La Editura Minerva apare în 2007 volumul Poeme al lui Picasso, tradus de Elena Mavrodin. Poeme care abundă în fragmentare. Cu toate acestea, crâmpeiele de imagini alcătuiesc o serie de structuri, comunicante cel puțin la nivel de imaginație. Putem spune că ele formează un cod și încerca să ne ținem strâns de afirmație. Cod ce ar putea fi privit atât ca cifru deschizător al bagajului de noi date aparținând realității exterioare, cât și ca ansamblu de norme organizatoare a acestora, potrivit unei ordini proprii artistului. Poate că poezia, ca formă de exprimare, e una din metodele autoterapeutice de împiedicare a scindării fenomenelor inconștiente de conștiință. Astfel, obiectele simbolice sunt adesea proiectate pe un fundal realist, ceea ce naște sentimentul ciudățeniei. O varietate năucitoare de imagini independente ne taie elanul descifrării. Totuși, cu răbdare și atenție, pot fi găsite criterii de grupare a lor în serii: culoare, anotimp, soare, lumină, figură geometrică, etc. Nota de ruptură sugerează puternicele contradicții afective care îl domină pe artist.



Cuvintele se înșiră delirant, parcă ar câștiga autonomie, în timp ce invocatorul lor se străduiește din răsputeri să scape teafăr din lupta corp la corp cu sintaxa și cu semantica lingvistică. Picasso pare să dețină un instrument propriu, ultrasensibil, de explorare a lumii, dar nu ne mai traduce și nouă observațiile făcute sau legile de cauzalitate tocmai descoperite.



Limbajul poetic poartă încărcătura metaforei schizoide. Poezia e mai degrabă asumarea stării de urgență dintre nevoia acută de a deversa surplusul de simțire și pictură. Un fel de invazie a formei, preluată în detaliul său brut. Pare că poetul detestă șlefuirea, ca și cum ar considera-o drept muncă nu doar antiartistică dar și cauzatoare de grave pierderi de sensuri și nuanțe. Imaginile se combină în adânc. Există afinități profunde între poezia și pictura lui Picasso, primul dintre cele două procedee de expresie putând fi privit ca o regresiune înspre tipare sumare de exprimare când, din contră, el nu este decât dovada unei adeziuni la forme originale de gândire și manifestare, un demers intelectual al său.



Forțez afirmația cum că poezia care se încearcă a fi (subiectiv) pusă în discuție, destul de șocantă de altminteri, urmează oarecum alternant etapele unei psihologii infantile. Iată o părere interesantă a lui Pierre Francastel: se ajunge “la o concepție genetică și activă a structurilor gândirii chiar în momentul în care matematicienii substituie concepției intuiționismului euclidian, acceptat de generații, pe aceea a unui intuiționism primitiv, topologic, pe care în mod secundar se construiește, printr-o elaborare personală și activă a spiritului, concepția euclidiană a spațiului”. Această dublă mișcare, a gândirii psihologice și matematice, “este însoțită de o evoluție identică a gândirii plastice: cubiștii și succesorii lor au pus bazele unei reprezentări neeuclidiene și pe drept cuvânt topologice a lumii și, prin aceasta, ne-au deschis ochii asupra unei întregi serii de reprezentări plastice vechi, greșit cunoscute atât în ce privește frumusețea cât și valoarea lor semnificativă”.



Asemenea unui copil, Picasso nu descoperă o realitate în sine, cât mai degrabă își dezvoltă facultatea de a construi una, în două planuri distincte: perceptiv și reprezentativ. El ignoră raporturile metrice ale spațiului în timp ce percepe forme. Nu încearcă o adaptare la real, cât mai degrabă o adaptare a realului la sine. Însă dificultățile logice sunt mai evidente în cazul gândirii în cuvinte, decât în cel al gândirii în imagini.



Metafora plasică și metafora cromatică sunt însoțite de elemente auditive, relevând o tehnică a detaliului obsesivă în ce privește un anumit unghi al spațiului, timp în care toate celelalte unghiuri, precum și corelația între ele, sunt totalmente ignorate.



E evident că Picasso scrie pentru sine, pictează și trăiește exclusiv pentru sine. De aici senzația de frig, accentuată desigur cu ajutorul culorii, de stranietate a spațiului în care încerci să intri fără să fi fost chemat. Formele și personajele din lumea diurnă exprimă, de cele mai multe ori, ceea ce “vede” el în timpul scufundării în inconștient, sunt investite cu puterea simbolului de către acea parte a personalității sale care îndură soarta subteraneității.



Pictorul mizează și în poezie pe efectele de contrast. De un cromatism frenetic, poemele sale ocupând spontan, energic și fără semne de punctuație una-două pagini, apelează tehnica irespirabilului. Culoarea culorilor, albastrul, apare frecvent și în versuri. Stridența culorilor sau a formelor corespunde tendinței inconștientului de a domina forțat conflictul sentimentelor (culoare = sentiment). (C.G. Jung)



Polisemia unităților frazelogice, derivând din însăși polisemia formelor, își are casă aici. Topica e forțată peste limite, așa încât regulile sintactice sunt adesea violate. Uneori expresia poetică se restrânge concentric înspre esență, alteori se dispersează într-o gamă de sensuri derivate.



“Autobigrafică până la fanatism”, opera sa dezvăluie, conform părerii lui Kahnweiler, artistul liber prin excelență care, exceptându-se pe sine, nu datorează nimănui nimic, depinzând doar de el însuși, de propria experiență. Singurul domeniu în care manifestă constanță e nevoia de a-și exprima, până la ultimul rest de suflare, starea de spirit. Chiar și poemele sale reflectă convingerea legată de necesitatea “de a munci numai împotrivă, chiar împotriva ta.”



Poetica lui Picasso e a metamorfozelor imagistice. Universul obiectual este disociat în elementele componente în vederea regrupării lor conform unei legislații interne, spontane și trecătoare. Îmbinate într-o manieră originală, acuzabilă de frazeologie, cuvintele își mențin oarecum forțat coeziunea, aceasta fiind adesea impusă prin aglutinare sau repetiție.



Metaforele lui Picasso nu derivă din modele prestabilite. Poezia lui este când o colecție de reprezentări imagistice ale fenomenelor psihice, când un album cu fotografii din realitatea obiectivă. Doar că în conștiința lui obiectele se reflectă mult diferit de așteptările majorității iar această lipsă de familiaritate intrigă și surprinde.

Nimic nu-i vine în întâmpinare contemplatorului, totul se înstrăinează de el, chiar o frumusețe ocazională apare doar ca o amânare de neiertat a retragerii. Respingătorul, maladivul, grotescul, obscurul, banalul sunt căutate nu ca să exprime, ci ca să mascheze, o mascare care însă nu contează pentru cel ce caută, ci este ca o pâclă rece care se așază învăluind mlaștina pustie, fără intenție, ca un spectacol care se poate lipsi de spectator (C.G. Jung).


J.L. Borges consideră că “poetul va redeveni creator în sensul în care el va spune o poveste și o va și cânta”. Picasso scrie în viteză frânturi de poveste. Apoi le aruncă în aer carapacea și apucă penelul.