că am fi gândit la o revoluție sau la un fel de lovitură de stat sau ca Dumnezeu să îl omoare repede pe Saul, care fusese neascultător. Dar lucrurile au decurs cu totul altfel. David a rămas în continuare cu turmele, pe când frații lui au plecat la oaste ca să lupte împotriva filistenilor. Și David a venit pe câmpul de luptă fiind trimis de tatăl lui cu provizii și ca să aducă vești despre frații lui, nu pentru ca să se angajeze în luptă. Dar a găsit tot Israelul într-un impas, nimeni neîndrăznind să îl înfrunte pe Goliat, uriașul filistenilor. Atunci, cel care toată viața fusese cu turmele și nu era deprins la război și nu avea absolut nici o pregătire s-a oferit să îl înfrunte pe acel războinic uriaș. Lucrul l-a uimit pe Saul, care a constatat simplu: “Nu poți să mergi împotriva filisteanului acestuia ca să te lupți cu el, pentru că tu ești tânăr, și el este un bărbat de război din tinerețea lui”. Dar David a avut curaj și încredere că Domnul, cel care l-a ajutat să păzească turmele de fiarele din pustiu, îl va ajuta să-l ucidă pe acel uriaș. Apoi Saul a încercat să-l ajute pe David dându-i armura și sabia lui, dar acestea nu i se potriveau, ceea ce spune că cineva se poate angaja în lupta pentru Domnul numai folosind mijloacele pe care le oferă Domnul, nu cele pe care le folosesc oamenii. A urmat victoria lui David care l-a doborât pe uriaș cu praștia, această istorie care timp de milenii a fost povestită copiilor. Prin aceasta David a ajuns să fie căpetenie în armata lui Saul. O poziție foarte favorabilă pentru a deveni împărat. Am fi gândit că atunci era momentul ca Saul să moară și David, cel atât de iubit de popor să-i ia locul. Dar Domnul a hotărât altfel. Saul, gelos pe David, a dorit să îl ucidă, așa că David a fost nevoit să fugă pentru a-și salva viața. Și așa David a pribegit mulți ani. De-a lungul anilor de pribegie David a avut multe greutăți și suferințe, și nu întotdeauna s-a purtat ca eroul perfect. În capitolul 21 din 1 Samuel, de teamă să nu îl prindă Saul, David a gândit să se refugieze în Gat, cetatea filistenilor, dar și acolo, de teamă că filistenii îl vor ucide pe cel care la-a pricinuit atâtea pierderi în războaie, “și și-a schimbat purtarea înaintea ochilor lor și a făcut pe nebunul în mâinile lor și zgâria pe ușile porții și lăsa să-i curgă balele pe barbă”. Iată o împrejurare în care cel care nu s-a temut să înfrunte uriașul s-a arătat plin de frică și s-a purtat în mod rușinos. Ce poate să ne spună aceasta decât că, prin credință în Domnul și în ascultare de Domnul omul poate face lucruri minunate, dar atunci când uită de Domnul, se face de rușine? După aceasta, urmează un eveniment uimitor: David fugarul, împreună cu câțiva oameni “care aveau datorii și toți cei cu sufletul amărât”, care veniseră cu el, a mers la luptă împotriva filistenilor și a salvat cetatea Cheila, pe care o amenințau armatele filistenilor. Dar după bătălia pe care a câștigat-o a trebuit din nou să fugă pentru că Saul îl urmărea, iar David nu dorea să se lupte împotriva oștilor lui Israel conduse de Saul. Urmează încă o împrejurare când David se manifestă într-un mod cu totul neașteptat pentru noi: când l-a surprins pe Saul în timp ce dormea și oamenii lui i-au spus: “Iată ziua de care ți-a zis Domnul: «Iată, voi da pe vrăjmașul tău în mâna ta și-i vei face cum este bine în ochii tăi». David s-a ridicat și a tăiat pe furiș colțul mantiei lui Saul. Și a fost așa: după aceasta, lui David îi bătea inima pentru că tăiase colțul mantiei lui Saul. Și a zis oamenilor săi: Să mă ferească Domnul să fac acest lucru domnului meu, unsului Domnului, să-mi întind mâna împotriva lui, pentru că este unsul Domnului. Și David i-a oprit pe oamenii săi cu aceste cuvinte și nu i-a lăsat să se ridice împotriva lui Saul” (v. 1 Sam. 24.4-8). Apoi în capitolul 25, când Nabal, cel căruia îi protejase turmele de prădători, a refuzat să-i dea provizii pentru el și oamenii care erau cu el, David a pornit cu gândul să se răzbune în mod extrem de violent și să nu mai lase în viață pe nimeni dintre ai lui Nabal. Dar Abigail, soția lui Nabal, i-a ieșit înainte oferindu-i provizii și cerându-și iertare că nu a venit mai devreme să îl ajute și amintindu-i: “Domnul te-a oprit ca să ajungi la vărsare de sânge și să te răzbuni cu propria ta mână ... Pentru că Domnul va face negreșit domnului meu o casă trainică, pentru că domnul meu poartă războaiele Domnului și nu s-a găsit rău în tine în toate zilele tale ... Și va fi așa: când Domnul va face domnului meu după tot binele pe care l-a vorbit despre tine și te va pune conducător peste Israel, atunci aceasta nu va fi un prilej de cădere pentru tine, nici mustrare de inimă pentru domnul meu, că ai vărsat sânge fără motiv și că domnul meu s-a răzbunat singur” (v. 1 Sam. 25.23-31). În această împrejurare David nu și-a putut stăpâni mânia. Cât de oscilant și de inconstant este omul! Și numai Dumnezeu este mereu Același. A venit apoi sfârșitul lui Saul, și, după multe lupte, David a ajuns să fie împărat peste tot Israelul. Ar fi fost timpul să fie pace, dar tocmai când situația era cum cu greu ne-am imagina alta mai favorabilă, atunci a ajuns David să comită cea mai reprobabilă faptă, pe care cei care au scris cărțile Vechiului Testament au consemnat-o, deși noi am fi înclinați s-o trecem sub tăcere. David a comis adulter cu Bat-Șeba, soția lui Urie, hetitul, o căpetenie în armata lui David. Când a aflat că Bat-Șeba era însărcinată, David a trimis să-l cheme pe Urie de pe câmpul de luptă: poate va intra la soția lui și va face astfel să nu se vadă urmările adulterului. Dar Urie nu a mers la soția lui, spunând: “Chivotul și Israel și Iuda locuiesc în corturi, și stăpânul meu, Ioab, și slujitorii domnului meu sunt în tabără, în câmp, și eu să intru în casa mea, ca să mănânc și să beau și să mă culc cu soția mea? Viu ești tu și viu este sufletul tău, că nu voi face acest lucru!” (2 Sam. 11.11). O comportare excepțională a lui Urie, care îl arată ca fiind un slujitor credincios. Dacă noi, ca oameni, am fi scris despre o întâmplare de felul acesta, am fi căutat să găsim ceva circumstanțe atenuante pentru eroul nostru, cum ar fi că Urie era un om rău, dar nici vorbă de așaceva! Pentru cele ce au urmat David nu are nici o scuză: l-a trimis pe Urie purtând o scrisoare către Ioab, comandantul armatei, în care îi cerea să-l pună pe Urie în locul cel mai greu și să se retragă de la el pentru ca Urie să fie omorât de vrăjmași. După împlinirea acestui plan mișelesc ne este descris modul cum Domnul l-a pedepsit pe David lovind crunt în familia lui și cum tot Israelul a suferit pentru această crimă. Am fi admis noi ca un om care a comandat un asasinat să fie eroul nostru? Și totuși Domnul nu l-a lepădat pe David și nu l-a distrus complet, ci a rămas credincios legământului pe care îl făcuse “voi ridica sămânța ta după tine, care va ieși din trupul tău, și-i voi întări împărăția. El va zidi o casă Numelui Meu și Eu voi întări tronul împărăției lui pentru totdeauna. Eu îi voi fi tată și el Îmi va fi fiu. Dacă va face nelegiuire, îl voi mustra cu nuiaua omenească și cu loviturile fiilor oamenilor. Dar îndurarea Mea nu se va îndepărta de la el, cum am luat-o de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Și casa ta și împărăția ta vor fi întărite pentru totdeauna înaintea ta; tronul tău va fi neclintit pentru totdeauna” (2 Sam. 7.12-16). Și toată istoria lui Israel din Vechiul Testament a fost marcată de necredința și păcatele poporului, ale împăraților și chiar ale preoților, iar Domnul i-a pedepsit însă nu i-a distrus complet pentru că e dorește să respecte promisiunea făcută lui Avraam că “toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”. Oare ce națiune și-a scris istoria într-un mod care să se poată asemăna cât de cât cu cea din Vechiul Testament, când fiecare caută să-și minimizeze vinovăția și să găsească circumstanțe atenuante pentru faptele rele pe care le-a comis? Nu se vede oare că felul în care a fost scrisă această istorie reflectă modul în care Dumnezeu îl vede pe Israel? Ceva filozofie din Vechiul Testament După împăratul David, a urmat la tron fiul său, Solomon, despre care Scriptura spune că i-a cerut Domnului nu în primul rând bogăție sau faimă, ci “o inimă care înțelegea, ca să judece pe poporul Tău, ca să deosebească între bine și rău” și căruia Domnul i-a răspuns: “i-am dat o inimă înțeleaptă și care înțelege, încât n-a fost nimeni asemenea ție înaintea ta și nu se va ridica nimeni asemenea ție după tine. Și ți-am dat și ce n-ai cerut: bogății și glorie, încât nu va fi nimeni asemenea ție între împărați în toate zilele tale” (v. 1 Împ. 5.15). Și izvoare istorice extrabiblice spun despre prosperitatea pe care a avut-o Israel sub împăratul Solomon. Acest împărat a avut tot ce putea avea un om în acea vreme din punct de vedere al bogăției materiale, a avut acces la toată știința din vremea lui și a cercetat tot ce putea cerceta atunci și a fost în vârful piramidei sociale. Ce concluzii filozofice a ajuns să tragă acest om? Vedem aceasta în cartea Eclesiastul, care începe cu cuvintele: “deșertăciunea deșertăciunilor! Totul este deșertăciune! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudește sub soare?” O asemenea atitudine, pe care noi am numi-o pesimistă, am gândi că s-ar întâlni numai la cei care au avut eșecuri în viață, sau, poate, la cei care nu au întreprins nimic și doar au stat să contemple ceea ce fac alții, ca apoi să tragă concluzia zădărniciei. Dar Solomon a fost foarte ocupat cu guvernarea lui Israel și a făcut organizat lucrări deosebite și, după cum el însuși mărturisește în această scriere, a căutat nu numai să se cerceteze tot ce se face “sub soare” dar și să se bucure de toate. Nicidecum nu se poate spune că aceasta este o scriere a uni ascet înăcrit, care vede totul în negru. Și ce anume a constatat el? Un aspect pe care l-a remarcat este că în evoluția lucrurilor sunt cicluri “Și soarele răsare și soarele apune și se grăbește spre locul său unde răsare. Vântul se duce spre sud și se întoarce spre nord; se duce și se întoarce; și vântul revine la rotirile lui. Toate râurile curg în mare și marea nu se umple; spre locul de unde vin râurile, într-acolo merg iarăși” (Ecl. 1.5-7). Nouă, care încă de la școală ni se spune despre circuitul apei în natură, nu ni s-ar părea ceva extraordinar în aceste cuvinte, dar el a ajuns la aceste concluzii pe când știința omenirii era încă departe de a fi ajuns să explice aceste fenomene naturale. Și chiar în acea vreme, când nu existau nici radio, nici televiziune, nici cărți tipărite și nici un mijloc din ceea ce astăzi numim “mass-media”, ci cunoașterea era doar privilegiul unui foarte mic număr de oameni, el putea spune “ochiul nu se satură văzând, nici urechea nu se mulțumește auzind”. Nu-i așa că aceste observații sunt perfect valabile și în zilele noastre, la cam trei mii de ani după Solomon? Și nu ați mai auzit în mai multe rânduri cuvintele “nu este nimic nou sub soare”, pe care poate cel care le-a rostit nici nu știa că au fost scrise de Solomon? . “Ce a fost, aceea va fi; și ce s-a făcut, aceea se va face; și nu este nimic nou sub soare”. Nu este această constatare din vechime a lui Solomon în perfect acord cu ceea ce susțin mulți și astăzi: că istoria se repetă? Pe la începutul secolului XX, George Bernard Shaw spunea: “Singurul lucru care poate fi învățat din istorie este că niciodată nimeni nu a învățat nimic din istorie”. De ce? Pentru că de mii de ani inima omului nu s-a schimbat deloc și omul nu a devenit cu nimic mai inteligent, ci progresul omenirii a constat doar în dezvoltarea de noi tehnologii și acumularea de mai multe cunoștințe, așa că astăzi, cu toate tehnologiile avansate, oamenii nu sunt cu nimic mai fericiți decât pe vremea lui Solomon, ci, dimpotrivă, găsesc și mai multe motive ca să se simtă nefericiți. Cu tot progresul cu care se laudă omenirea, oare nu putem repeta și noi: “ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu se poate număra”? Acum, când avem mult mai multe cunoștințe științifice nu vedem cum “cunoștința înmulțește durerea”? Și scrierea lui Solomon arată că el a și întrevăzut ceea ce avea să vină după el. “Și am urât viața, pentru că lucrarea care se face sub soare mi-a fost o povară; pentru că totul este deșertăciune și goană după vânt. Și am urât toată truda mea cu care m-am muncit sub soare, pentru că trebuie s-o las omului care va fi după mine. Și cine știe dacă el va fi înțelept sau nebun? Totuși el va stăpâni peste toată munca mea cu care m-am trudit și cu care am fost înțelept sub soare. Aceasta de asemenea este deșertăciune”. Pentru că, într-adevăr, dacă în timpul lui Solomon împărăția lui Israel a prosperat și a ajuns să fie renumită, fiul care i-a urmat la tron a fost lipsit de înțelepciune și a făcut ca împărăția să se despartă în două. Dacă tot ce face omul este deșertăciune, în schimb, ceea ce face Dumnezeu este perfect și “nu este nimic de adăugat la aceasta și nimic de scăzut din ea” (3.14). Astăzi, cei care studiază natura pot observa cât de minunat se reglează lucrurile în natură, cum animalele și plantele sunt într-un echilibru ecologic, pe care omul îl strică prin lucrările lui, adăugând unele lucruri și făcând să dispară altele. Iată că Solomon constata aceasta cu mult înainte de a se fi văzut dezastre ecologice de felul celor din zilele noastre. Poate că credeți că ideea că omul este ca un animal este relativ modernă, că își are originea în vremea lui Darwin? Iată că eclesiastul scria că “că ce se întâmplă fiilor oamenilor se întâmplă și animalelor; chiar același lucru li se întâmplă: cum moare unul, așa moare și celălalt; și o suflare au toți, iar omul n-are nici un avantaj față de animal, pentru că totul este deșertăciune. Toți merg spre același loc, toți sunt din țărână și toți se întorc în țărână. Cine cunoaște duhul fiilor oamenilor? Merge el sus, și duhul animalelor merge el jos, în pământ?” (3.19) Chiar de atunci Solomon constatase asemănările dintre biologia omului și a animalelor, deci iată că, într-adevăr “nimic nou sub soare”. Și încă de atunci Solomon constata principiul concurenței, cu care se laudă societatea capitalistă: “Și am văzut toată truda și toată iscusința la lucru: aceasta este doar din gelozia omului față de aproapele său” (4.4). Astăzi recunoaștem că singurul motor al dezvoltării este dorința omului de a se arăta mai bun decât semenul său. Și unde își are originea acest spirit de concurență? Prima dată apare în cartea Geneza, când șarpele i-a spus femeii “vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu” (Gen. 3.5). Și de atunci orice om caută să se înalțe deasupra altor oameni. Ecleziastul constată că este multă nedreptate sub soare și că mulți oameni sunt asupriți timp îndelungat. Totuși el are convingerea că este un timp pentru fiecare lucru și că este și un timp când Dumnezeu îi va judeca pe cei drepți și pe cei nedrepți. Atunci, față de Dumnezeul atotputernic, ce atitudine se cuvine să aibă omul? Iată ce spune el: “Păzește-ți piciorul când mergi în casa lui Dumnezeu și apropie-te mai bine să asculți decât să aduci jertfa nebunilor; pentru că ei nu știu că fac rău. Nu te pripi cu gura ta și să nu ți se grăbească inima să rostească ceva înaintea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este în ceruri și tu pe pământ; pentru aceasta, cuvintele tale să fie cumpătate!” (5.1-2). Deci Dumnezeu dorește în primul rând ascultare. Și ce anume este atunci jertfa nebunilor? Este modul în care, în mod trist, oamenii înțeleg în general relația cu Dumnezeu: ei trebuie să facă ceva pentru Dumnezeu, ca Dumnezeu să îi răsplătească în schimb. Dacă avem a face cu Dumnezeul Atotputernic, Creatorul a tot ce este în univers, atunci ce am putea noi face pentru El ca să fie ceva de care El într-adevăr să aibă nevoie; ce am putea noi face pentru El, ca El să se simtă cumva obligat să ne răsplătească? Și totuși majoritatea religiilor oamenilor spun că omul trebuie să facă ceva pentru ca Dumnezeu să îl răsplătească. Și aceasta când Dumnezeu cere pur și simplu ascultare. Jertfa nebunilor este de multe ori adusă pe principiul exprimat de zicala populară “ce este frumos și lui Dumnezeu îi place”. Nimic mai tragic decât ca omul să își facă un dumnezeu după imaginația lui și să considere că ceea ce îi place lui trebuie, în mod necesar, să îi placă și lui Dumnezeu. Prima jertfă de acest gen pe care o prezintă Scriptura este jertfa lui Cain. El a adus din roadele pământului pe care îl muncise el. Era ceva rău în munca lui? Nu am putea spune așaceva. Era ceva rău în roadele pământului? Nici despre acestea nu putem spune că erau rele. Și atunci de ce nu a privit Dumnezeu cu plăcere la jertfa lui? Problema consta în faptul că acele roade erau scoase din pământul despre care Domnul îi spusese lui Adam “blestemat este pământul din cauza ta” (Gen. 3.17). Și ce altă soluție ar fi avut Cain? În contrast cu aceasta avem jertfa adusă de Abel, care a adus “din cele întâi născute ale oilor și din grăsimea lor” (Gen. 4.3). De unde a avut el această inspirație ca să facă ceva plăcut lui Dumnezeu? Răspunsul îl găsim în capitolul anterior, când, pentru a rezolva problema goliciunii omului, “Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și soției sale îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat” (3.21). Pentru a rezolva problema păcatului trebuia să intervină moartea. Și Abel a fost inspirat privind la rezolvarea pe care a arătat-o Dumnezeu: el a ascultat, pe când Cain a avut intenții bune și inițiativă. Acea primă jertfă era o imagine simbolică a jertfei perfecte a Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ ca om, pentru a rezolva deplin și definitiv problema păcatului și pentru ca, prin credința în El, oamenii să fie salvați de la pierzarea eternă. Dar Solomon nu a ajuns la această concluzie. De ce? Pentru că el a fost complet absorbit în a cerceta și a experimenta ceea ce se face “sub soare”, iar aceasta nu l-a putut conduce decât la a ajunge la concluzia că existența omului pe pământ are ceva tragic și totul este deșertăciune. Și aceasta, repet, nu este concluzia unui ascet care s-a retras din lume, ci a unuia care a putut a experimentat tot ce putea avea și face un om în acea vreme. Spre deosebire de Solomon, David, tatăl lui, a fost marcat de sentimentul dependenței de Dumnezeu. Poate și pentru că mai toată viața lui a fost în situații limită. Și putem spune aceasta având în vedere că cele mai mari rele le-a făcut nu când era în strâmtorare, ci când nimic nu îi era potrivnic: atunci el nu și-a putut controla poftele și atunci s-a lăsat purtat de voința proprie, despre care Domnul spusese mai înainte: “voința proprie este ca nelegiuirea și ca închinarea la idoli” (1 Sam. 15.23). Cu toate acestea, David rămâne în scriptură ca “omul după inima lui Dumnezeu” pentru că el a adus toate problemele înaintea Domnului și a așteptat îndrumarea lui, chiar în situația când a comis greșeli grave zicând “Să cădem, te rog, în mâna Domnului, pentru că mari sunt îndurările Lui și să nu cad în mâna omului” (2 Sam. 24.14). Filozofia ecleziastului nu este una speculativă, care să imagineze o lume ideală și să spună cum ar fi ideal să fie omul, așa cum au făcut mai târziul mulți filozofi foarte apreciați, ci este filozofia omului care a experimentat multe, practic tot cea putea experimenta un om în acea vreme, pe când majoritatea celorlalți filozofi nu au avut mai deloc posibilitatea să experimenteze lucruri comparabile cu ceea ce a putut experimenta Solomon, au teoretizat pe baza experiențelor altora, și-au folosit pe imaginația și au făcut multe speculații. Și concluzia finală este că tot ceea ce se face sub soare este deșertăciune. Deci nimic din ceea ce este sub soare nu poate satisface sufletul omului. Aceasta pentru că sufletul omului are nevoie de Dumnezeu, fapt pe care îl spune direct psalmistul “cum dorește cerbul izvoarele de apă, așa te dorește sufletul meu pe tine, Dumnezeule” (Ps. 42.1). Dar păcatul transmis de Adam la toți urmașii lui este ceea ce îl desparte pe om de Dumnezeu. Iar soluția pentru aceasta este cea pe care i-a promis-o Dumnezeu lui Adam chiar după ce a păcătuit: sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui – această sămânță este Hristos, și numai prin El, omul desăvârșit, care este și Dumnezeu desăvârșit poate fi satisfăcut sufletul omului. Dar pentru aceasta trebuie ca omul să nu mai fie absorbit de ceea ce se face “sub soare” și trebuie să recunoască cât este de dependent de Dumnezeu ... Care este sensul profețiilor din Vechiul Testament În general, când ne gândim la profeții, ne gândim la preziceri despre evenimente viitoare. Și au fost și continuă să fie mulți oameni care pretind că au puterea de a vedea viitorul. Dar profeții din Scriptură sunt caracterizați prin aceea că ei le transmit oamenilor cuvintele lui Dumnezeu, lucru care se vede imediat din cuvintele “așa vorbește Domnul”, repetate de atâtea ori în cărțile profeților. Am putea spune: “Păi, în numele cui ar fi putut să vorbească acei oameni pentru ca mesajele lor să aibă autoritate?” Atunci, să vedem care este sensul mesajelor pe care le-au transmis ei și cui i-ar fi slujit aceste mesaje. Așa cum am spus mai înainte, în această scriere nu intenționez să fac un studiu amănunțit al acestor cărți – pe care l-au făcut mulți alții înainte -, ci numai să prezint câteva aspecte care le dau un caracter net deosebit față de orice alte cărți care s-au scris în decursul istoriei cu scopul de a-l provoca pe cititorul acestor rânduri să cerceteze. Să începem cu cartea profetului Isaia, care are cea mai mare ca întindere și una dintre primele din punct de vedere cronologic. Potrivit cu ceea ce spune cartea, autorul a trăit mulți ani în Ierusalim, pe parcursul domniei împăraților “Ozia, Iotam, Ahaz și Ezechia” și “viziunile” din partea Domnului le-a avut pe parcursul multor ani. Și ce are el de spus? Cartea începe cu o mustrare aspră din partea Domnului la adresa lui Israel, în care tot poporul este acuzat pentru necredința și nerecunoștința față de Domnul, care a arătat dispreț față de “Sfântul lui Israel”. Rămânând numai la aceste prime mustrări am putea zice că, Isaia, fiind dintre preoți, mustra aspru tot poporul pentru că se depărtau de religia lăsată de Moise și, prin aceasta, clasa preoților era dezavantajată. Dar ia să vedem ce mai spune în continuare profetul: “«Ce-mi trebuie mulțimea jertfelor voastre?» zice Domnul; «Sunt sătul de arderile-de-tot de berbeci și de grăsimea vitelor îngrășate și nu-mi place sângele taurilor și al mieilor și al țapilor ... cine a cerut aceasta din mâna voastră, ca să călcați curțile Mele? Nu mai aduceți daruri deșarte. Tămâia Îmi este o urâciune, luna nouă și sabatul, chemarea adunărilor. Nu pot suferi nelegiuirea și adunarea de sărbătoare. Sufletul Meu urăște lunile voastre noi și sărbătorile voastre. Îmi sunt o povară. Am oboist purtându-le. Și când vă veți întinde mâinile, Îmi voi ascunde ochii de voi; chiar dacă vă veți înmulți rugăciunile, nu voi asculta: mâinile voastre sunt pline de sânge. Spălați-vă, curățiți-vă; depărtați răutatea faptelor voastre dinaintea ochilor Mei; încetați să faceți rău!»” (Isa. 1.11-16). Iată că nu lipseau deloc manifestările religioase, ba chiar poporul îndeplinea o mulțime de ritualuri. Ei aduceau o mulțime de jertfe și țineau sărbători; nu se punea problema că templul era gol și că preoții erau aproape muritori de foame, ca, de nevoie, să se apuce să strige către tot poporul pentru ca să-i determine să se întoarcă la religia de pe urma căreia era asigurată existența acelor preoți. Cu toată religiozitatea manifestată, poporul, și în special conducătorii sunt acuzați de nedreptate, ipocrizie și de răzvrătire împotriva Domnului. Și profetul anunță judecata cu care vor fi loviți vrăjmașii Domnului și că va așeza din nou judecători la Ierusalim și orașul se va numi “Cetatea dreptății” și “Oraș credincios”. Deși acuză nedreptatea socială, profetul nu este un revoluționar care să îndemne poporul la revoltă, la răsturnarea ordinii sociale existente, prezentând oamenilor asupriți mirajul unei societăți în care vor trăi bine cu toții, ci face apel la credința în Domnul, care iubește dreptatea și dorește schimbarea inimii omului păcătos. Și acest aspect al ipocriziei religioase este reluat și în finalul cărții “Cel care înjunghie un bou este ca acela care ucide un om; cel care jertfește un miel, ca acela care rupe gâtul unui câine; cel care aduce un dar de mâncare, ca acela care aduce sânge de porc; cel care oferă o aducere-aminte de tămâie, ca acela care binecuvântează pe un idol. După cum ei și-au ales căile lor și sufletul lor se desfătează în urâciunile lor, și Eu voi alege nenorocirea lor și voi aduce asupra lor lucrurile de care se tem, pentru că Eu am chemat și nimeni n-a răspuns; am vorbit și ei n-au ascultat, ci au făcut ce este rău în ochii Mei și au ales ceea ce nu Mi place” (Isa. 66.3-4). Profetul spune că Dumnezeu dorește nu ca omul să facă fapte mari pentru El, ci ca inima omului să fie plină de dorința de a face ceea ce Îi este plăcut lui Dumnezeu: “Dar spre acesta Mă voi uita: spre cel smerit și zdrobit în duh și care tremură. la cuvântul Meu” (Isa. 66.2). Apoi, în capitolul al doilea, profetul spune despre o vreme, la “sfârșitul zilelor” când “muntele casei Domnului va fi întărit în vârful munților și se va înălța peste dealuri; și toate națiunile vor veni spre el” și “din Sion va ieși legea” și atunci vor înceta războaiele și Dumnezeu va judeca între națiuni. Iată unul din textele pe care se bazează mulți din poporul evreu pentru a afirma că ei sunt o națiune superioară celorlalte. Dar în acest text nu este nicidecum preamărit poporul Israel, ci Domnul este Cel care face lucruri mărețe, care, lucruri pe care omenirea nu pare capabilă să le realizeze: oare pare posibil ca, în viitorul apropiat, să înceteze toate războaiele din lume? “Și mândria omului va fi smerită și trufia oamenilor se va pleca și Domnul singur va fi înălțat în ziua aceea” (v. 17). Deci, nici vorbă de naționalism sionist. Și ce spune profetul despre omenire: “Terminați cu omul, a cărui suflare este în nările lui; pentru că în ce s-ar ține seama de el?” Aceasta când, de-a lungul istoriei, orice filozof, orice istoric și orice om politic a căutat să îl înalțe pe om. Ar putea oare un om să spună de la sine însuși o asemenea frază? Cine altcineva decât Dumnezeul atotputernic și Creatorul tuturor lucrurilor ar putea da o asemenea sentință? După acestea profetul spune despre calamitățile care se vor abate asupra Ierusalimului și a împărăției lui Iuda ca urmare a necredinței. Ei au fost aleși de Dumnezeu pentru ca să aibă niște privilegii deosebite, dar ei au fost necredincioși și au vrut alte lucruri. De aceea Domnul îi pedepsește și din tot poporul numai o rămășiță va fi salvată: “Rămășița se va întoarce, rămășița lui Iacov, la Dumnezeul cel puternic. Căci chiar dacă poporul tău, Israel, ar fi ca nisipul mării, numai o rămășiță din el se va întoarce; nimicirea hotărâtă se va revărsa în dreptate” (Isa. 10.21-22). Aceste cuvinte nu îndreptățesc nicidecum naționalismul și este sigur că nu făcea plăcere conducătorilor de atunci ai poporului și nu poate fi agreat nici de conducătorii de azi. Și nu numai că aceste mesaje nu sunt pe placul poporului, nici al conducătorilor din de atunci sau din zilele noastre, dar cartea lui Isaia mai cuprinde și anumite lucruri pe care autoritățile religioase iudaice nu vor să le înțeleagă. Mă refer în mod special la capitolul 53. “Cine a crezut ceea ce ni se vestise? Și cui i s-a descoperit brațul Domnului? Pentru că El a crescut înaintea Lui ca o odraslă fragedă și ca o rădăcină dintr-un pământ uscat. Nu avea nici frumusețe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile, nici o înfățișare ca să-L dorim” (Isa. 53.1-2). Și astăzi ca și în perioadele cele mai grele ale istoriei lor iudeii religioși așteaptă pe cineva care să se arate puternic așa cum era Moise când i-a scos din Egipt, potrivit cu ceea ce este scris în cartea Deuteronom (Deut. 18.15-19). Dar iată că aici este prezentat cineva care are o poziție umilă pe pământ, ca o “rădăcină dintr-un pământ uscat”, “disprețuit și părăsit de oameni”. Și acesta “suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui”. Apare această persoană unică, care fiind într-o poziție de jos pe scara socială și disprețuit de tot poporul primește să fie pedepsit de Domnul pentru ca prin aceasta ceilalți, care rătăceau ca niște oi, să fie vindecați. “Și groapa Lui a fost rânduită cu cei răi, dar El a fost cu cel bogat în moartea Lui, pentru că nu făcuse nici o violență, nici nu a fost vicleșug în gura Lui”. Dar, după această moarte ca a unui răufăcător, “Își va lungi zilele și plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui. Va vedea din rodul muncii sufletului Săui și va fi satisfăcut”. Se poate vorbi în mod mai clar despre înviere? Despre cine altcineva ar putea fi vorba decât despre Hristos Isus, pe care nici acum autoritățile religioase ale iudeilor, cei care au această carte a lui Isaia printre scrierile lor sfinte, nu doresc să Îl recunoască? Dar nu numai evreii nu sunt dispuși să-L recunoască, ci oare câți sunt dispuși să ia literal cuvintele care spun că El “va împărți prada cu cei puternici, pentru că Și-a dat sufletul la moarte și a fost numărat cu cei fărădelege; și a purtat păcatul multora și a mijlocit pentru cei fărădelege”? Este ceva într-adevăr incredibil. Și de ce ar fi scris Isaia ceva atât de incredibil dacă nu pentru că Dumnezeul atotputernic l-a pus să scrie așa? Suntem oare dispuși să recunoaștem că trebuie să terminăm cu omul, așa cum scrie Isaia în capitolul 2 și că singurul om perfect înaintea lui Dumnezeu, pe care El Îl va înălța este acesta din capitolul 53? Dacă mulți se întreabă de ce, dacă este un Dumnezeu atotputernic, nu vine El să instaureze ordinea pe pământ și să pună capăt la atâtea lucruri rele, iată că această perioadă în care pe pământ va fi o guvernare potrivită cu voia Domnului este descrisă în capitolul 65. “Pentru că, iată, Eu creez ceruri noi și un pământ nou; și cele dinainte nu vor mai fi amintite, nici nu vor mai veni în inimă … Nu va mai fi acolo prunc care să trăiască puține zile, nici bătrân care să nu-și împlinească zilele. Căci cine va muri în vârstă de o sută de ani va fi tânăr, iar păcătosul în vârstă de o sută de ani va fi blestemat … Nu vor munci în zadar, nici nu vor naște copii care să fie spre groază, pentru că ei sunt sămânța celor binecuvântați ai Domnului și urmașii lor împreună cu ei. Și va fi așa: înainte de a chema ei, Eu voi răspunde și, în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi auzi”. Dar aceasta vine după multe judecăți grele asupra tuturor națiunilor și asupra poporului Israel și după ce rămășița credincioasă din Israel a ajuns să spună “Pentru că toți am ajuns ca ceva necurat și toate faptele noastre drepte sunt ca o haină mânjită; și toți ne veștejim ca frunza și nelegiuirile noastre ne poartă ca vântul” (Isa. 64.6). Deci cei care se vor bucura de această lume nouă nu sunt prezentați ca fiind unii deosebit de destoinici sau puternici, care s-au luptat și au făcut fapte mari, așa cum îndeamnă orice religie, ci sunt oameni care s-au pocăit, adică s-au recunoscut total nevrednici înaintea lui Dumnezeu cu toate bunele lor intenții, și care recunosc a fi în totul dependenți de Dumnezeu. O caracteristică a tuturor profeților este aceea de a fi nepopulari, pentru că mesajele lor erau nefavorabile pentru popor, pentru conducători și chiar și pentru preoți. Și aceste mesaje nu numai că îi făceau să fie nepopulari, ci le și aduceau suferințe din partea celor care erau lezați de cuvintele lor, adică aproape de la tot poporul. Aceste suferințe sunt prezentate cel mai bine în cartea profetului Ieremia, care a trăit sfârșitul împărăției lui Iuda și cucerirea și dărâmarea Ierusalimului de babilonieni. Ne putem întreba, pe bună dreptate, de ce ar persista cineva în a vorbi și a scrie lucruri care nu numai că nu îi aduc nici un profit, ci îi atrag oprobiul tuturor celor din jur. Un răspuns facil, pe placul celor care vor să nu își creeze nici un fel de probleme ar fi că era un nebun care suferea de grandomanie și se credea superior tuturor celor din jurul lui, închipuindu-și că numai el îl cunoaște pe Dumnezeu, așa că toți ceilalți ar face bine să asculte de el. Dar ia să vedem ce spune Ieremia despre modul cum și-a început lucrarea: “Și eu am zis: Vai, Doamne Dumnezeule, iată, eu nu știu să vorbesc, pentru că sunt un copil! Dar Domnul mi-a zis: .Nu zice: «Sunt un copil», pentru că vei merge la toți aceia la care te voi trimite și vei vorbi orice îți voi porunci. Nu te teme de ei; pentru că Eu sunt cu tine ca să te scap, zice Domnul. Și Domnul Și-a întins mâna și mi-a atins gura. Și Domnul mi-a zis: Iată, am pus cuvintele Mele în gura ta. Vezi, în ziua aceasta te-am pus peste națiuni și peste împărății, ca să smulgi și să dărâmi și să distrugi și să surpi, să zidești și să sădești” (Ier. 1.6-10). Deci, iată că el și-a început lucrarea marcat de sentimentul slăbiciunii, nu gândind că este deosebit de inteligent sau de capabil, ci fără pic de încredere în sine, numai cu încredere în Dumnezeu și dominat de sentimentul responsabilității înaintea lui Dumnezeu. Și astfel, el a spus din partea lui Dumnezeu că nu este nimeni în Ierusalim care să caute adevărul și să facă dreptate, că toți sunt necredincioși Domnului, care s-a îngrijit de ei, și de aceea vor fi luați în captivitate și deportați. Evident, aceasta i-a atras dușmănia tuturor, chiar și a preoților, până într-atât încât Pașhur, supraveghetorul Templului, l-a lovit și l-a pus în butuci (Ier. 20.1-7). Oare o asemenea experiență nu ar fi de natură să-l facă să-și schimbe purtarea pe oricine ar rosti de la sine însuși asemenea cuvinte? Dar ce a făcut Ieremia după aceea? I-a transmis tocmai împăratului Zedechia că Domnul va lupta împotriva lor și că îl va da pe Zedechia în mâna împăratului Nebucadnețar și că aceia care vor rămâne în cetate vor muri de sabie, ciumă sau foamete, iar aceia care vor ieși și se vor preda vor trăi. Putea să se aștepte la un tratament mai bun spunând acestea? Sigur că nu, dar spunea acele cuvinte cu multă durere pentru poporul lui pentru că așa îi dăduse Domnul să spună. Și în capitolul 21 vedem cum tot poporul a strigat că Ieremia este vrednic de moarte și numai câțiva dintre bătrânii cetății i-au potolit amintindu-le că și alți profeți au vestit cuvinte asemănătoare împotriva Ierusalimului, dar Ezechia, împăratul credincios, nu i-a omorât. După ce a trebuit să sufere mânia preoților, cărora le-a spus că Templul avea să fie dărâmat și cu a întregului popor, care era aproape să-l ucidă, Ieremia a trebuit să se confrunte și cu falși profeți, care pretindeau a vorbi în numele Domnului, dar de fapt le spuneau oamenilor lucruri favorabile, care le convenea să le audă, din aceia care “au legat cu ușurătate rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!», și nu este pace!” (Ier. 6.14). Cu toate acestea, Ieremia a persistat în a vesti lucruri rele, pe care istoria le-a confirmat întocmai. Și chiar fiind închis pentru acele cuvinte, Ieremia a scris o carte cuprinzând lucrurile rele care aveau să vină peste Ierusalim, peste căpeteniile lui și peste tot poporul, pe care a trimis-o împăratului. Și toate acestea, profetul Ieremia le-a scris cu durere pentru popor și cu dorința ca, dacă se poate să fie cruțați de acele calamități, până într-atât încât Domnul îi spune: “Și tu, nu te ruga pentru poporul acesta și nu înălța pentru ei nici strigăt, nici rugăciune, pentru că nu-i