poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-30 | |
Personal, eu cred... că Dumnezeu nu există, mai exact, această entitate transcendentă sau imanentă nici măcar nu "este". Părerea mea este aceea potrivit căreia lui Dumnezeu nu-i revine nici un tip de încadrare în registrul categorial-filosofic al subsistenței: el nici nu există, adică nu aparține planului ontologic al existenței, nici nu este, adică nu poate sa fie revendicat nivelului ființial al trascendenței, în calitate de esență, de esse pur, lipsit de determinații existențiale de tipul corporalității materiale- res extensa și a întinderii sau circumscrierii lui complexului spațio-temporal. Nu, din punctul meu de vedere Dumnezeu nu există nici în limitele existențiale ale universului spațio-temporal căruia îi aparținem, după cum nu poate să fie nici dincolo de acest cadru fizic.
Însă lăsând la o parte aceste considerații personale aș dori să fac un excurs,la rândul lui preponderent subiectiv, despre conceptul de divinitate supremă/unică dintr-o perspectivă îngaduită de terminologia și de infrastructura conceptuală a filosofiei actuale a limbajului. În filosofia limbajului, în cadrul analizei logico-lingvistice al cărei pionierat se datorează unor nume ca Frege, Russell sau Wittgenstein, se operează cu așa-numiții termeni singulari. Principalele două categorii de termeni singulari sunt numele proprii și descripțiile definite. Aceste două concepte funcționale fundamentale ale filosofiei limbajului sunt definite și interdiferențiate pe baza distincției dintre sensul și referința unei expresii lingvistice. Mai exact, sensul, înțelesul sau conotatul unei construcții lexicale este noțiunea pe care această expresie o exprimă. Sensul redă capacitatea limbajului de a defini un lucru sau o realitate fizică, istorică, adică definește un fapt extra-lingvistic, este corespondentul sau replica teoretică sau noțională a faptului extra-lingvistic. Referința sau denotatul unei structuri literale rezidă în/este realitatea(concretă) pe care structura literală o descrie/desemnează și pe care sensul o inteligibilează sau căreia sensul îi determină posibilitatea ca ea- expresia- să existe independent de realitatea pentru desemnarea căreia a fost inițial concepută. Altfel spus, o expresie care posedă sens și referință va continua să prezinte interes teoretic și dacă realitatea pe care o definește- prin intermediul sensului- și pe care, totodată, o desemnează- prin referință- va înceta să mai existe ori dacă se va demonstra ca fiind iluzorie sau falsă, situație sub incidența careia poate intra și conceptul-expresie de "fință supremă". Avem, cum am spus, două tipuri majore de termeni singulari. Primul, descripțiile definite, au atât sens(conotat) cât și referință(denotat). Numele proprii posedă doar denotat. Descripțiile definite- denumite, inițial, de către Russell, sintagme denotative- sunt expresii lingvistice care înglobează trăsăturile cele mai relevante, dar și pe cele mai ușor de redat prin limbaj ori de înțeles de vorbitori, ale unui "fapt extra-lingvistic", prin acesta înțelegând o persoană, o ființă, un obiect, un eveniment. De cele mai multe ori în cadrul practicii lingvistice- adică a exprimării noastre cotidiene- se utilizează mai multe descripții definite pentru aceeași realitate fizică. Ele pot să fie complementare sau reduntante ori parțial redundante. De regulă, oricât de novatoare și de diversificate ar fi descripțiile care stau pentru aceeași realitate, ele vor avea implicit un numitor comun de repetitivitate care constituie nucleul definiței pe care ele îl dau acelei realități. Redundanța descripțiilor definite alternative se diminuează drastic în cazul descripțiilor sumare, cum sunt cele formate dintr-un singur cuvânt sau, cel mult, din câțiva termeni lexicali dintre care unul sau doi pot sa fie părți de propoziție cu valoare de conectare: prepoziții, conjuncții, etc. Numele proprii dețin doar un denotat(referință), nu și un sens asociat lor. Ele au un rol eminamente operațional sau comunicațional. Ele stau pentru sau denotă persoane, locuri, localități, posesiuni umane, etc. Și ele stau pentru realități extra-lingvistice, însă își exercită funcția de designare într-un mod diferit, doar pe baza existenței efective a realității la care se referă, iar modul lingvistic în care își realizează sarcina este mult și în aproape toate situațiile simplificat. Numele proprii sunt entități lexicale scurte sau relativ scurte, compuse, de regulă, din maximum câteva cuvinte. Numele proprii doar desemnează ceva, ele sunt stabilite arbitar, pe baza unui act de "botez" inițial, ele continuând să opereze în cadrul vorbirii curente datorită informării vorbitorilor în privința numelui respectiv. Chiar dacă ele au o logică în virtutea căreia au fost stabilite, logica