Cu doi sau trei ani în urmă, poate patru! scriam despre chemarea mea spre "arta mujdeiului". Revin acum pentru a-mi achita datoria - atunci plăteam numai dobânda!
De la bun început am să vă spun, pentru a fi și a rămâne pe deplin înțeleși, că nu este vorba despre "prepararea mujdeiului", chestiune ce ține de prezența legumei prin casă, de îndemânarea preparatorului, de tradiție sau de unele simple acte vitejești ale uneia din showbiz-ul autohton: îmi fac și-mi bag în mine niște mujdei, după care mă duc la cafeneaua de fițe de pe Dorobanți... să mă miroasă paparazzii, apoi să publice pozele-mi mirosind a usturoi, da' de data asta nu le voi mai arăta nimic, nici buricu', nici chiloții, nimic, nimic.
Nici vorbă, unde-i artă, nu-i tocmeală!
Pe scurt, trei lucruri au concurat întru desăvârșirea mea în sensul aceastei inedite arte: faptul că în neamul nostru (atât în familia mamei mele cât și în aceea a tatălui meu) se mănâncă usturoi și se prepară mujdeiuri de tot felul; interesul meu pentru a învăța cum se fac mujdeiurile, dar și predispoziția mea pentru a inova; în fine, vestea că există un japonez care face 27 (duăzeci și șapte) de feluri de mujdei, câtă vreme eu nu fac decât 20 (douăzeci) - cu certitudine, cele șapte feluri de mujdei pe care le face japonezul ăla în plus, față de mine, țin de faptul că atunci când se duc la teatru, japonezii, la spectacolele lor tradiționale de teatru NO, locurile în sală sunt astfel amenajate încât să se poată prepara, neapărat, mujdei (de altminteri, fiecare își pune în buzunar câteva căpățâni de usturoi de acasă, sau cumpără așa ceva din fața teatrului unde are loc spectacolul cu pricina).

Există trei linii, trei formule ale artei gastronomice a mujdeiului:
- naturală;
- compozită;
- deviantă,
oricăreia dintre acestei formule putându-i-se adăuga una privind modul de consum, sau chestiuni privind modul de prezentare - acestea din urmă fiind, mai degrabă, ceva ce ține de marketing, nu de arta mujdeiului în sine.
Linia naturală menține proaspătă tradiția, ingeniuitatea, prospețimea, dar și confortul emanat de vechimea căpățânilor de usturoi prinse într-o funie aninată deasupra ușii de la intrarea în casă.
Formula compozită mixează, amestecă și dinamizează, fluidizează sau pietrifică amalgamând naturalul cu supranaturalul. Ai tot timpul senzația diversității dusă la apogeu.
Matricea devianței este perplexitatea. Ești în stare de șoc. Orice încercare de resuscitare rămâne fără efecte.

Cunoscătorilor le este familiar cățelul de usturoi ingurgitat cu scop terapeutic. Aceeași savoare o lasă cățelul de ustuoi trecut prin sare, apoi spart între dinți. Pisată, o căpățână îți poate da fiorii creativității nude: puțină apă călduță, o lingură de oțet și, probabil, frunze de leuștean. În zeama asta pusă într-o strachină se aruncă de regulă ardei iuți copți. Strachina se așează în mijlocul mesei. Urmează ceva ritualic, fiecare mesean prinde câte un ardei de coadă, îl suge, îl înmoaie apoi în strachină și tot așa.
Apetitul pentru arta mujdeiului crește odată cu creșterea numărului componentelor puse în operă. Poate fi vorba de ulei, de unt, de smântână, zeamă de lămâie, felurite ierburi sau prafuri bine mirositoare. Un astfel de amalgam estetic, de exemplu cel care conține unt, poate deveni sculptural, pentru că se face tare ca piatra. Pipăit cu limba, mutat printre dinți, un astfel de bolovănaș te duce în mijlocul unei comunități aparținând "civilizației bolovănașilor de râu", sau în aceea mai nouă a Cucutenilor. O astfel de operă de artă, evident că este un unicat. Nu suportă altceva pe lângă ea. Nu tu pește, nu tu copan!
Curentul deviant permite zdrobirea murelor, a piersicii, comiterea unor mici componente cubiste din măr, pară, gutuie, sau împușcarea cu alune, mieji de nucă, ori mai fistichiul fistic. Jackson Pollock nu a reușit așa ceva. Eroarea sa fundamentală a fost că arunca toate componentele astea pe o pânză sau pe cartoane întinse pe jos. Ei bine nu! Curentul deviant al artei mujdeiului reclamă folosirea farfuriilor. Lingeți, sau utilizați tacâmuri. E totuna!