voi asculta atunci când vor striga către Mine pentru nenorocirea lor” (11.14) și iarăși “Nu te ruga pentru poporul acesta pentru binele lor. Când vor posti, nu le voi asculta strigătul. Și când vor aduce o ardere-de-tot și un dar de mâncare, nu le voi primi; pentru că îi voi nimici prin sabie și prin foamete și prin ciumă” (14.11-12). Cu totul altfel decât stă în firea omului, care în mod natural caută să fie cât mai comod și mai confortabil în viață și atunci când cineva îl deranjează și îl împiedică să aibă confortul pe care și-l dorește, ajunge să considera ca pe un dușman acea persoană. Dacă nu era într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu ceea ce spuneau profeții din Vechiul Testament, pentru ce ar fi vestit ei atâtea lucruri rele despre tot poporul din care făceau ei parte și pentru ce ar fi primit ei să sufere? Sigur că aproape toți vorbesc și despre restaurarea împărăției lui Israel, și că, odată cu aceasta toate națiunile vor veni la Ierusalim să se închine Domnului, dar toate aceste lucruri mărețe vor fi nu ca urmare a faptelor mari ale poporului, ci prin bunătatea și îndurarea Domnului și numai o rămășiță credincioasă din popor se va bucura de aceasta, după ce cei mai mulți vor pieri fiind pedepsiți de Domnul. Și nu numai atât, scrierile lor cuprind lucruri pe care și azi evreii, chiar avându-le printre cărțile lor sfinte, nu par să le înțeleagă, anume pasaje care spun că Mesia, Unsul, va avea de suferit înainte de a împărăți. Înafară de Isaia care vorbește în capitolul 53 despre suferințele, moarte și învierea lui Mesia, mai sunt și alții care spun câte ceva despre acestea. Unul dintre aceștia este Daniel, care spune: “Unsul va fi nimicit și nu va avea nimic; și poporul unui conducător care va veni va distruge cetatea și sfântul locaș și sfârșitul ei va fi cu un potop; și până la sfârșit va fi război: pustiirile hotărâte” (Dan. 9.26) – nu seamănă aceasta grozav de mult cu un rezumat al morții lui Hristos și al distrugerii Ierusalimului de romani, după care războaiele pe teritoriul Israelului continuă până în zilele noastre? Un alt pasaj remarcabil este în profetul Zaharia, care arată cum, la începutul restaurării împărăției, iudeii se vor pocăi și vor plânge: “Și voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului duhul îndurării și al cererilor; și vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns.; și vor boci pentru El, cum bocește cineva pentru singurul lui fiu, și se vor amărî pentru El, cum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut” (Zah. 14.10). Oare nu așa s-ar întâmpla cu iudeii când ar ajunge să afle că Isus, pe care L-au dată să fie crucificat – deci străpuns – este de fapt Mesia? Oare înțelegea Zaharia ceea ce scria? Cred că nu, ci, așa cum spunea apostolul Petru: “au căutat și au cercetat stăruitor profeții care au profețit despre harul arătat față de voi, cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos și gloriile de după acestea” (1. Pet. 1.10-11). Și de ce s-au păstrat în cărțile sfinte ale evreilor aceste pasaje care le creează atâtea probleme, dacă nu pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu însuși S-a îngrijit ca aceste cărți să nu fie modificate așa cum ar conveni oamenilor? Despre scriitorii Noului Testament - la ce le-a folosit credința pe care au predicat-o? Să trecem la cărțile Noului Testament, care stau la baza creștinătății, cărți atât de discutate și de variat interpretate de bisericile oficiale și cultele creștine și să vedem, întâi de toate, cine sunt autorii lor, și ce folos au avut ei din scrierea acestor cărți și din propagarea acestor învățături, din vreme ce, trăind într-o societate dominată de ideea utilității și oportunității fiecărui lucru și a fiecărui efort depus, nu se poate să evităm acest subiect. Întâi trebuie să observăm că autorii acestor cărți nu au fost filosofi, nici nu s-au implicat direct în politică și nu s-ar putea spune că s-au apucat să predice pentru că altceva nu știau să facă și altfel nu ar fi avut din ce trăi. Astfel, autorul evangheliei după Matei, pe numele lui ebraic Levi, înainte de a-L fi urmat pe Isus, fusese “vameș”, adică perceptor de taxe pentru stăpânirea romană. Sigur că era o meserie care nu îl făcea deloc popular pentru că trebuia să ia bani de la tot poporul și acea categorie socială din care făcea parte era privită cu profund dispreț de iudeii religioși și naționaliști. Dar, oricum, era o meserie care îi asigura un trai îmbelșugat. Și totuși, când Isus i-a spus “urmează-Mă”, și-a lăsat imediat biroul și toate obligațiile acelei slujbe și L-a urmat. Am putea spune că aceasta este pentru că avea înaintea lui un om remarcabil, care avea darul să “vrăjească” oamenii și să-i atragă după el (vom aborda acest subiect în capitolul următor), dar, dacă, să zicem că ar fi fost numai atât - pentru că în toate timpurile au fost oameni care au atras după ei mari mulțimi -, atunci cum se face că după moartea acelui om deosebit, el a continuat să urmeze învățătura lui și a scris această carte, în condițiile în care acestea nu l-au făcut deloc să fie mai respectat și, pe deasupra, acestea nu i-au putut deloc asigura un mod de trai cât-de-cât decent? Matei era cam ceea ce ar fi în zilele noastre un contabil, deci un om educat, în condițiile în care în societatea din acele vremuri nu erau mulți care să fie alfabetizați, deci ar fi putut să găsească o slujbă de felul celei pe care o avusese înainte, dar, în loc de aceasta, el a continuat să predice pe un om care a murit pe cruce – cea mai rușinoasă moarte din acel timp și și-a pus în mod conștient viața în joc ca “apostol” (adică trimis) al acelui om. Cum am putea să ne explicăm de ce Matei a dus o asemenea viață decât dând crezare la ceea ce a scris el, anume că Isus a înviat, este viu, și, într-un timp viitor, va veni să stăpânească pe pământ? Următorul evanghelist este Marcu. Despre el citim ceva în cartea Faptele apostolilor: era din Ierusalim, că era rudă cu Barnaba – un iudeu înstărit care, după învierea lui Isus și după cincizecime, a vândut un ogor și a dat banii pentru folosul ucenicilor - și, fără-ndoială, era un iudeu religios și credincios, cu o poziție socială destul de bună. Autorul cărții Faptele apostolilor – evanghelistul Luca – ne spune despre el niște lucruri care nu îl onorează prea mult, și anume că, văzând ce greutăți și ce persecuții i-au întâmpinat pe Pavel și Barnaba, el i-a părăsit și s-a întors la Ierusalim. Apoi, Luca ne relatează că, atunci când a fost să plece în cea de-a doua călătorie a lui, Pavel a avut o neînțelegere cu Barnaba pentru că Barnaba a dorit să-l ia cu el și pe Marcu – iată ceva care din nou nu-l onorează deloc pe Marcu și care face ca această scriere să nu semene deloc cu un basm în care eroii pozitivi fac întotdeauna numai lucruri bune și fapte mărețe. Dar, după mai mulți ani, apostolul Pavel, fiind în închisoare la Roma și așteptând să fie condamnat la moarte, i-a scris lui Timotei “ia-l pe Marcu. și adu-l cu tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă” (v. 2 Tim. 4.6-12). Deci tocmai când viața lui era în cel mai mare pericol și mulți îl părăsiseră, Pavel a găsit că era bine să-l aibă alături de el pentru ca să-i slujească tocmai pe acela pe care cu ani în urmă nu a vrut să-l ia cu el pentru că îl părăsise în condiții în care pericolul nu era atât de evident. Aceasta înseamnă că Marcu a avut un început slab și șovăielnic, dar în timp a căpătat curaj. Și ce anume ar fi putut să îl încurajeze într-atât, când toate îi erau împotrivă, dacă nu faptul că Isus este Hristos și este viu? Cel de-al treilea evanghelist, Luca, știm că era medic, deci avea o meserie bine calificată, care îi putea asigura un trai decent. De ce s-ar fi complicat el cu predicarea unei credințe atât de neobișnuite, când aceasta, fără doar și poate, îl făcea să piardă pacienți? Având în vedere că el a venit la credință după ce Isus fusese crucificat, nu poate fi vorba că a fost “vrăjit” de acel om extraordinar. Și, parcă ar fi cam prea mult să spunem că un alt om ar putea fi atât de extraordinar încât să îl determine să predice pe cineva care a fost crucificat dacă acel om care a murit nu a și înviat. Ce ar fi putut să îl determine să-și schimbe viața decât faptul că Isus cel crucificat este chiar viu? Despre evanghelistul Ioan știm că era pescar și el, împreună cu fratele lui, Iacov și cu tatăl lor, Zebedei, aveau bărci. După standardele din acele zile erau niște oameni destul de înstăriți, care nu erau în situația de a-și câștiga existența lucrând ca zilieri. Sigur că l-au urmat pe Isus pentru că era un om cu o putere de atracție extraordinară și că ei, ca mulți alții, sperau că este Mesia și gândeau că îi va elibera pe iudei de sub stăpânirea romană și va înființa o împărăție puternică, în care se așteptau să aibă și ei poziții importante – “la dreapta și la stânga” (v. Mat. 20.20-28). Dar, de ce oare nu s-au întors ei la vechiul lor mod de trai după ce acel om extraordinar a fost crucificat, dacă El nu ar fi și înviat, potrivit cu ce mărturiseau ei? Și apostolul Petru împreună cu fratele lui, apostolul Andrei, au fost pescari. Și știm că Petru avea o casă, o barcă și că avea și o familie, deci tot ceea ce putea defini pe atunci o stare socială relativ bună și o situație stabilă. Evangheliile ne relatează cum el era cel mai plin de elan dintre ucenicii lui Isus, dar și că nu înțelegea ceea ce gândea Învățătorul lui (v. Mat. 16.13-28). De asemenea ne relatează și de angajamentul pe care și le-a luat că-l va urma pe Isus până la moarte chiar dacă toți s-ar lepăda de el și de felul rușinos în care l-a tăgăduit (v. Mat. 26.31-35, 26.47-56 și 69-75). Atunci, dacă Petru nu a avut curajul să recunoască legătura pe care a avut-o cu un om în viață, care încă nu fusese condamnat, cum a găsit el apoi curajul să meargă la moarte pentru cel care a fost crucificat? Cu altfel decât dacă Acela este viu și are putere? Evanghelia după Ioan ne relatează cum, după moartea lui Isus, Petru a încercat să-și reia vechiul lui mod de viață, atât de familiar și de pașnic, dar Isus cel înviat l-a chemat să-L urmeze (Ioan 21). Dacă acea întâlnire pe care o relatează evanghelia după Ioan nu ar fi avut loc, atunci ce oare l-ar fi putut determina pe Petru, ce anume l-ar fi putut determina pe Petru să nu se întoarcă la vechiul lui mod de viață, ci să urmeze o cale, care, după cum știm l-a dus la moartea prin crucificare? Alt exemplu remarcabil este Iacov, cel numit “fratele Domnului” (v. Mat. 13.55-56). El nu a fost printre cei 12 apostoli, nici în cercul mai larga al ucenicilor care L-au urmat pe Isus în timpul celor trei ani și ceva ai manifestărilor Lui publice în viața pe pământ și nu l-a aprobat în ceea ce făcea. Dar tocmai pe acesta îl găsim alături de apostoli în Faptele apostolilor în capitolul 15, având un cuvânt cu autoritate în mijlocul ucenicilor lui Isus de la Ierusalim, apoi el este și autorul epistolei din Scriptură care îi poartă numele și tot el este menționat de apostolul Pavel în epistola către Galateni (Gal. 2.9) ca având autoritate. Cum se face că el a ajuns să îl predice pe cel pe care nu l-a înțeles în timpul vieții și de care ar fi fost cel mai normal să se disocieze complet ca de oaia neagră a familiei? Cum altfel s-ar putea explica aceasta dacă Isus nu este viu? Și evangheliile relatează cum toți ucenicii se așteptau ca Isus să instaureze împărăția lui Israel și ei să aibă poziții importante în acea împărăție, poziții pentru care chiar ajunseseră să se certe (v. Luca 22.24). Cum se face că după moartea lui prin crucificare, care le-a spulberat toate speranțele – după cum ne spun și evangheliile – ei nu s-au dus fiecare la ale lui, ci au mers să-L predice pe Isus, dacă nu doar prin faptul că El a înviat și i-a trimis? Și, în final, să ne oprim la cel mai remarcabil scriitor al Noului Testament – apostolul Pavel. Pe numele lui Saul, din Tars, el era un iudeu din partida religioasă a fariseilor, cu multă influență la Ierusalim. Avea o poziție socială pe care probabil că mulți o invidiau și, dacă nu era chiar bogat, cel puțin avea un trai îndestulător. Ca fariseu era normal ca și el să lupte împotriva propagatorilor acelei credințe noi și deosebite, care le submina autoritatea. De ce oare ar fi făcut el acea întoarcere ca să devină cel mai mare propovăduitor al credinței împotriva căreia luptase, când știa foarte bine că prin aceasta își pierdea buna reputație în societate și devenea renegat de națiunea lui? Singura explicație valabilă este aceea pe care o dă el însuși: că, mergând pe drumul Damascului, a fost oprit de Isus, pe care L-a văzut ca om glorificat în cer. Pentru Hristos Isus a ieșit Saul din îngrădirile strâmte ale religiei iudaice, a lăsat laoparte orice pretenții naționaliste de superioritate ale iudeilor asupra celorlalte națiuni și a mers să predice la națiunile pe care iudeii le disprețuiau, devenind astfel renegat de ei și suferind pentru că națiunea din care făcea el parte era cea mai împotrivitoare față de Isus. Iată că, dacă astăzi sunt mulți preoți, pastori și predicatori care trăiesc de pe urma credinței pe care o vestesc, făcând “din evlavie o sursă de câștig”, cum spunea apostolul Pavel în epistola către Timotei (1 Tim. 5.5), în acele zile de început al creștinismului lucrurile stăteau cu totul altfel. Din punct de vedere pământesc putem recunoaște că, pentru acei primi vestitori ai evangheliei, lucrurile sunt așa cum le prezenta apostolul Pavel corintenilor: “Dacă numai în viața aceasta avem speranță în Hristos, suntem mai nenorociți decât toți oamenii” (1 Cor. 15.19). Deci ei aveau o perspectivă a unei vieți viitoare alături de Isus, omul glorificat în cer, iar în ceea ce privește viața lor pe pământ ei se considerau datori să Îl predice pe Isus: “Pentru că, dacă vestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; pentru că este pusă asupra mea o datorie; și este vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia” (1 Cor. 9.16). Isus – un om ca nimeni altul Iată că am ajuns la Cel care este subiectul Noului Testament, și, de fapt, spre care ne îndrumă toate cărțile Bibliei: Isus. Și mă apropii de acest subiect cu sentimentul că, oricât m-aș strădui, nu Îl pot descrie destul de bine și că oricât ar fi să scrie cineva tot nu ar putea acoperi tot ce este El - după cum spunea evanghelistul Ioan, de ar fi să se scrie totul despre El “lumea însăși n-ar putea cuprinde cărțile scrise” (Ioan 21.25) - având intenția de a prezenta numai câteva aspecte care Îl fac să fie net deosebit de orice altă mare personalitate din istoria omenirii. Isus este un om a cărui existență mulți s-au găsit să o pună sub semnul întrebării, deși despre el există mai multe mărturii decât despre Iulius Cezar. De ce oare tocmai să zică mulți că Isus nu a existat în mod real dacă nu pentru că El este atât de diferit de orice altă personalitate din istoria omenirii și în măsură să pună în încurcătură pe orice om? Mulți spun că a fost un mare învățător și un om cu o putere de atracție deosebită. Totuși El nu a fost un filosof și nu a înființat nici o școală de filozofie. Și nici nu a fost un revoluționar care să îndemne la o schimbare a ordinii sociale. A făcut miracole și i-a uimit pe oameni prin cuvinte cum nimeni altul nu a spus până la El și nici nu s-a mai întâlnit altul care să se poată compara cu El în ceea ce privește învățătura pe care o da. Viața Lui este o succesiune de minuni alternând cu momente în care s-a arătat om în slăbiciune. La începutul vieții a trebuit să fie dus în Egipt pentru a nu fi ucis de paranoicul și crudul Irod, care se temea că Mesia cel vestit de profeți ar putea să-l răstoarne de pe tron. Apoi a crescut la Nazaret, o cetate cu renume prost, în familia unui tâmplar (v. Mat. 2.23 și 13.55-57). După un număr de ani în care nu este consemnat nimic remarcabil în legătură cu el, a venit mărturia deosebită pe care a dat-o despre el profetul Ioan Botezătorul, ceea ce a marcat începutul lucrării lui publice și i-a atras la el pe primii ucenici. Mesajul lui către cei cărora le predica este rezumat în evanghelia după Matei în cuvintele: “pocăiți-vă, pentru că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Ce înseamnă de fapt această “pocăință”? Potrivit cu semnificația termenului din limba greacă, în care a fost scrie Noul Testament, aceasta înseamnă o schimbare a modului de gândire, ba chiar mai mult decât atât: o schimbare de ființă, după cum i-a spus cărturarului Nicodim: “dacă cineva nu este născut din nou nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu” (v. Ioan 3.5). Această schimbare de ființă nu este nicidecum prezentată ca fiind obținută prin eforturile omului, prin exerciții intelectuale, prin meditație sau concentrare, cum propun yoga și budismul, de exemplu, ci, așa cum este prezentată, este ceva la care omul însuși nu are nici o contribuție, după cum nu poate avea nici o contribuție la nașterea lui fizică. Și această predicare, potrivit cu ceea ce spun evangheliile era însoțită și de multe vindecări miraculoase ale unor bolnavi de cele mai diferite boli. Dacă nu ar fi fost acele miracole, de ce oare l-ar fi urmat oamenii pe unul despre care se știa că este fiul unui tâmplar, care nu urmase nici un fel de școli și nu avea o poziție care să impună respect în societate și care, oricum, le spunea niște lucruri pe care nu le înțelegeau mai deloc, lucruri diferite de tot ce le spuneau persoanele cu autoritate din societate? Oamenii erau atât de impresionați de ceea ce făcea și spunea El încât gândeau că era Mesia, trimisul Domnului care avea să elibereze poporul Israel de sub dominația națiunilor și să înființeze acea împărăție despre care profeții spuneau că nu va avea sfârșit. Și ce le-a spus El atunci mulțimilor? Nu le-a promis fericirea, nici nu i-a îndemnat să pună mâna pe arme pentru a schimba starea lucrurilor, ci le-a spus care sunt condițiile pentru ca cineva să se poată bucura de acea împărăție. “Ferice de cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor” (v. Mat. cap. 5). Adică cum? Ei se gândeau la lucruri mărețe, dar împărăția la care se gândeau ei avea să fie a celor “săraci în duh”, adică tocmai a celor care nu au idealuri mărețe, ci a celor care nu consideră că sunt deosebit de capabili sau că li se cuvine ceva deosebit de bun. “Ferice de cei ce plâng pentru că ei vor fi mângâiați”. Cum? când orice om important din istorie aceasta a dorit să fie urmat de oameni puternici și hotărâți, iar plânsul nu exprimă decât neputința? Iată că cineva nu le cere celor care Îl urmează să fie capabili, puternici și curajoși! Și apoi, la fel de neobișnuit: “ferice de cei blânzi pentru că ei vor moșteni pământul”. Când în acea vreme, ca și pe tot parcursul istoriei, știm că cei mai puternici au reușit să stăpânească pe pământ impunându-se prin forță. Dar el spune că cei blânzi vor moșteni, deși știm că până și atunci când este vorba de o moștenire se ajunge la conflicte, în care blândețea nu ajută pe nimeni să câștige. Aceasta înseamnă că acei oameni blânzi se vor putea bucura de moștenire numai pentru că Cineva puternic le-o garantează ... Și, parcă pentru a reteza definitiv orice gânduri de mărire și de succes în plan social-politic ale celor care L-ar urma, au venit cuvintele: “fericiți sunteți voi când vă vor defăima și vă vor persecuta și, mințind, vor spune împotriva voastră orice lucru rău, din cauza Mea”. Adică va fi o împărăție, dar mai întâi le-a spus despre persecuții și suferințe – exact contrariul la ce așteptau mulțimile. De ce oare? Când cei mai mulți lideri, chiar știind că cei care îi vor urma vor avea de suferit și că puțini dintre ei vor ajunge să se bucure de o viață mai bună, prezintă întâi lucruri strălucite pentru a-i atrage pe cât mai mulți după el? El le-a spus ucenicilor săi “Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor”, deci nicidecum nu i-a îndemnat la a câștiga o poziție în societate impunându-se prin forță, cum au făcut mulți lideri politici. Și cu privire la calitățile necesare pentru a ajunge în “împărăția lui Dumnezeu” – deci nu o împărăție a lui Israel, cum gândeau ei -, le-a spus că dacă dreptatea lor nu o va depăși pe cea a fariseilor și a cărturarilor nu vor intra nicidecum. Aceasta în condițiile în care fariseii și cărturarii erau considerați niște adevărați campioni ai moralității, unii din punct de vedere al vieții practice arătate, iar ceilalți din punct de vedere al moralității învățăturilor lor. El da niște standarde morale pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să le prezinte care depășeau cu mult regulile de comportament date în legea pe care evreii o primiseră prin Moise, standarde morale pentru atingerea cărora este într-adevăr nevoie de un om cu totul nou. Și, cu toate că predica niște standarde morale foarte înalte, El nu se izola în locuri pustii, nu era un ascet, ci trăia în mijlocul oamenilor și nu se ferea să vorbească nici cu cei cu cea mai proastă reputație din societate – “vameșii și păcătoșii” Prin aceasta el își atrăgea ura autorităților religioase, care se simțeau subminate de acel om care spunea că a “venit să caute și să mântuiască ce era pierdut” și că ei, cei mari, sunt niște ipocriți care “leagă poveri grele de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște” și așteaptă ca oamenii să îi onoreze și să li se închine. Mesajul lui este total diferit de al oricui a avut ceva de vândut pe tot parcursul istoriei. Cine a mai spus vreodată: “cine nu-și ia crucea sa și vine după Mine nu este vrednic de Mine” (Mat. 10.38) ? Când crucificarea era pedeapsa aplicată pentru pirați, tâlhari și sclavii revoltați, cei de pe cea mai de jos treaptă a societății și cel care își lua crucea mergând spre locul de execuție știa că nu mai avea de așteptat nici o bucurie pe pământ, ci doar o moarte chinuitoare? Ce altceva putea să însemne acest mod de a vorbi decât că acel om nu căuta să îi atragă pe alții pentru că avea nevoie de forța lor pentru a-și atinge scopurile? Și dacă nu avea nevoie de oameni pentru forța lor, atunci de ce îi căuta? Singura explicație posibilă este doar aceea pe care o dau evangheliile, că îi căuta din iubire. Și deplângea starea lor rea înaintea lui Dumnezeu. Îi căuta pentru că le dorea binele: “veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (v. Mat. 11.20-30). Nu venise pentru a le lua ceva, nu le cerea să facă eforturi deosebite pentru a obține ceva, ci venea cu o ofertă nemaiîntâlnită, cu o ofertă pentru oamenii obosiți și zdrobiți de poveri ... Știa bine că ceea ce făcea și spunea El stârnea gelozia autorităților religioase din Iudeea. Și în mai multe rânduri le-a spus ucenicilor săi că avea să fie crucificat la Ierusalim. Și nici chiar cei care L-au urmat cel mai îndeaproape nu L-au înțeles, ci, după cum spun evangheliile, L-au urmat având gânduri și speranțe cu totul diferite de ceea ce implica drumul Lui. De ce oare a mers pe acea cale, dacă nu pentru că, într-adevăr, după cum a spus, știa că avea să și învieze, dacă nu ar fi fost adevărat ceea ce a spus despre sine: “Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viața, ca din nou să o iau. Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10.17-18). Cu privire la misiunea Lui, El a spus clar că “bobul de grâu căzut în pământ, dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare, aduce mult rod” (Ioan 12.24), adică, dacă ar fi rămas în viață pe pământ, ar fi fost singur, dar după moartea Lui se va putea produce acea transformare de ființă a oamenilor – “nașterea din nou”, care va fi rod pentru Dumnezeu Tatăl. Dacă poporul Israel a fost ales, pus deoparte dintre toate națiunile, așezat într-o țară bună și ocrotit de Dumnezeu, în schimb, poporul celor născuți din nou va suferi și va fi persecutat în această lume, dar, în final, Dumnezeu le va asigura un loc în împărăția pe care o va înființa. După ce profetul Isaia a rostit clar din partea lui Dumnezeu sentința “terminați cu omul” (Isa. 2.22), urmarea normală este crearea omului “născut din nou”, care este în acord cu gândurile lui Dumnezeu. Dacă prima creație a început pe pământ cu crearea unui mediu cât mai favorabil vieții (care în zilele noastre a ajuns să fie poluat și deteriorat prin activitatea omului), iată că avem în aceasta o a doua creație care începe cu crearea omului după inima lui Dumnezeu într-o societate care este contrară voiei lui Dumnezeu, într-un mediu ostil, ca acel om să aștepte plin de speranță venirea lui Isus cel înviat, care va aduce și schimbarea tuturor lucrurilor. Dacă acestea nu ar fi adevărate, atunci de ce ar fi mers Isus la moarte, când știa bine că nu va câștiga nimic în lume prin acea purtare și acele cuvinte? Dacă acest om nu ar fi – oricât de incredibil pare și de imposibil de explicat logic este – în același timp și Dumnezeu, și dacă nu ar fi înviat, atunci ce sens ar avea acea viață a lui pe pământ, cum ne-o descriu evangheliile? Și cum ar putea inventa cineva o poveste atât de incredibilă, care nu se aseamănă cu nici o alta din istoria omenirii și care nu face nimic altceva decât să condamne toată societatea ca sistem economic și social-politic? Să vedem și mărturia unui om remarcabil despre Isus. Ce a spus spre sfârșitul vieții sale omul care mai înainte spusese că “Dumnezeu este de partea batalionului cel mai puternic”, Napoleon Bonaparte. Când cel care fusese Împăratul francezilor se afla în exil pe insula Sfânta Elena, prietenul lui necredincios, generalul Bertrand consemna ceva din meditațiile lui: “Cunosc oamenii și vă spun că Isus Hristos nu este un om. Unele minți superficiale ar putea vedea asemănări între Hristos și întemeietorii de imperii și zeii altor religii. Dar nu există asemănare. Între cereștinism și orice altă religie este o distanță infinită. Întemeietorilor oricărei alte religii le putem spune că nu sunt dumnezei, nici agenți ai Divinității, ci doar misionari ai falsității, făcuți din același lut ca și ceilalți muritori. Le putem spune că sunt cu toate pasiunile și viciile omenești, de care nu se pot despărți. Templele și preoții lor le proclamă originile. Așa îi va vorbi conștiința oricui cercetează zeii și templele păgânismului. Păgânismul nu a fost niciodată acceptat ca adevăr de înțelepții Greciei ca socrate, Pitagora, Platon, Anaxagoras sau Pericle. Dar, pe de altă parte, cei mai mari intelectuali de după Hristos au avut o credință vie și practică în învățăturile evangheliei; nu numai Bossuet și Fenelon, care sunt predicatori, ci și Newton, Leibnitz, Pascal, Corneille, Racine, Charlemagne și Ludovic XIV. Păgânismul este lucrarea omului, în care se poate vedea imbecilitatea noastră. Ce anume știu acești zei mai mult decât alți muritori? Acești legislatori greci sau romani? Acest Numa sau acest Licurgus? Preoții Indiei sau cei din Memfis? Confucius sau Mahomed? Absolut nimic. Au adus o confuzie totală în moralitate. Nu este nici unul dintre ei care să fi spus ceva nou cu privire la destinul nostru viitor, cu privire la suflet, la esența lui Dumnezeu sau la creație. Intrați în sanctuarele păgânismului și veți găsi un haos perfect, o mie de contradicții, imobilitatea sculpturilor, divizarea și ruperea unității, împărțirea atributelor divine, mutilate sau negate în esența lor, sofisme ale ignoranței și îngâmfării, festivități întinate, care împodobesc necurăția și urâciunea ... Onorează aceasta pe Dumnezeu sau Îl dezonorează? Putem oare compara aceste religii și acești zei cu creștinătatea? În ceea ce mă privește, eu spun că nu. Și chem tot Olimpul la judecata mea. Judec dumnezeii și sunt departe dea mă prosterna în fața chipurilor lor deșarte. Zeii și legislatorii Indiei, Chinei, Romei și atenei nu au nimic care să mă copleșească prin măreție. Nu sunt nedrept față de ei, ci dimpotrivă, îi apreciez pentru că le cunosc valoarea. Fără-ndoială că acei prinți a căror existență s-a înscris în memorii ca o imagine a frumuseții și ordinii au fost oameni deosebiți. Dar în Licurgus, Numa și Mahomed văd numai legislatori, care, având cel mai important rol în stat, au căutat cea mai bună soluție pentru problemele sociale, dar nu văd în ei nimic divin. Și nici ei înșiși nu au ridicat asemenea pretenții. În ceea ce mă privește, îi recunosc pe acești zei și pe acești oameni mari ca fiind asemenea mie. Ei au avut un rol important în vremea lor, cum am avut și eu, dar nimic nu arată la ei un caracter divini. Dimpotrivă, sunt numeroase asemănări între ei și mine, scăpări și erori care îi așează alături de mine în umanitate. Cu Hristos este altfel. Orice lucru cu privire la El mă uimește. Spiritul Lui mă copleșește și voința Lui mă pune în încurcătură. El este într-adevăr o ființă cu totul deosebită. Ideile Lui, sentimentele Lui, adevărurile pe care le vestește și modul Lui de a convinge nu se pot explica nici prin organizare omenească nici prin natura lucrurilor. Nașterea Lui, istoria vieții Lui și profunzimea învățăturii Sale, care abordează cele mai mari dificultăți și oferă cea mai admirabilă soluție; evanghelia Lui, apariția Lui, împărăția Lui, felul cum a străbătut epocile și teritoriile, totul este pentru mine o minune, o taină de nedescifrat, care mă cufundă într-o reverie din care nu mă pot sustrage. Este un mister care stă înaintea ochilor mei și pe care nu îl pot nega, dar nici nu îl pot explica. În aceasta eu nu văd nimic omenesc. Cu cât mă apropii mai mult și cu cât cercetez mai atent, văd că totul este înalt și rămâne măreț, de o măreție care mă copleșește. Religia Lui este o descoperire de la o inteligență care în mod sigur nu este a unui om. Este o originalitate profundă, care a creat o serie de cuvinte și maxime necunoscute până atunci. Isus nu a împrumutat nimic din științele noastre. Nimeni nu poate găsi nicăieri altundeva un exemplu pentru viața Lui sau ceva care să imite viața Lui. El nu este un filozof pentru că înaintează prin miracole; și chiar de la început, ucenicii Lui L-au adorat. El a convins mult mai bine făcând apel la inimă decât prin demonstrații de metodă și logică. Nu le-a impus nici un fel de studii pregătitoare sau știință de carte. Toată religia Lui constă numai în credință. De fapt, științele și filozofia nu sunt de nici un folos când este vorba despre mântuire, iar Isus a venit în lume pentru a dezvălui tainele cerurilor și legile Duhului. El nu are a face cu nimic altceva decât cu sufletul și sufletului el îi aduce evanghelia. Îi este îndeajuns să aibă sufletul și sufletului îi este îndeajuns să-L aibă pe El. Înainte de venirea Lui sufletul nu era nimic, iar materia și timpul dominau lumea. La vocea Lui totul este pus în ordine și știința și filozofia devin chestiuni secundare. Sufletul și-a recucerit suveranitatea. Orice eșafodaj scolastic se năruie ca o clădire în ruină în fața unui singur cuvânt: credință. Ce Stăpân și ce cuvânt care poate produce așa o revoluție! Cu ce autoritate i-a învățat El să se roage! El Și-sa impus credința, și, până acum, nimeni nu a fost capabil să-L contrazică, în primul rând pentru că evanghelia conține cea mai pură moralitate, apoi pentru că învățătura cu privire la cele necunoscute este că există ceea ce nici un ochi nu poate vedea și nici un raționament nu poate pătrunde. Cine este nebunul care îi va spune «Nu» călătorului temerar care povestește despre vârfurile înghețate până la care numai el a avut curajul să meargă? Hristos este acel călător temerar. Sigură că unii pot să nu creadă, dar nimeni nu se poate aventura să spună că nu este așa”. Cui slujește învățătura din Noul Testament? Unii au spus că religia înseamnă controlul minții omului. Și nu intenționez să neg că este ceva adevărat în această afirmație. Dar, dacă este așa, să vedem sub controlul cui este pusă mintea aceluia care primește învățătura Noului Testament. Cu privire la aceasta, în cea de-a doua epistolă către corinteni, apostolul Pavel spune despre “armele luptei noastre ... puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și robind orice gând ascultării de Hristos” (2 Cor. 10.4-5). Iată afirmația clară că învățătura Noului Testament pune mintea omului sub controlul lui Hristos. Mergând pe același principiu ca și până acum, să vedem dacă scrierile Noului Testament, așa cum sunt ele în sine, ar putea pune mintea omului sub controlul unei alte persoane sau al vreunei organizații. Fiecare religie spune că omul trebuie să facă anumite lucruri și să se abțină de la alte lucruri, astfel încât, printr-un comportament reglementat de anumite legi să fie acceptat de divinitate. Dar ce anume spune evanghelia că trebuie să facă omul pentru a fi primit de Dumnezeu? În evanghelia după Ioan putem citi: “pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața eternă” (Ioan 3. 16). Pur și simplu oricine crede, fără alte condiții suplimentare. Nu este o religie care să ceară explicit cuiva martiriul – așa cum știm că sunt unele. Nici nu este numai pentru o elită care să se autodesăvârșească prin “meditație” pentru a ajunge la starea perfectă. Nu cere nici un fel de fapte deosebite, ci doar credință (v. și Ioan 1.12-13). Și acestea nu sunt singurele texte care spun clar că singura condiție pentru ca omul să aibă viața eternă este credința. În evanghelia după Luca citim că unul din tâlharii crucificați alături de Isus a spus: “noi, în adevăr, pe drept suntem aici, pentru că primim ce ni se cuvine pentru ceea ce am făcut, dar Acesta n-a făcut nimic rău. Și I-a spus lui Isus: .Amintește-Þi de mine, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta! Și Isus i-a spus: Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu Mine în paradis” (Luc. 23.41-43). Deci iată cum cineva care făcuse multe fapte rele, după ce recunoaște deschis că este atât de rău încât merită să fie crucificat, este mântuit numai prin credința că Isus va veni să împărățească. Aceasta este învățătura specifică Noului Testament cu privire la mântuire și aceasta nu îl îndeamnă pe om să apeleze la alți oameni, la organizații sau la ritualuri. Și în epistola către Romani apostolul Pavel susține faptul că nu poate fi vorba ca omul să fie îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin fapte bune: “Nu este nici unul drept, nici unul măcar; nu este nici unul care înțelege, nu este nici unul care-L caută pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, au ajuns toți împreună nefolositori; nu este nici unul care practică bunătatea” (Rom. 3.10-12) și că soluția este “o dreptate a lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei care cred: pentru că nu este deosebire; pentru că toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptățiți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispășire, prin credința în sângele Lui” (Rom. 3.22-25). Aceasta este o doctrină pe care Biserica Catolică a condamnat-o și împotriva căreia a luptat cu toată forța, în trecut cu mijloace din cele mai violente – inchiziția cu torturile și arderile pe rug – și pe care și astăzi o respinge, luptând însă împotriva ei cu mijloace mai diplomatice. Și nici bisericile numite ortodoxe – cele din estul Europei -, nu o acceptă. Și, dacă nu este îndeajuns, pentru a reteza pretențiile oricăror preoți de a mijloci între Dumnezeu și ceilalți oameni, în întâia epistolă către Timotei, apostolul Pavel a scris: “este un singur Dumnezeu și un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuși preț de răscumpărare pentru toți” (1 Tim. 2.5-6). Luând lucrurile așa cum sunt prezentate în aceste versete, poate cineva să spună că Noul Testament ar susține interesele vreunei categorii sociale privilegiate sau măcar că ar admite existența vreunui cler între cei credincioși? Atunci ce este “biserica” așa cum este prezentată de scrierile Noului Testament? Nu îmi propun să prezint în detaliu ceea ce este, pentru că aceasta ar cere mult mai mult spațiu decât mi-am propus pentru această scriere și pentru că sunt multe alte scrieri valoroase pe această temă, dar voi cita câteva texte care arată destul de clar că nu este vorba despre o organizație omenească. Termenul folosit în greaca în care a fost scris inițial Noul Testament pentru ceea ce în limba româna numim în mod tradițional “biserică” este “eclezia”, care are sensul de “adunare chemată afară”, cuvânt din greacă care a fost preluat aproape exact în italiană și în franceză. Pe când termenul din română – “biserică” provine, cel mai probabil, de la “bazilica”, derivat de la grecescul “bazileus”, care înseamnă împărat, definind locul unde merge împăratul, așa cum a fost după ce în Imperiul de Răsărit creștinismul a fost proclamat religie de stat. În întâia epistolă către corinteni, Pavel a scris: “după cum trupul este unul singur și are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot așa este și Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toți am fost botezați de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; și tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Cor. 12.12-13). Iată că acea adunare (eclezia) nu este prezentată o organizație, ci ca un organism viu, ca trupul lui Hristos, în care oamenii sunt ca membrele unui trup, nu ca membrii unei organizații, fiecare fiind deosebit de ceilalți, dar având o funcție vitală în organism. Nu este o organizație profesională, nici a celor dintr-o anumită pătură socială, nici ceva național. Și în epistola către efeseni, Pavel spune că “Hristos este Cap al Adunării” (5.22) și în epistola către coloseni “El este capul trupului, al adunării” (1.18). Deci iată că nu este vorba de o organizație care să aibă la conducere un consiliu sau un lider care să fie om pe pământ, ci de un organism viu pe pământ, al cărui cap este Hristos, omul glorificat în cer. Ce putem spune atunci despre bisericile care se numesc “autocefale”, negând prin aceasta afirmația lui Pavel că Hristos este capul Adunării lui Dumnezeu? În acest singur trup vedem că legătura este menținută de “un singur Duh”. Și despre acest Duh Sfânt citim că le-a vorbit Isus în evanghelia după Ioan, unde este prezentat “un alt Mângâietor care să fie cu voi pentru totdeauna”, ca o persoană divină. Dacă din evanghelia după Ioan cineva ar fi putut trage concluzia că Duhul Sfânt era numai pentru ucenicii care L-au urmat Isus în timpul vieții Lui pe pământ, după care s-a transmis mai departe la un mic număr de oameni care formează o elită, iată că Pavel le spune corintenilor (niște credincioși cu un nivel spiritual destul de scăzut, după cum se poate vedea din alte pasaje ale aceleiași epistole) că toți credincioșii care alcătuiau “adunarea lui Dumnezeu care este în Corint” (1 Cor. 1.2) erau un singur trup și aveau același Duh. De unde vedem că Duhul Sfânt nu este un privilegiu de excepție acordat unei minorități, ci este prezent în orice credincios. Atunci ce putem spune despre pretențiile celui care se proclamă “vicarius filii dei”, adică înlocuitorul Fiului lui Dumnezeu, adică înlocuitorul Celui care a spus “iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Mat. 28.20)? Și ce putem zice despre pretențiile celor care zic că sunt de o spiritualitate deosebită pentru că au Duhul Sfânt, în timp ce alții nu îl au? Și, dacă cineva este să fie membru în acest trup al lui Hristos, cum poate el aprecia dacă altcineva este credincios sau nu? Cu privire la aceasta, Pavel i-a scris lui Timotei: “Domnul îi cunoaște pe ei care sunt ai Săi” și “oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de nedreptate”. Adică cel credincios nu are nici un criteriu infailibil de a putea recunoaște dacă altcineva este credincios sau nu, ci numai Domnul însuși. Însă el poate observa modul de viață al celor care afirmă că sunt credincioși, și, dacă acel mod de viață nu Îl onorează pe Domnul, aceea pune sub semnul întrebării credința afirmată, dar nu constituie un criteriu cert după care să poată fi clasificat ca fiind necredincios. Atunci cum am putea să numim pe cineva “sfinția voastră”, când noi nu avem criteriile pentru a aprecia sfințenia? Am văzut, în lumina câtorva texte din Scriptură (la care se mai pot adăuga și multe altele), că Adunarea lui Dumnezeu nu este o organizație omenească, ci un organism viu în care toți cei răscumpărați prin credința în jertfa desăvârșită a Domnului Hristos sunt ca mădularele unui trup. Și, după cum într-un trup există organe cu structură diferită și cu funcții diferite, tot așa și în acest organism există membre cu funcții diferite, printre care se remarcă “întâi apostoli; al doilea profeți; al treilea învățători” (1 Cor. 12.28) și “El a dat pe unii apostoli și pe unii profeți și pe unii evangheliști și pe unii păstori. și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului. lui Hristos” (Efes. 4.12). Cu privire la aceste – să le numim funcții vitale, pentru că nu sunt descrise ca fiind “funcții de conducere”, ca într-o organizație – textele spun clar că cei care le exercită sun puși de Dumnezeu. Atunci am putea spune: ce al motiv mai puternic ar putea găsi cineva pentru a-și impune autoritatea decât să pretindă că este pus de Dumnezeul atotputernic? Și apoi, dacă, să zicem că în acea vreme ar fi fost așa, cum se aplică aceste principii în zilele noastre? Cum putem ști astăzi când cineva chiar este pus de Dumnezeu să aibă o anumită funcție în acest “trup spiritual”? Să vedem întâi care este situația cu prima funcție – “întâi apostoli”, pe care unii reclamă că o au în calitate de succesori ai apostolilor. Pentru aceasta vă îndemn să citiți cu atenție toate scrierile Noului Testament și vă pot spune că nu veți găsi vreun text care să prezinte măcar ideea de “succesiune apostolică” și cu atât mai puțin vreo regulă, rânduială sau vreun ritual prin care să se stabilească succesori pentru apostoli. Apostolii apar ca fiind în număr de doisprezece și nu mai mulți (v. Fapte. 1.15-26, și Apoc. 14.21, unde despre Noul Ierusalim este scris că “zidul cetății avea douăsprezece temelii, și pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului”), care L-au văzut pe Hristos și au fost rânduiți să dea o mărturie cu totul deosebită despre ei. În capitolul 20 din Faptele apostolilor, spre sfârșitul lucrării desfășurate în libertate, înainte de a fi închis, apostolul Pavel le-a spus bătrânilor din Efes: “după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruță turma”, deci unii care vor căuta să trăiască de pe urma turmei reprezentate de Adunarea lui Dumnezeu. Vedem că nu a rânduit nicidecum un succesor, ci doar i-a prevenit pe cei responsabili să fie atenți pentru că tocmai dintre ei se vor ridica “oameni vorbind lucruri stricate ca să-i atragă pe ucenici după ei” (v. Fapte. 21.28-33) și i-a încredințat nu unui om ci “lui Dumnezeu și Cuvântului harului său”. În lumina acestor texte, cum îi putem privi pe cei care pretind a fi succesori ai apostolilor, despre care Scriptura spune clar că nu sunt mai mult de doisprezece? Oare aceștia nu par mai curând a fi acei “lupi răpitori” despre care vorbește apostolul Pavel? Aceasta mai ales având în vedere că, de-a lungul istoriei, cei care se proclamă succesorii apostolilor au condus mai multe războaie care au adus moarte și multe suferințe ... Dar iată că, dacă, să zicem că am limpezit chestiunea că în prezent nu mai poate fi vorba să avem apostoli sau succesori ai apostolilor, din textele citate (ca și din alte texte) apare o funcție deosebită în cadrul Adunării: cea de “bătrâni” – în greacă “presbuteros” sau de “supraveghetori” – în greacă “episcop”. Putem vedea că, în adunările întemeiate prin slujba lui Pavel, apostolul este cel care a numit bătrâni sau supraveghetori. Apoi, în epistolele către Timotei și către Tit, vedem cum acești doi credincioși care au fost tovarăși de lucru ai apostolului au primit misiunea de a pune bătrâni în adunări. Dacă astăzi nu mai putem avea apostoli, nici succesori ai apostolilor, nici oameni care să fi fost puși direct de apostoli pentru a numi bătrâni în adunări, atunci, mai putem avea în zilele noastre bătrâni în Adunarea lui Dumnezeu? Întâi să remarcăm ceea ce le-a spus Pavel bătrânilor din Efes în capitolul Faptele apostolilor: “luați seama deci la voi înșivă și la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriți Adunarea lui Dumnezeu, pe care. a cumpărat-o cu sângele Propriului Său Fiu”. Deși el personal îi pusese pe bătrâni în adunarea din Efes, Pavel spune că Duhul Sfânt i-a pus. De unde putem înțelege că, fiind apostol, Pavel era plin de Duhul Sfânt și i-a pus pe acei bătrâni prin autoritatea pe care i-o da Duhul. Dacă apostolul Pavel nu mai este, și nu mai sunt nici ceilalți apostoli, nici Timotei și nici Tit, rămâne însă Duhul Sfânt, care îi poate pune pe unii credincioși să facă asemenea lucrări de “bătrân” sau “supraveghetor”. Și apoi putem constata că rămâne în vigoare și astăzi ceea ce Pavel îi scria lui Timotei: “Dacă dorește cineva slujba de supraveghere, bună lucrare dorește. Trebuie deci ca supraveghetorul să fie fără vină, soț al unei singure soții, cumpătat, chibzuit, cuviincios, primitor de oaspeți, capabil. să învețe pe alții; nu dedat vinului, nu bătăuș, ci blând, nu certăreț, nu iubitor de bani; conducându-și bine propria casă, având copiii în supunere, cu toată demnitatea (dar, dacă cineva nu știe să-și conducă propria casă, cum va îngriji de Adunarea lui Dumnezeu?)” (1 Tim. 3.2-6). Acest text nu descrie nicidecum o regulă după care cineva să poată face această slujbă, ci doar dă o serie de calități pe care trebuie să le aibă cel care dorește să se angajeze într-o asemenea lucrare, înțelegând clar că lipsa acestor calități descalifică pe cel care ar dori să se angajeze în lucrarea de supraveghetor. Și vedem că a fi supraveghetor sau bătrân nu este în mod special o demnitate prin care cineva să fie ridicat deasupra celorlalți pentru ca ceilalți să i se închine și să-i slujească lui, ci dimpotrivă, cel care este supraveghetor face o lucrare pentru Dumnezeu și în folosul celorlalți credincioși, așa cum un păstor se îngrijește de turmă pentru stăpânul turmei și în folosul oilor, ca oilor să le fie bine. Și îndemnul pe care Petru îl dă “bătrânilor” susține această idee: “îi îndemn pe bătrânii care sunt între voi ... păstoriți turma lui Dumnezeu care este între voi, supraveghind, nu constrânși, ci de bunăvoie; nu. pentru câștig rușinos, ci cu dragă inimă; nu ca domnind peste cei dați vouă, ci fiind modele pentru turmă. Și, când Se va arăta Mai-marele Păstor, veți primi cununa, care nu se veștejește, a gloriei” (1 Pet. 5.1-4 ). Iată că bătrânii sau supraveghetorii nu trebuie să caute ei personal câștig de pe urma celorlalți credincioși, ci au să aștepte o răsplată în ziua lui când va veni Hristos, care le este dat ca exemplu fiind Marele Păstor, după cum spunea El însuși în evanghelia după Ioan “Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi ...” (Ioan 10.11). Și în același sens Isus le-a spus ucenicilor săi: “Știți că stăpânitorii națiunilor domnesc peste ele și cei mari exercită autoritate asupra lor. Între voi nu va fi așa, ci oricine va fie mare între voi va fi slujitorul vostru; și oricine va fi cel dintâi între voi să fie robul vostru; după cum Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mat. 20.25-28). Și mai este încă un aspect în textul din epistola către Timotei, care arată cât de mult s-au abătut cei care pretind și azi că sunt succesorii apostolilor: “supraveghetorul să fie ... soț al unei singure soții”. Atunci cum putem aprecia faptul că cineva care se pretinde succesor al apostolilor impune pentru episcopi celibatul? Nu cumva, în lumina aceleiași epistole, i-am vedea ca fiind din cei care “se vor depărta de credință, luând aminte la duhuri amăgitoare și la învățături ale demonilor, spunând minciuni în fățărnicie, însemnați