aceasta este una externă și nu exprimă caracteristicile esențiale ale faptului non-lingvistic pe care-l denotă, așa cum procedează descripțiile definite. Compoziția numelor proprii poate să reflecte apartenența denotatului la o familie, i.e:Gibson, poate să deconspire numele fondatorului unui oraș, i.e: București, dar de cele mai multe ori datele oferite de numele proprii sunt vagi și irelevante în privința denotatului lor. Pornind de la această temelie conceptuală care constă în termenii singulari anterior schițati, descripțiile și numele, ne-am putea pune întrebarea: "cărei tipologii de termeni singulari i-ar aparține cuvântul 'Dumenezeu'?" Dacă ar fi să-l considerăm ca fiind o descripție definită am putea să afirmăm că-i cunoaștem foarte bine sensul, dar ne îndoim că ar putea să aibă vreo referință."Dumnezeu" este, oricum, o vocabulă mai problematică fiind deja un concept teologic, filosofic și religios.Ar fi mai normal să-l considerăm ca fiind nume propriu, deși asta ar însemna să ignorăm încărcătura conceptuală implicită termenului. Expresii intersubstituibile cu expresia monolexicala "Dumnezeu" sunt din abundență: "ființă perfectă", "creatorul lumii", "Unul". Acestea sunt mult mai susceptibile ca să fie asertate ca fiind descripții definite, tocmai datorită caracterului lor informativ- prima vorbește despre o ființă perfectă, care are atributul perfecțiunii, fapt care subsumează fie o cantitate indefinită de calități extrapolate la infinit, fie cel mai înalt grad de excelență pe care-l poate poseda o ființă naturală, instanță interpretativă în care "perfect" n-ar mai trebui să fie înțeles ad-litteram.Fac această dihotomie deoarece "ființă" este un termen care se aplică entităților din lumea cunoscută, adică formelor de viață din registrul existenței, caz în care descripția "ființă perfectă" s-ar dovedi ca fiind o contradicție.A doua descripție ne dă informații referitoare la calitatea denotatului de a fi fost creatorul- explicit, respectiv, unicul creator- implicit- al lumii. A treia exprimă unitatea, omogenitatea denotatului, conform unei grile hermeneutice theiste sau, conform uneia pantheiste sau panentheiste, verbalizează identitatea substanțială ori eidetică dintre denotatul expresiei și lume. În toate cazurile cuvintele anterior menționate transmit informații capitale despre denotatul lor, singura excepție fiind termenul lexical "Dumnezeu".Drept urmare am fi tentați să considerăm că aceste expresii sunt descripții definite. Rămâne însă o fisură majoră în toate aceste cazuri- absența denotatului. Dacă "Dumenzeu" ar fi considerat ca fiind nume propriu atunci încurcătura ar deveni completă deoarece numele proprii n-au decât denotat și tocmai el reprezintă impasul nodal al analizei. Anselm, în "Proslogion" avea să trateze termenul "Dumnezeu" ca fiind o descripție definită. Firește, bravul episcop nu avea nici un habar despre distincțiile pe care filosofia contemporană a limbajului urma să le facă, dar metodologia argumentativă utilizată de Anselm- așa-numitul argument ontologic al existenței lui Dumnezeu- presupunea asertarea lui "Dumnezeu" ca fiind o descripție. Asta deoarece argumentul ontologic formulat de Anselm avea drept "piatră unghiulară" a demonstrației conceptul-expresie "ființă perfectă". Cât timp noi putem să deținem în minte ideea existenței unei ființe perfecte, încerca să argumenteze Anselm, iar oamenii sunt ființe imperfecte, asta înseamnă că respectiva idee le-a fost inoculată de către o altă ființă, singura abilitată s-o facă fiind chiar ființa pe care ideea o descrie.Asta în privința etiologiei ideii de "Dumnezeu", subiect care avea să fie dezvoltat de Descartes, însă în ceea ce privește realitatea ei empirică, lucru care este miza inferențelor lui Anselm, "Dumnezeu" trebuia să existe cu adevărat pentru că era inconceptibil, credea el, ca ființei perfecte să-i lipsească tocmai predicatul existenței, dar, mai cu seamă, ființei perfecte n-avea cum să-i lipsească determinația ubicuității, a imanenței sau măcar aceea a mărimii supreme, a maximalității spațio-temporale. Prin urmare, dacă ființa perfectă ar fi existat doar la nivel mental atunci ar fi fost posibil ca undeva în natura extra-psihică să existe o ființă mai mare, mai perfectă decât ființa perfectă care, bineînțes, poseda și perfecțiunea magnitudinii absolute. Motiv pentru care ființa perfectă trebuia să existe și în plan fizic-metafizic. Dar confuzia pe care o face Anselm între planurile mental și fizic este îndeajuns de grosolană ca să mai fie nevoie să mai spun ceva.Ceea ce m-a amuzat a fost faptul că Anselm a tratat expresii ca "ființă perfectă" sau "cea mai mare dintre toate ființele" așa cum un filosof al secolului XX sau XXI ar fi analizat o descripție definită. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate