Am legat trecutul de roata timpului. Am înfășurat rânduri de istorie pe drumul roții. Am văzut trecut de copil mânat de caii timpului către soarta lumii… Roata căruței duce timpul, duce drumul și îl întoarce către noi, ca viitor venit din trecut, neștiut. Agățate de străfunduri și adâncimi de univers, sună tobe care bat începuturile lumii sau sfârșitul ei.

Ele se aud bătând din interior spre exterior, în compresie sferică de răbufniri stelare în expansiune. Sunetul gigantic penetreză universuri și se întoarce cu ecou în prăbușire spre începuturi.

O mână iese din pământ de planetă, cu degete zgâriind ceruri a disperare. Sunt toți, oameni ce au fost și oameni ce vor veni, cei uniți care cer îndurare.

Capete de universuri paralel înnodate își dau mâna făcând punți între moarte și viață. Clipele tac și se întorc de unde au venit, prin rotirea ceasului spre începuturi.

Agățată de arca lumii, disperarea cere îndurare. Norii, câmpiile și munții s-au îndoit în cerc, de roată al timpului, care în rotire ezită să se schimbe.

Este starea de așteptare… între cele două sensuri, între lumină și întuneric.

Un greiere anscenstral cântă nepăsător prin univers, uitând că va veni iarna veșnică. Uită că totul va împietri, chiar și timpul supărat se va opri în loc. Totul va îngheța și va rămâne o veșnicie în nemișcare. Un nou echilibru care nu va mai putea fi stricat.

Eu privesc toate acestea nepăsător, uitându-mă într-o doară la greierele ancestral. Cu mâinile în buzunare, fluier și eu ca și el, a nepăsare.

De ce să-mi pese oare?

Atârn privirea de norul acela mic și gândesc a primăvară. Sunt mic în mine‚ și în jur totul pâlpâie a viață! Oare a existat vreodată un început sau toate au fost dintodeauna așa?

De fapt, nu-mi pasă. Gust clipa, momentul, ora și ziua. Le gust fericirea existenței, chiar dacă ele sunt atât de mici față de ce este atât de mare. În fapt, poate ele nici nu există.

De ce ar exista înainte sau după ce nu voi fi eu? Oare există acum când sunt eu? Nu sunt prinse pe acea roată a timpului sau înfășurate pe curbura universului și eu cred că sunt eu și cu ele aici?

Iubesc oare acum sau în secunda următoare pe care nu am timp să o remarc că trece? Și așa mai departe, dacă meditez, nu am timp să-mi dau seama că timpul trece. Important este să gândesc simplu că iubesc și că traiesc. Dar uite că nu se poate, grăuntele, fărâma aceea mică din spatele ochilor, nu mă lasă, mă atenționează!
- Nu fii laș, îmi zice, meditează! Conștientizează! Crede!

Chiar dacă vreau să fiu nepăsător, nu pot, căci exist. Oare la toți există acel grăunte? Mie mi se pare că nu. De fapt, asta ne și diferențiază. Important este să fie cât mai mulți cu acel grăunte care să nu îi lase în pace, căci dacă majoritari sunt ceilați, ne-am dus pe copcă. De fapt, acum, aici unde trăiesc eu, nu pot să spun că noi suntem cei mulți, cei cu grăunte care să nu ne lase în pace.

Bat cu piciorul în pământ. E tare. Nu sună a tobă. Dar pot ști că nu sună! Pe partea cealaltă poate se aude.
- Care parte?
- Cealaltă, paralelă cu noi?
- Poate de aceea nu aud. Parcă simt suflu de primăvară.

Ce-mi pasă! Mă uit în sus și văd soarele. Văd un soare simplu, dar atât de frumos că nu am cuvinte. Dar de ce mi-ar trebui cuvinte?

Mă gândesc…

Poate dincolo de el, tot așa ca și mine, acel greiere cântă odă universului și nu are nevoie de cuvinte. De fapt, cui să spună și de ce? Nici nu știe că existăm. El cântă pentru el. Și sare de pe o stea pe altă stea.
- Măi să fie! De aceea vedem noi ceva luminos cu coadă!
- O fi el?! Este tare frumos! Este frumos de univers.

Văd o pasăre zburând și lăsând urme de timp pe cer. Albastru de cer minune în cupolă.

Ce număr de nesfârșite clipe au stat să vadă acest albastru și mă întreb: de ce? Noi nu eram, el mai albastru și mai frumos era. Și multe au fost mult mai frumoase.

Pentru cine oare? Și negrul pământului are frumusețea lui, bineînțeles, fără gunoaie. Oare universul o fi plin de gunoaie? De ce facem gunoaie? De ce, dacă ne place frumosul, aruncăm cu gunoaie? Oare gunoaiele din univers arse se vor prăbuși acolo și ele? Gunoaiele noastre unde se vor prăbuși, căci nu sunt arse? Le vezi peste tot.

De ce folosim cuvinte gunoaie? Le arucăm din noi spre noi. Strivim lacrimi de copil între gene. Aruncăm gunoaie din gânduri murdare în inimi, cuvinte gunoaie grele. De ce să murdărim creând suferință?

- Uite cum m-am jucat cu grăuntele acela din spatele ochilor. Vezi? Uită-te mai sus! Uite ce am spus până acum.

Poate niște gânduri încâlcite, greu de descâlcit sau așa mi se pare mie! Dar spun că poate au și ele rostul lor, în încâlceala minții mele. Vreau ca și alții să încerce să le dea de rost și să le descâlcească. Poate vor prinde un fir și vor fi luați pe roata căruței timpului. Poate au de câștigat! Poate se vor duce într-un univers paralel. Nu-i va mai păsa. Acolo poate nu sunt gunoaie.

Acolo este El! Nu vor avea voie să facă gunoaie. Mă gândesc că și în capul meu or fi gunoaie. Or fi numai la mine? Oi avea eu cele mai multe? Da, dar eu nu arunc cu gunoaie.

Ei, să las treaba cu gunoaiele… Prea mult vorbesc despre ele.

Era duminică și astăzi este luni. Care luni, cea de dinainte sau cea de după? Cine știe precis și poate să o dovedească? Iar sunt în dubii… Merg înainte sau merg înapoi? Sau nu există nici înainte nici înapoi? Atunci ce există? Unii știu sigur că merg inapoi. Noi!
De alții știu sigur că nici nu există. Sunt paraleli cu lumea noastră. Oi fii și eu paralel și nu știu? De ce oi fi eu omul așa de multor întrebari?! Prost trebuie să fiu că nu le pot afla răspunsul. Și suflu cu năduf. Vă spun sincer, chiar sufăr!

Unii zic:
- Bă, te-ai țicnit? Asta-i lumea! Las-o așa cum este! Ce vrei tu nu se poate!

Poate au dreptate! Sunt un țicnit! Dar grăuntele tot nu-mi dă pace. Parcă mie mi se pare ca alții sunt țicniți.

Sunt țicniți că nu le pasă. Nu le pasă de nimic. Nu le pasă de țară. Nu le pasă de gunoi, nu le pasă de prieteni, nu le pasă chiar de rude, nu le pasă nici de ei. Vor să posede totul, chiar și pe ei. Să fie ei ai lor. Să se cumpere ei pe ei. Să se fure ei pe ei. Și se întind de nu crezi că se vor termina.

Ei cred că nu vor muri. Dar vor muri. De aceea iese din planetă mâna gigantică. Pentru a cere îndurare… încovoiată a milă… acolo unde era odată pumnul…