cu fierul roșu în propria conștiință, oprind căsătoria, poruncind abținerea de la mâncăruri …” (1 Tim. 4.1-3). Atunci, din aceste texte să tragem concluzia că pentru ca să poată cineva să aibă o asemenea slujbă el trebuie obligatoriu să fie căsătorit? Dacă tragem o asemenea concluzie, aceasta l-ar descalifica tocmai pe apostolul Pavel care dă această regulă, pentru că știm că el nu a fost căsătorit și, de asemenea l-ar descalifica și pe Timotei, cel care trebuia să pună bătrâni în adunări, pentru că știm că nici el nu a fost căsătorit. Regula generală pentru bătrâni sau supraveghetori rămâne cea prezentată de Pavel, dar sunt posibile și excepții, așa cum arăta Domnul Isus: “sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăția cerurilor. Cine poate primi, să primească” (Mat. 19.12). Deci și cei care impun căsătoria ca o condiție pentru a avea anumite slujbe în biserică nesocotesc un text din Scriptură, text care prezintă anumite situații de excepție, de oameni care, pentru a putea sluji cel mai bine lui Dumnezeu, nu se căsătoresc, dar cu mențiunea că aceasta nu este pentru toți credincioșii care vor să Îi slujească lui Dumnezeu, ci doar pentru unii care au primit aceasta de la Dumnezeu. Dacă în marile biserici oficiale clerul are pretenția de a avea acele funcții prin “succesiune apostolică”, cum sunt acele grupări creștine zise protestante, în care “pastorii” sau predicatorii sunt aleși prin vot “democratic” sau prin concurs? Nu cumva aceia sunt mai mult puși spre a sluji celor care i-au ales și care îi și plătesc decât lui Dumnezeu? Nu seamănă aceasta cu ceea ce Pavel îi spunea lui Timotei “nu vor suporta învățătura sănătoasă, ci, dorind să-și desfăteze urechile, își vor strânge învățători după poftele lor; și își vor întoarce urechea de la adevăr și se vor abate spre basme” (2 Tim. 4.3-4)? După chipul economiei de piață, se constituie și “biserici de piață”, care le oferă “consumatorilor” ceea ce poftesc ei, nu ceea ce dorește Dumnezeu să le spună oamenilor ... După ce am văzut că, potrivit Scripturii, Adunarea lui Dumnezeu (eclezia) este ca un organism viu – “trupul lui Hristos” -, vine în mod normal întrebarea cu privire la rolul ei în societate. Ce urmărește ea pe pământ? Cu privire la aceasta, apostolul Pavel le scria Tesalonicenilor “v-ați întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiți unui Dumnezeu viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morți, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine” (1 Tes. 1.9-10). Deci cei credincioși trebuie să Îl aștepte pe Fiul lui Dumnezeu, care va veni, slujindu-I lui Dumnezeu în acest timp. La începutul cărții Faptele apostolilor, când ucenicii erau cu gândul la împărăția lui Israel, despre care, potrivit profețiilor, știau că trebuie să vină, și L-au întrebat pe Domnul Isus cel înviat despre aceasta, El le-a spus: “Voi nu trebuie să cunoașteți timpurile sau vremurile pe care Tatăl le-a așezat sub propria Sa autoritate; ci veți primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, și veți. fi martorii Mei”, apoi S-a înălțat la cer și nu L-au mai văzut. După aceea, când ei stăteau privind cerul, doi îngeri au venit și le-au spus: “Acest Isus, care a fost înălțat de la voi din cer, așa va veni, în felul în care L-ați văzut mergând spre cer”. Aceasta înseamnă că trebuie să Îl aștepte să vină în persoană, nu să aștepte anumite evenimente și nici să caute să calculeze cumva timpul când va veni. Și această așteptare nu înseamnă o atitudine pasivă, ucenicii primind sarcina de a da mărturie despre Domnul lor. Deci scopul ucenicilor lui Isus după înălțarea Lui nu era nicidecum acela de a “pregăti” sau a cuceri o împărăție, ci să Îl aștepte pe El și să dea mărturie despre El. Nu se pune problema ca Adunarea lui Dumnezeu să schimbe ordinea socială, ci cei credincioși sunt îndemnați “orice suflet să fie supus autorităților care sunt mai presus de el. Pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu; și cele care există sunt rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se opune autorității se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu” și “dați tuturor ce la datorați: cui îi datorați taxă, taxă; cui vamă, vamă; cui teamă, teamă; cui onoare, onoare” (v. Rom. 13. 1-7). Și în Faptele apostolilor, în capitolul 4 este prezentat un singur model de situație în care un credincios nu se supune autorităților, când apostolii, fiind somați de autoritățile religioase de la Ierusalim să nu mai vestească numele lui Isus, au răspuns: “Judecați voi înșivă dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu”. Și, dacă nu există text în Scriptură care să ceară de la cineva martiriul pentru a căpăta favoarea lui Dumnezeu, creștinii de la început au fost martirizați numai pentru acest gen de nesupunere a față de autoritățile care doreau să îi facă să se închine zeilor păgâni. Adunarea lui Dumnezeu nu are speranța de a îmbunătăți lumea, despre care știe că “zace în cer rău” (1 Ioan 5.19). Potrivit Scripturii, lumea ca sistem economic și social-politic alcătuit de oameni păcătoși, aflați sub influența diavolului, este condamnată de Dumnezeu și va fi judecată de Domnul Isus când El va veni ca să Își stabilească împărăția pe pământ – acea împărăție potrivit profețiilor, în care israeliții vor fi o națiune deosebit de privilegiată. Așa spune Iacov: “Nu știți că prietenia cu lumea este vrăjmășie față de Dumnezeu? Deci oricine va fi prieten al lumii se va face vrăjmaș al lui Dumnezeu” (Iac. 4.4), și, în același spirit, Ioan spunea “dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (v. 1 Ioan 4.15-17). Știind bine că lumea întreagă este condamnată de Dumnezeu, cel credincios dă mărturie despre Isus Mântuitorul pentru ca orice suflet care se pocăiește – adică recunoaște că înaintea lui Dumnezeu este vrednic numai de moarte și merită doar să fie pierdut pentru eternitate – și crede în Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu să fie salvat din această lume și, prin credință, să aibă viața eternă. Oare cine altcineva decât Dumnezeu ar putea condamna în acest fel întreaga lume? Și după o asemenea condamnare i-ar îndemna pe cei care au credință să nu se opună autorităților, ci doar să aștepte venirea Mântuitorului? Judecata asupra lumii este prezentată în cartea Apocalipsa, astfel încât, deși în greaca în care a fost scris Noul Testament “apocalipsa” înseamnă descoperire, după cum spune chiar de la început: “descoperirea lui Isus Hristos, pe care a dat-o Dumnezeu robilor Săi”, în mod popular termenul “apocalipsă” este privit ca având semnificația “sfârșitul lumii”, astfel încât majoritatea oamenilor caută să ignore conținutul acestei cărți sau să găsească argumente ca să spună că lumea nu poate sfârși astfel. Dar pentru credincioșii Domnului Isus, această carte spune despre venirea Domnului lor și aceasta este bucuria lor. Cel credincios știe că este mântuit prin credință, potrivit cu ceea ce a spus Domnul Isus: “cine aude cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis are viață eternă și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață” (Ioan 5.24) și se bucură că la venirea Lui, credincioșii care au murit vor învia, iar cei care vor fi atunci în viață vor fi transformați și luați în cer împreună cu El (v. 1 Cor. 15, 1 Tes. 4.13-17). Atunci, ar putea întreba cineva, cum se potrivește aceasta cu ceea ce a scris Petru: “Pentru că este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu; iar dacă începe întâi de la noi, care. va fi sfârșitul acelora care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Și, dacă cel drept este mântuit cu greu, unde se va arăta cel neevlavios și păcătos?” (1 Pet. 4.17-18). De reținut că Petru spune clar “cel drept este mântuit cu greu”, deci este mântuit și nu este pierdut. Și este mântuit pentru credința în Domnul Isus, după cum vedem din multe alte texte, nu pentru faptele lui drepte. Atunci ce anume este judecat la această judecată care începe la casa lui Dumnezeu? Sunt judecate faptele celor credincioși, nu sunt judecați credincioșii personal, pentru că Domnul Hristos a plătit prețul pentru răscumpărarea lor. Și ceea ce le-a scris apostolul Pavel corintenilor susține clar această ideea că sunt judecate faptele celor credincioși: “lucrarea fiecăruia va fi arătată, pentru că ziua o va face cunoscut, pentru că se descoperă în foc; și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va rămâne, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi pierdere; însă el va fi mântuit, dar așa, ca prin foc” (1 Cor. 3.13-15). Dacă, după cum am spus, credinciosul este născut din nou, are dorința de a face voia lui Dumnezeu și are Duhul Sfânt care îl îndrumă și îi dă putere să facă voia lui Dumnezeu, atunci, în mod normal, ne întrebăm de unde vin aceste fapte care sunt condamnate la judecată. Provin din omul ce păcătos, descendentul din Adam cel căzut în păcat, care nu își încetează existența în momentul nașterii din nou, ci continuă să trăiască în același trup cu omul născut din nou și va trăi atâta timp cât va fi viu trupul de carne. Și omul cel vechi, cu firea păcătoasă nu acceptă să moară, ci tot timpul dorește să aibă controlul, să fie cât mai mare și caută să se glorifice până și cu darurile lui Dumnezeu. Tocmai pentru a contracara tendința omului natural, descendent din Adam, de a-și reclama mântuirea ca pe un merit al lui datorită credinței lui, apostolul Pavel scria “prin har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2.8-9). Acest om vechi are o fire păcătoasă, care în scrierile Noului Testament este desemnată prin termenul “carne”, despre care multe texte spun că este cu neputință să îi fie plăcută lui Dumnezeu și că este rânduită spre nimicire. De exemplu: “ ... gândirea cărnii este moarte, iar gândirea viață și pace. Pentru că gândirea cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate” (Rom. 8.6-8). Iată care este originea păcatelor și a problemelor dificile despre care putem citi mai ales în epistolele către corinteni și galateni. Și toate faptele omului carnal vor fi judecate la acea judecată în urma căreia Petru spunea că “cel drept este mântuit cu greu”, pentru că până și oamenii cei mai morali, cărora nici lumea, nici alți credincioși nu le poate găsi vreo vină, vor avea lucrări care își au resursele și motivația în omul carnal și nu în Duhul Sfânt, și acel fapte vor fi descoperite în adevăratul lor caracter și condamnarea lor va fi manifestată. Cu privire la faptele bune pe care trebuie să le facă cei credincioși, apostolul Pavel le scria efesenilor “suntem lucrarea Sa, creați în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (Efes. 2.10). Deci omul credincios, cel născut din nou prin Duhul Sfânt, nu este chemat să aibă o contribuție originală – și nici măcar o contribuție personală - de fapte bune, ci acele fapte bune sunt pregătite de Dumnezeu, care dă și voința și puterea pentru împlinirea lor, iar cel credincios are doar bucuria ca, umblând în acele fapte, să fie “împreună-lucrător cu Dumnezeu”. Tot ce este bun înaintea lui Dumnezeu este numai prin Hristos și numai prin har. Și în ceea ce îl privește pe omul credincios, este important ca el să fie tot timpul conștient de ceea ce le spunea Domnul Isus ucenicilor: “cine rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan. 15.6). Odată spuse acestea, închei, nu pentru că nu ar mai fi încă multe lucruri de spus cu privire la planul lui Dumnezeu descoperit în Scriptură, ci pentru că scopul principal al acestei scrieri este acela de a trezi interesul față de Scriptură, ca apoi cel care a citit-o și a ajuns să fie convins că este Cuvântul lui Dumnezeu să îmi poată spune, ca cetățenii din Samaria femeii care vorbise cu Isus: “Nu numai datorită spuselor tale credem, ci pentru că noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (Ioan 4.42). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate