poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-24 | |
Gramatica comparată a limbilor indoeuropene reconstituie (și, implicit, admite) acordul ca procedeu de marcare a relațiilor dintre componentele propoziției / frazei nominale și ale celei verbale, odată cu dezvoltarea flexiunii. Dacă genul, categorie gramaticală semantico-sintactică, rămânea o categorie intrinsecă a radicalului, manifestându-se doar în mod secundar prin regula acordului dintre componentele unui grup nominal, în schimb, categoria numărului orânduind elementele în clase numerice, ,,este esențială în cadrul acordului gramatical – efectuat atât între subiect și predicat, cât și în cadrul grupului nominal (substantiv + atribut acordat)’’ . Totuși, ,,Categoria morfo-sintactică a cazului (s. aut.) este cea mai complexă trăsătură a numelui IE (= indoeuropean), ea precizând statutul acestuia în propoziția dată; valoarea morfologică globală a fiecărui caz se pretează la un set mai larg de utilizări funcționale particulare’’; dintre cele opt cazuri ale indoeuropenei comune, ,,Nominativul este cazul prezentării subiectului, al centrului major de atenție care domină propoziția dată. Substantivul (sau substitutul) în Nominativ este pus în deplină valoare, concentrând și contractând acțiunea predicatului și dominând toate celelalte elemente ale propoziției’’ .
În ce privește sintaxa propoziției, grupul nominal: un determinant (adjectiv, numeral, pronume) + un determinat (substantiv sau substitut) – topica inversă, emfatică având rolul de a conferi determinantului o valoare predicativă – era legat, odată cu dezvoltarea flexiunii nominale, prin regulile acordului în gen, număr și caz (încălcate, relativ rar, doar sub presiunea unei asociații semantice sau a unei corelații sintactice aparte. ,,Propozițiile nominale, având ca predicat un nume (adjectiv sau substantiv) erau, însă, puternic concurate de propozițiile verbale (având drept predicat un verb), în primul rând datorită supleței considerabil mai mari a modelării enunțului pe care o conferă utilizarea bogatelor categorii gramaticale ale paradigmei verbale’’ . Notă. Potrivit lui A. Meillet și lui J. Vendryes, în indo-europeană, P este elementul esențial al propoziției, ,,c’est –à-dire ce que la phrase a pour objet d’affirmer (d’énoncer). Cet élément peut être nominal ou verbal’’ . Prin urmare, grupul verbal este mai bine închegat decât grupul nominal deoarece verbul ,,se suffit davantage à lui-même’’ . În jurul verbului-predicat se grupează complementele sau diferiți determinanți: substantivele însoțite sau nu de prepoziție, adverbele, infinitivele, participiile . Și din punct de vedere semiotic, se consideră că la baza tuturor utilizărilor variate ale limbii ca mijloc de comunicare se află trei funcții elementare și universale : 1. de a da nume obiectelor lumii reale – (de) nominația ; 2. de a pune în legătură cele (de)numite – predicația ; 3. de a localiza în spațiu și timp (de)numitul în raport cu vorbitorul – locația, ceea ce corespunde celor trei branșe ale semioticii generale : 1. semantica ; 2. sintaxa ; 3. pragmatica (cu precizarea că semantica include, pe lângă aspectul denominativ sau onomasiologic și pe cel semasiologic). Fiecare din aceste funcții elementare dispune de mijloace proprii de expresie, adică de un aparat formal inițial, dar și de altele secundare, acestea individualizate de la o limbă la alta. Se pare că aparatul formal primar al funcției (de)nominative se baza pe opoziția clase nominale și verbale din limbile cu structură activă, în care verbele erau active și statice, clase bazate, ca și gruparea în clase animate și inanimate pe o oarecare identificare cu omul. Aparatul formal inițial al predicației era un raport sintactic elementar, care consta în faptul că două semne denominative urmau nemijlocit, unul după altul, în actul de vorbire, încât dispunerea lor în context simboliza faptul că ele sunt legate. Dintre cele mai simple cazuri de acest fel, se pot cota sintagmele care au supraviețuit și în limbile actuale, cf. franc. poisson – chat «pește–pisică», engl. grammar school «școală primară», school grammar «gramatică–școală [=școlară]» etc. Complicarea imediat succedentă a acestui aparat l-a reprezentat propoziția nominală. De fapt, în multe limbi nu există diferențe exterioare între sintagma nominală și propoziția nominală elementară ; cel mult, deosebirile între ele sunt minimale cf. grec. ariston men ,,cel mai bun [lucru] este apa” sau ,,cea mai bună apă”; lat. varia et mutabilis semper femina ,,mereu schimbătoarea și instabila femeie’’ și varium et mutabile semper femina ,,schimbătoare și instabilă (este) mereu femeia’’. Dacă sintagma nominală devine formă a predicației, a afirmării existenței însușirilor numite doar în actul de exclamare, adică în actul nemijlocit de vorbire, propoziția nominală reprezintă o formă de predicație în orice condiții . Notă. Analizând propoziția / fraza nominală din IE, totuși nu putem vorbi încă din această fază a evoluției limbajului și a gramaticii, în genere –despre acord între S și P. Cf. Meillet, Vendryes , numărul este singura categorie comună verbului și substantivului. În cazul în care avem de-a face cu mai multe lucruri, substantivul subiect și verbul predicat, în mod firesc se vor pune la plural, dar independent unul de altul și fără a presupune că avem de realizat un ,,acord’’. Acest lucru rezultă și din caracterul autonom al cuvântului indo-european : ,,chaque élément de la phrase a par lui-même la forme qu’appelle le sens à exprimer’’ . De fapt, ca să continuăm discuția la nivel teoretic, avem aici trei tipuri (nivele) de abstractizare în gramatică (și, prin aceasta, în limbă în ansamblu) : 1. abstractizarea obiectelor, însușirilor și acțiunilor prin denominarea și clasificarea lor ; 2. abstractizarea relațiilor dintre obiecte prin predicație și 3. abstractizarea relațiilor dintre om și locul și timpul vorbirii – localizarea. Predicația este, cum s-a spus, abstractizarea legăturilor dintre obiecte (ca și dintre însușiri și acțiuni). Obiectele se reflectă în limbă ca rezultat al abstractizării (de)nominației, creator de clase nominale și verbale (substantive, adjective, verbe). Este de așteptat ca legăturile dintre obiecte să se reflecte în limbă sub forma raporturilor dintre substantive, adjective, verbe, dar aceasta nu este forma elementară a acestor raporturi. Relația sintactică elementară începe atunci când două unități de limbă se enunță succesiv în vorbire, una după alta, iar din doar acest fapt al distribuirii lor una după alta simbolizează dispunerea alăturată a fenomenelor din realitate desemnate de ele sau o altă legătură a lor. O asemenea legătură este ilustrată aproape în formă pură în pluralul specific din limbile polineziene : orang ,,om, individ’’, dar orang – orang ,,mai mult de un om, oameni’’. Pentru exprimarea unei legături se pot distribui și morfemele : grec. gárgara (gár-gar-a) ,,mulțime’’, ararísko (=ar-ar-ísk-o) ,,a pune alături, unul lângă altul ’’. Asemenea relații (sintactice) elementare se văd și în formele verbale indoeuropene vechi, prin care se exprima deplinătatea acțiunii, finalizarea ei, în așa-numitul perfect cu reduplicare : lat. te-ti-gi vs. prezentul cu infix ta-n-go ,,ating’’, pe-pi-gi față de pa-n-go ,,înfășori’’. Reduplicarea poate viza nu doar constituarea obiectelor în spațiu, ci și intensitatea sau forța însușirii cf. rus. Туғо- Туғо ,,extrem de strâns’’, rom. roșu – roșu etc. Un tip mai complex (și următoarea treaptă în clasificare) îl oferă cazurile când semnele verbale învecinate nu sunt identice sau mărci asemănătoare, ci diferite. În asemenea cazuri se introduce un al treilea (dar obligatoriu același) semn, care indică relația primelor două. Astfel, apare acordul care, în această viziune (inspirată din teoriile lui L. V. Sceba, E. Benveniste și J. Kurylowicz) antropocentrică a evoluției nominație > predicație > locație, ar însemna nu doar (ca în gramatica școlară) relația formală adjectiv < substantiv sau verb < substantiv, ci și congruența verb > complement prin repetarea prefixului propoziției ca indice al raportului. Formele și tipurile de acord sunt diferite în diverse limbi. În limbile indoeuropene moderne, cel mai frecvent reprezentat este acordul substantivului cu adjectivul. În limbile bantu, însă, acordul cuprinde întreaga propoziție . Astfel, în svahili : pa-hali ha-pa pa-dogo pa-zuri pa-ni-pendoza ,,acest mic loc frumos îmi place’’, indicele clasei nominale pa- se repetă la fiecare cuvânt autonom din propoziție, creându-se, prin aceasta, acordul. În mod analog, în limbile indoeuropene, unde există acordul în / după gen, indicele (marca) genului substantivului se extinde de la substantiv deasupra adjectivului și, uneori, a verbului (în unele limbi ca marcă a acordului pot servi și morfemele non-discrete, non-liminare, precum accentul, tonurile, sinarmonismul vocalic). Perechile de cuvinte, acordate în felul de mai sus, aparțin, totuși, ca și cuvintele izolate, la aparatul (de)nominației. Ele doar (de)numesc obiectul, deși într-un mod mai complex. Când, însă, astfel de îmbinări sunt folosite pentru afirmarea existenței denumitului (desemnatului), ele devin enunțuri – propoziții, iar legătura conținută în ele devine predicație. Sintagma casă albă doar numește obiectul, ca și cuvântul simplu. Dar luată ca afirmația existenței unei case albe : ,,casă albă’’ cu sensul de ,,Iată o casă albă.’’(,,Iată casa albă !’’), ,,Casa albă există.’’, sintagma dată devine propoziție, și anume una nominală, în care însușirea este afirmată și atribuită ca existentă nu doar în actul concret de indicare acum și în momentul dat (cu supliment intonațional și, eventual, gest), ci atemporal, pentru orice situație. Esența predicației ar consta tocmai în această afirmare a legăturii temporale a însușirilor, generalizată pentru toate situațiile și timpurile. Propoziția verbală este o dezvoltare a celei nominale, în care la predicație (în sensul de mai sus) se adaugă nominația (denumirea) modului de a fi al subiectului (acesta este conținutul propriu-zis al verbului drept membru al clasei denominative verbale) și categoria timpului (drept conținut propriu-zis al unei categorii din aparatul locației). ,,Propoziția verbală este o formație lingvistică complexă, care îmbină elemente din toate cele trei tipuri de aparate – al (de)nominației, al predicației și locației. Succesiunea schemelor structurale ar fi următoarea : 1. soldat – învingător – sintagmă nominală elementară, fără predicație ori putând deveni enunț în actul nemijlocit de (de)nominație ; 2. (Acest) soldat – (este) învingător - propoziție nominală cu predicație, dar fără nominația modului de a fi și fără categoria timpului ; 3. Soldatul să devină (să ajungă) învingător – propoziție verbală cu predicație și cu denumirea modului de a fi (a ajunge, a deveni, a se face), dar fără categoria timpului ; 4. Soldatul a ieșit (a ajuns) învingător – propoziție verbală cu predicație, cu indicarea modului de a fi și având categoria timpului. În fine, să reținem că ,,actul de vorbire conține trei coordonate – eu, aici și acum, coordonata eu este omul însuși, producător de vorbire ; coordonata aici este locul vorbirii. Conform reprezentărilor lingvistice actuale, actul de vorbire cu centrul său – vorbirea – este nucleul întregului sistem al limbii. Cele trei coordonate ale vorbirii dezvoltându-se pe calea transferului metaforic, au dat naștere la trei clase de sensuri și categorii gramaticale : 1.coordonata eu–categoriilor persoanei verbale și categoriilor de număr ; coordonata aici–categoriilor de caz și prepozițiilor ; coordonata acum–categoriilor timpului verbal.” Deja de pe atunci, cum arată reconstrucțiile prin comparație și mai ales textele existente în câteva limbi indoeuropene vechi, ,,Acordul dintre subiect și predicat se făcea în număr și în persoană, într-o propoziție simplă topica normală fiind subiect (pe locul I, emfatic, accentuat) + predicat (pe locul II, slab, adesea chiar neaccentuat); cel care conducea sintagma verbală pare, așadar, a fi fost subiectul care impunea acordul predicatului. Așezarea lor inversă (anastrofa) va fi fost emfatică (s.ns.)’’. Este de reținut și faptul că ,,complementele predicatului, în special cel de obiect, secvența normală fiind subiect + obiect + verb, iar devierea de la ea indicând o intenție stilistică aparte’’ . Oricum, ceea ce s-a numit centralizarea propoziției, cu ,,victoria’’ și preponderența celor verbale a fost strâns legat atât de topică, cât și de constituirea, diversificarea, complexitatea și eficiența flexiunii nominale (inclusiv pronominale) și mai ales verbale. Pe bună dreptate se poate afirma că, în general, limbile prezintă aceleași stadii în evoluția unităților sintactice, iar raporturile sintactice se află în dependență directă de logică . Notă. Din punct de vedere metodologic , „logicul” și „istoricul” vor fi termeni folosiți în accepțiunea lor originară: prin abordare istorică înțelegem consemnarea schimbărilor lingvistice concrete, iar prin abordare logică, demersul de la idee la obiect și de la principii la fapte de limbă. Cu certitudine, problemele lingvistice au fost discutate pentru prima dată în vechea Grecie în cadrul filosofiei și în special al logicii. De abia începând cu Platon, termenii logos–ului: onoma și rema (subiect și predicat) vor fi considerați și ca unități semantico–sintactice . De altfel, Platon pune problema adevărului și falsului numai la nivelul propoziției (al vorbirii)[și nu al cuvintelor], făcând delimitare între onoma (Nume, Subiect) și rema (Verb, Predicat), numele nu pot fi singure propoziție, nici nu exprimă o acțiune; e nevoie de o propoziție minimală, care să aibă un subiect și un predicat și să fie o afirmație sau o negație. (Însă cel care va arăta că adevărul și falsul sunt proprietăți ale propoziției și nu ale cuvintelor va fi Aristotel ). Acesta este, după Platon, cel mai simplu logos sau logos-ul primar și el trebuie să fie format din onoma + rhema, care să reprezinte o afirmație sau o negație, el poate fi, de asemenea, adevărat sau fals . Parafrazând-o pe L. Wald, putem conchide că evoluția sintaxei are un caracter ascendent, reflectând cu mijloace specific lingvistice, necontenita creștere a gradului de abstractizare și complexitate a gândirii. Caracterul durabil al raporturilor logice explică stabilitatea sintaxei. Se poate spune, prin urmare, că unitățile sintactice sunt foarte stabile, ele putându-și modifica forma de exprimare, păstrându-și, însă, funcția. Unitare în spațiu, relațiile sintactice sunt constante în timp, ele nu prezintă variațiile și fluctuațiile morfologiei, față de care sunt autonome . Deoarece nivelele limbii se află în permanentă interacțiune, nu poate fi vorba de autonomie absolută a sintaxei. Între aspectele sintaxei, unele se află în legături mai strânse cu morfologia (funcția formelor, acordul etc.). Acestea sunt și aspectele care, condiționate în mai mare măsură de factori lingvistici, diferă de la o limbă la alta: ele sunt mai puțin numeroase în limbile izolante, dar au forme foarte complicate în limbile flexionare. Din punctul de vedere al topicii, numai aparent ea depinde de logică; în fapt, și ea este condiționată de structura limbii, în sensul că posibilitățile ei de variere sunt direct proporționale cu capacitatea membrilor frazei de a exprima prin însăși forma lor funcția sintactică pe care o îndeplinesc . În perioada arhaică, când limbile erau izolate, se poate presupune că topica va fi fost obligatoriu fixă, întrucât ea constituia, alături de intonație, principalul procedeu de marcare a funcției cuvântului în propoziție. Treptat, topica devine tot mai liberă, pe măsura constituirii flexiunii nominale și a diferențierii formale a părților de vorbire. Astfel, în limbile moderne, care și-au constituit o structură analitică, regulile topicii devin din nou stricte . În viziunea Luciei Wald , adeseori topica a fost privită separat de celelalte aspecte ale gramaticii și apreciată exclusiv dintr-un punct de vedere logic. A. Meillet atrage atenția asupra faptului că în IE ,,les mots étaient placés de manière à attirer l’attention sur les parties de la phrase essentielles pour le sens’’ . El afirmă că ordinea cuvintelor avea mai mult valoare expresivă decât sintactică, topica putând fi circumscrisă mai curând retoricii decât gramaticii . Totuși atunci când mai multe cuvinte formează un grup, determinantul se așează în mod obișnuit în fața determinatului : ex. lat. tres homines, skr. devanam dik (,,locul zeilor’’) . Cercetătorii antici susțineau că este necesar ca substantivele, care denumesc substanța să stea înaintea verbelor care exprimă doar accidente ale substanței, iar adverbele trebuie să urmeze verbului, întrucât circumstanțele modale, temporale, locale sunt posterioare acțiunii. Încă din antichitate se vorbește de o ordine naturală a succesiunii părților de propoziție . Notă. În Gramatica comparată a limbilor indoeuropene se afirmă că în limbile fără flexiune ,,ordinea cuvintelor în propoziție și frază exprimă raporturile sintactice’’ . Această topică este mai curând fixă, pe primul loc aflându-se substantivul S, pe locul al doilea fiind verbul (acesta îndeplinește funcția sintactică de predicat), iar pe ultimul loc poziționându-se substantivul cu funcția sintactică de obiect indirect sau direct. Iar în limbile cu flexiune ,,ordinea cuvintelor este liberă’’ . Numai că nu se poate afirma, indubitabil, care a fost ordinea cuvintelor în IE primitivă. Cu toate acestea, există opinii potrivit cărora principiul fundamental care guvernează structura propoziției și a frazei IE îl reprezintă autonomia cuvântului . Limbile IE vechi prezintă legi deosebite în privința ordinii cuvintelor în propoziție și în frază: ,,verbul poate ocupa orice loc în propoziție și frază în hitită, în greacă, latină, armeană și slava veche. Dar el stă la sfârșitul propoziției și frazei în fraza sanscrită mai veche, la sfârșitul propoziției și frazei în limbile germanice’’ . Din punctul de vedere al istoriei sintaxei, de la început, au existat păreri pro și contra. Astfel, Delbrück credea că, în indoeuropeana primitivă, verbul se afla la sfârșitul propoziției și frazei, în vreme ce Hirt susținea că, la început, indoeuropeana primitivă punea determinantul după determinat, pentru ca mai târziu să treacă și la ordinea inversă a determinantului înainte de determinat: ,,el conclude pe drept asupra ordinii cuvintelor în indoeuropeana primitivă din modul de formare a desinențelor: la început, desinențele cuvintelor se nasc din cuvinte ce urmează (e cazul terminațiilor verbale), după aceea desinențele se nasc din cuvinte care preced (e cazul prepozițiilor care stăteau de fapt după substantive și pronume, deci erau postpoziții și au devenit desinențe cazuale)’’ . Astfel, pe baza acestor opinii, se poate afirma că ordinea cuvintelor era determinant + determinat, cum observăm în sanscrită, greacă, latină, armeană, limbile germanice, slava veche, hitită. Topica mai depinde și, nu în ultimul rând, de importanța pe care o acordăm unor cuvinte, în cazul în care propoziția și fraza exprimă și un sentiment care dă, astfel, ,,accentul’’ propoziției și frazei . Este și aspectul asupra căruia insistă și A.Meillet: ,,les mots étaient placés de manière à attirer l’attention sur les parties de la phrase essentielles pour le sens’’ . Unii lingviști moderni au apreciat topica numai ca expresie a unor nivele diferite ale gândirii, privind-o în sine, fără raportare la întreaga structură a limbilor. Notă. Încă de la începuturile sale, limba română este caracterizată de absența unei rigori a sintaxei: ,,Ordinea obișnuită subiect-verb-complement este de multe ori schimbată, verbul fiind pus la începutul propoziției, inversiune care se explică, în general, prin intenția de a face să reiasă importanța acțiunii exprimate:;’’ . Astfel, pentru O. Jespersen, libertatea topicii reprezintă o caracteristică a multor limbi tribale, constituind o formă de manifestare a unei gândiri puțin evoluate și un indiciu al confuziei în exprimarea ideilor, în vreme ce tendința din ce în ce mai accentuată spre topica progresivă, caracteristică limbilor indoeuropene și limbii chineze, reprezintă o gândire evoluată, o străduință firească a sufletului omenesc . Topica are o mare importanță sintactică, iar ,,libertatea de așezare a cuvintelor pare a fi un mare avantaj(…); dar pentru ascultător, o topică regulată înseamnă claritate (…) Înțelesul gramatical a fost exprimat mai întâi prin mijloace materiale (sufixe, desinențe, acordul acestora, etc); apoi prin aceleași mijloace, însă cu vorbele așezate într-o ordine fixă’’ . Această ordine fixă este, de fapt, ideea de ,,cosmos’’ a anticilor, ,,sistemul bine orânduit și frumos’’. Jespersen afirmă că din punctul de vedere al topicii se obișnuiește ,,așezarea S înaintea P și de aceea propoziția fără S s-a simțit necompletă’’ . Compararea celor două posibilități de aranjare a cuvintelor în propoziție îl conduce pe O. Jespersen la concluzia că topica liberă prezintă avantaje pentru vorbitor, dar îngreunează înțelegerea, în timp ce topica fixă e în avantajul ambilor. Lui O. Jespersen i se pare un adevăr incontestabil ideea că trecerea de la topica liberă, însoțită de o multitudine de desinențe, la topica fixă, însoțită de o flexiune nominală redusă, reprezintă un progres evident al gândirii, manifestat pe plan lingvistic prin victoria spiritului asupra materiei . Parafrazându-l în continuare pe lingvistul danez, putem conchide că trecerea de la topica fixă, din faza primară, izolantă, la topica liberă, din stadiul flexionar, reprezintă un progres. Un punct de vedere logicist, asemănător vederilor lui Jespersen îl reprezintă concepția lui K. Vossler. Acesta s-a ocupat de topica gramaticală și stilistică (afectivă) a latinei vulgare (v. construcția a + inf.), de pasiv, dispariția și înlocuirea lui, de imperfectul indicativ, de verbele invocative, de dispariția și înlocuirea viitorului, de gerundiv, de pierderea neutrului, de înlocuirea acuzativului cu infinitiv în latina vulgară etc . În aceeași ordine de idei, un punct de vedere mai realist în analiza problemelor topicii a fost formulat încă din prima jumătate a secolului trecut, de către H. Weil . Concepția sa se bazează pe distincția dintre aspectul logic și cel gramatical al topicii, afirmând că, din punctul de vedere al reproducerii ordinii ideilor, diferențele dintre limbi sunt numai aparente. Ceea ce contează în viziunea lui K. Weil este scopul comunicării: în esență, toate limbile reproduc exact ordinea logică a ideilor. Nu există cauze de ordin logic privind înlocuirea topicii libere din limbile indoeuropene vechi cu topica fixă din limbile moderne. Acest fapt se explică prin faptul că și în unele, și în celelalte, ordinea cuvintelor reproduce ordinea ideilor, iar oamenii înțeleg corect ceea ce li se comunică. Pe plan lingvistic, lucrurile stau diferit, între topică și sintaxă (mai ales privind rolul gramatical al topicii) fiind deosebiri evidente. În vreme ce în limbile clasice, funcțiile sintactice sunt marcate prin desinențe, în limbile moderne, analitice, topica nu este numai forma de exprimare a succesiunii ideilor, ci și un mijloc sintactic de evidențiere a funcției cuvintelor în frază. Luând în discuție diferențele dintre ordinea progresivă și cea regresivă în sintagmele alcătuite dintr-un element determinant și unul determinat, H. Weil concluzionează că limbile vechi cunosc ambele tipuri de sintagme, în timp ce în limbile moderne, unul dintre tipuri devine preponderent. Potrivit structurilor morfologice, limbile prezintă o topică mai fixă sau mai liberă. În limbile lipsite de flexiune, există o oarecare libertate a topicii, după cum limbile sintetice nu au o topică absolut liberă. V. Tauli susține că topica absolut fixă sau absolut liberă nu se găsește nici într-o limbă. El relevă faptul că în limbile indoeuropene, tendința de stabilizare a topicii se leagă de slăbirea flexiunii nominale, înclinând să creadă că preferința pentru topica progresivă sau regresivă se explică prin mentalitatea vorbitorilor, numai că acest lucru nu poate fi demonstrat. În fapt, nu se pot face aprecieri asupra topicii, privite izolat de celelalte aspecte ale gramaticii. Topica rigidă, cu reguli simple din faza primară izolantă a limbilor, corespundea gândirii puțin evoluate ale acelei epoci și îndeplinea în frază principalul rol gramatical. Pe măsură ce gândirea devine mai complexă, iar limba își făurește tot mai multe mijloace gramaticale adecvate, topica își reduce treptat rolul gramatical, devenind un mijloc expresiv cu funcție predominant stilistică. În limbile care își reduc flexiunea, topica preia o parte din funcția gramaticală a desinențelor . Una dintre problemele fundamentale ale sintaxei este aceea a componenței frazei primare. Se poate răspunde la întrebarea: la originea vorbirii se află fraza monomembră, sau bimembră? O vreme a domnit opinia că vorbirea, în forma ei cea mai simplă, trebuie să fi avut obligatoriu doi termeni, adică subiect și predicat: ,,relația dintre un lucru care este reprezentat printr-un nume și ceea ce se spune despre acel nume, respectiv obiect’’ . Această părere se datorează prevalenței punctului de vedere logicist în studiile de lingvistică, potrivit căruia propoziția se identifică cu judecata logică (identificare pe care o întâlnim pentru prima dată în istoria culturii la Aristotel), iar pe de altă parte datorită preponderenței aproape exclusive acordate în analiza limbii scrise . Între alții, G. von der Gabelentz considera că la originea vorbirii a fost fraza cu doi membri, deosebiți prin intonație : ,,Sufletul nostru nu se aseamănă întru toate instrumentului muzical, la care fiecare coardă răsună la fel de tare când este lovit un ton înrudit: un lucru găsește în el răsunet mai viu, altul mai slab, câte unul îl lasă cu totul indiferent ; -acolo ajunge cea mai mică aluzie, o atingere întâmplătoare, pentru a-l pune în mișcare, aici par’că este vorba de un surd căruia îi strigi degeaba în urechi. Sunt puteri atractive cărora trebuie să le urmeze spiritul lăsat în voia sa îndată ce ajunge în cuprinsul lor, întocmai ca magnetul plutitor fierului. Și în înlănțuirea ideilor și gândirilor stăpânește simpatia, apatia, poate și antipatia’’ . Reprezentanții acestui punct de vedere susțin că orice propoziție monomembră este obligatoriu eliptică . De asemenea, cu argumente logice și istorice poate fi susținută și cealaltă ipoteză, care situează la originea vorbirii fraza monomembră sau cuvântul – frază. După H. Schuchardt, în propoziția străveche ceea ce premerge este totdeauna S iar ceea ce urmează, totdeauna este P , propoziția primară se reducea la un singur cuvânt, care, ca unitate, este produsul frazei : ,,Propozițiunea’’ este ,,elementul străvechiu, primitiv al limbii’’ ; ,,cuvântul a răsărit apoi din propoziție întocmai ca și ideea din gândire. Două propoziții așezate una după alta se schimbă în cuvinte ale unei singure propoziții. Cea mai simplă legătură este cea dintre un îndemn, și anume unul demonstrativ, și o expunere: schau dort hin! Feuer! Uite! Foc! = ,,dort brennt es”; ,,acolo arde’’. Demonstrarea în spațiu poate fi însoțită ori înlocuită de un gest; expunerea demonstrativă în timp se face printr-un verb. ’’ . Aceeași convingere o găsim și la A. Meillet: „La phrase à terme unique est chose normale et c’est, sans doute, de la qu’est parti le langage” . În acest sens, întrebarea primordială era astfel: ce putea reprezenta acest unic membru? Cei mai mulți lingviști consideră că, inițial, acesta a fost un cuvânt – interjecție, în care tonul, gestul și contextul extralingvistic complineau ideea. Notă. În concepția lingviștilor indoeuropeni, interjecția reprezintă prima propoziție monomembră. De regulă, aceasta exprimă o stare sufletească și funcționează ca un bloc semantic. Chiar și atunci când o astfel de propoziție este de tipul Ajutor! sau Foc!, avem de-a face cu o analiză, fie și parțială, a întregului semantic, întrucât cele două expresii ne comunică faptul că cineva este în primejdie (de exemplu de înec, dacă suntem pe malul apei, unui lac, al mării) și că cere ajutor, respectiv că o casă a luat foc și că se cere un asemenea ajutor. Aceste două moduri de exprimare reprezintă în epoca limbajului dezvoltat, analizabil, ,,formele primare ale limbajului umanității’’ . Ulterior, fraza primară e reprezentată de un cuvânt caracterizat prin sincretism semantic. Trebuie să presupunem că membrul unic al frazei exprima o idee de ansamblu, o reprezentare globală a unei situații. Asemenea fraze monomembre, pe deplin inteligibile datorită contextului extralingvistic, sunt comparate de unii lingviști cu frazele moderne, reduse la un vocativ sau un imperativ . Predicația constituie elementul esențial al oricărei fraze, exprimarea subiectului realizându-se mult mai târziu. O dovadă o reprezintă faptul că în fraza bimembră, subiectul este termenul marcat, în perioada inițială, prin topica sa în raport cu predicatul. H. Schuchardt observă că evoluția filogenetică se repetă și în ontogenie, unde fraza cu subiectul exprimat apare relativ târziu. O ipoteză interesantă o reprezintă faptul că cel puțin tot atât de vechi în frază, dacă nu chiar mai vechi decât subiectul, a fost obiectul acțiunii. Ideea că exprimarea obiectului acțiunii a fost mai necesară decât exprimarea subiectului ei e plauzibilă, dar nu duce obligatoriu la concluzia anteriorității în frază a obiectului direct, câtă vreme ideea obiectului acțiunii putea fi inclusă în predicat. Analiza semantică a cuvintelor în limbi puțin evoluate arată că, în mod frecvent, ideea obiectului acțiunii se exprimă semantic, astfel încât nu se poate spune „a mânca” sau „a tăia” în general, ci există mai multe verbe cu aceste sensuri în funcție de obiectul acțiunii . Cerințele crescânde ale comunicării au impus fraza bimembră, alcătuită din subiect și predicat. Nu se poate stabili data relativă a apariției ei. Însă se poate presupune că ea este anterioară celei mai vechi clasificări a cuvintelor în părți de vorbire, deoarece tocmai funcția diferită în frază a determinat specializarea lor gramaticală. În concluzie, se poate afirma că tipul primar de frază bimembră e acela în care termenii componenți nu se deosebesc formal . De la tipul primar de frază bimembră, în care termenii se opun numai sub aspect sintactic, cu timpul se ajunge la două tipuri de fraze, opuse între ele prin natura predicatului. Este vorba despre fraza nominală și fraza verbală. Fraza nominală continuă tipul vechi de frază, în care predicatul încă nu e specializat ca verb . Se poate spune că în etapele mai vechi ale limbilor predomină fraza nominală, întrucât categoriile morfologice ale cuvântului cu rol de subiect (număr, gen, caz) sunt transferate prin acord la cuvântul cu rol de predicat, iar categoriile specifice cuvântului cu rol de predicat se constituie mai târziu (ceea ce înseamnă că specializarea ca nume a subiectului se realizează pe plan morfologic mai devreme decât specializarea ca verb a predicatului) . Întregul proces de convertire pe plan morfologic a predicatului în verb nu a înlăturat din uz tipul vechi de frază. Dimpotrivă, el a continuat să funcționeze, iar predicatul său, pe măsura separării tot mai nete a numelui de verb și apoi a celorlalte părți de vorbire a îmbrăcat aspectul de substantiv, adjectiv, pronume sau adverb. Fraza nominală, a cărei caracteristică esențială este constituită de predicația non-verbală, se întâlnește în numeroase limbi: indo-europene, semito-hamitice, ugro-finice, dravidiene, bantu, indoneziene . E. Benveniste sublinia faptul că în prezent este mai ușor să cităm limbile care nu cunosc sau nu au cunoscut acest tip de frază, decât pe acelea la care ea este atestată . R. Gauthiot a urmărit evoluția frazei nominale în limbile ugro-finice . El constată că toate aceste limbi au utilizat pe larg fraza nominală în trecut; urmele ei se întâlnesc pretutindeni, mai ales în limba vorbită. E și astăzi frecventă în poezia populară fineză și laponă, continuând o stare mai veche, atestată în Kalevala; se întâlnește la toate persoanele în vogulă, ostiacă și în dialectele perniene, în timp ce în maghiară e utilizată numai la persoana a III-a a indicativului . Limba IE comună realizează opoziția morfologică dintre nume și verb în perioada care precede nemijlocit dezmembrarea ei. Numai că limbile indoeuropene vechi au continuat să utilizeze, alături de fraza verbală, și vechea construcție nominală. Ea se întâlnește în inscripțiile achemenide și în cele mai vechi pasaje din Avesta, în textele vedice și în proza brahmană; este frecventă la Homer și în inscripțiile grecești dialectale, apare în textele cele mai vechi din letonă și lituaniană, precum și din vechea irlandeză. În aceste limbi, fraza nominală de regulă este folosită având subiectul la persoana a III-a singular. Sub influența frazei verbale, ulterior, în fraza nominală se introduce un verb prin care se realizează determinări aspectuale, modale, temporale. În ceea ce privește evoluția propoziției, în sensul cronologiei elementelor ei secundare, nu se pot face decât supoziții. Se poate presupune că în faza ei inițială propoziția dezvoltată se prezenta ca o succesiune de cuvinte, legate sub aspect semantic și sintactic, dar nediferențiate formal. Există opinii potrivit cărora tipul cel mai vechi de legătură între cuvinte va fi fost apoziția . Atributul era un nume alăturat altui nume, funcția lui determinativă reieșind din alăturarea sensului lui cu acela al cuvântului determinat, obiectul direct era diferit de subiect prin topică, complinirile circumstanțiale erau exprimate prin cuvinte al căror sens lexical le presupunea pentru astfel de valori, după cum reiese din analiza adverbelor primare, care în faza arhaică erau constituite din tema pură a numelui. Se poate conchide, astfel, că trăsătura caracteristică a propoziției, în această fază de evoluție a ei, este lipsa unei stricte subordonări a unor termeni în raport cu alții și, deci, slaba ei coeziune. Prin urmare, în condițiile propoziției cu mai mulți membri, frecvența unor raporturi sintactice impune constituirea treptată a flexiunii și lenta delimitare a părților de vorbire. Dar acest proces nu avea să ducă dintr-o dată la centralizarea propoziției. Prelungul proces al întăririi coeziunii membrilor propoziției, de transformare a ei într-o unitate centralizată poate fi urmărit în istoria limbilor IE . Cum am precizat deja, un studiu detaliat al propoziției în limbile IE vechi evidențiază ca trăsătură predominantă autonomia cuvintelor. În forma termenilor propoziției nu se exprimau relațiile de dependență, ci numai propriile sensuri gramaticale. Astfel, în faza cea mai veche a propoziției dezvoltate, în IE fiecare termen este o unitate în sine, iar coeziunea dintre membrii propoziției este slabă. Predicatul este un membru autonom, care nu necesită obligatoriu subiect și care are o slabă legătură cu complementele. Aidoma predicatului, subiectul are sensul și valorile lui, forma unuia nu depinde de a celuilalt . În IE arhaică, acordul predicatului cu subiectul se realiza doar în număr, prevalând sensul, așa cum o dovedesc mulțimea cazurilor de acord logic. Treptat, legăturile dintre cuvinte se strâng, relațiile gramaticale dobândesc rolul predominant în raport cu sensurile lexicale ale cuvintelor, recțiunea se generalizează și se creează în frază grupuri stabile: ,,Le principe de cette transformation est que les mots tendent à s’unir en groupes définis, dans lesquels la forme de l’un est commandée par un autre. Au type d’apposition d’éléments autonomes se substitue peu à peu un type nouveau, caractérisé par la’’ . Așadar, tendința generală a propoziției IE a fost pentru îmbogățirea ei cu noi membri și, paralel cu aceasta, pentru centralizarea lor, în stricta delimitare a membrilor subordonați față de cei principali. Evoluția a fost progresivă, de la simplu la complex, iar sub aspectul organizării, de la o mai mare libertate și de la autonomia în frază a cuvintelor la reguli mai stricte, dirijate în primul rând de relațiile sintactice și numai secundar de sensul lexical al termenilor . Pe măsura constituirii paradigmelor morfologice, unirea termenilor propoziției devine tot mai puternică. Acest tip de organizare a propoziției corespunde, totodată, noii structuri, mai complexe, a cuvântului, în care rădăcina este însoțită de numeroase afixe. Unitatea propoziției indoeuropene începe să se sprijine tot mai mult pe existența verbului conjugat și pe flexiunea nominală. Formele flexionare ale cuvintelor indică poziția lor în propoziție ca membri principali sau secundari . În cursul evoluției limbilor indoeuropene, formele flexionare ale cuvintelor se reduc, iar pierderea autonomiei cuvintelor are ca urmare constituirea de construcții grupate, delimitarea strictă a grupurilor nominale de cele verbale și instaurarea unor topici stricte. În faza lor modernă, limbile nu revin la tipul vechi de frază, cu cuvinte neautonome, ci utilizează elemente noi de legătură, care îi mențin unitatea, chiar în condițiile reducerii formelor flexionare . Dacă distincția dintre cuvânt și propoziție este veche, ea întâlnindu-se și în cele mai înapoiate limbi, diferența dintre propoziție și frază este de dată mai recentă. În privința transformării propoziției în frază, în limbi cu o tradiție literară mai îndelungată, s-a emis părerea că ea s-ar fi realizat prin transformarea unor părți de propoziție în propoziție. Forma de trecere ar fi fost constituită, aici, de construcțiile create pe baza formelor nominale ale verbului – gerunziul, participiul, infinitivul. În limba latină, diferența de proporție dintre propoziția principală și cea subordonată se explică, potrivit cercetătorilor, prin faptul că în subordonată ideea este exprimată în raport cu ideea din principală. Tendința verbului de a părăsi locul de la final, realizată în limbile romanice (cf. fr. Le fils aime le père ), apare încă în latina târzie: în Peregrinatio Aetheriae, proporția întrebuințării verbului la sfârșitul frazei este de 25%, în primul caz, și de 37% în al doilea . Cum sublinia și L. Wald, „flexiunea exprimă raportul obiectiv dintre diversele elemente ale frazei, pe când raportul subiectiv este exprimat de ordinea cuvintelor. Navis longa este o corabie din speța celor lungi, pe când longa navis este o corabie lungă. În limbile moderne, de asemenea, ordinea cuvintelor are valoare subiectivă, dar, spre deosebire de limbile clasice, aici, ordinea cuvintelor exprimă și raporturile sintactice, exprimate în limbile clasice de flexiuni” . De aceea, ordinea cuvintelor în limbile moderne tinde să fie fixă, pe când în latină, ca și în indoeuropeană, ea era liberă. Dispariția flexiunilor cauzale, în latină, a adus după sine o profundă modificare în valoarea atribuită ordinii cuvintelor și a pregătit stadiul modern, înfățișat de limbile romanice. Al. Rosetti consideră că așezarea verbului la începutul propoziției / frazei principale sau secundare, într-un scop afectiv, este o veche construcție, care apare atât în latina arhaică, cât și mai târziu: „fit in eos impetus; educuntur et ab illis gladii et a nostris” (Cic., Cat., III, II). Ordinea schimbată, cu verbul așezat înaintea complementului, din limbile romanice: „Petrus ferit Paulum”, nu s-a generalizat pretutindeni, în același timp. Franceza veche, păstrând încă distincția dintre forma cazului subiect și forma cazului obiect, poate întrebuința ordinea arhaică a cuvintelor: „Paul fiert Pierres”. Ordinea subiect – verb – complement apare și ea, începând cu cele mai vechi texte, până la textele cele mai târzii. În limbile romanice, pentru a explica ordinea schimbată, trebuie să pornim de la texte care sunt cât mai aproape de limba vorbită și în care regăsim, în epoci diferite, același procedeu de așezare a cuvintelor în propoziție și în frază. Crearea de conjuncții coordonatoare s-a realizat independent în fiecare limbă indoeuropeană, ceea ce se poate demonstra prin necoincidența lor formală, iar caracterul relativ recent al acestui proces reiese din etimologia clară a multor conjuncții (de ex. lat. et / și) . În limba română, conjuncțiile s-au specializat pentru a exprima fiecare un anumit raport sintactic. Cele mai frecvente, însă, au funcțiuni foarte variate, putând exprima și alte raporturi sintactice decât cele care constituie funcțiunea lor principală. Este cazul conjuncției și, care este, în primul rând, o conjuncție coordonatoare copulativă, dar care poate avea, uneori, rol de conjuncție adversativă sau conclusivă; adverbul relativ când, deși e, mai întâi, temporal, poate exprima și raporturi cauzale, condiționale, concesive; conjuncția că introduce propoziții (directe și indirecte) subiective, predicative, atributive, concesive, consecutive, cauzale, temporale . Așadar, vreme îndelungată, parataxa a fost utilizată ca mijloc al legăturii și în fraza formată prin subordonare. Inițial, se poate presupune că propoziția secundară nu avea nici o trăsătură distinctivă față de una principală, raportul de dependență reieșea numai din context, din confruntarea sensurilor celor două predicate. Ulterior, dezvoltarea subordonării se realizează paralel cu dezvoltarea în propoziție a recțiunii . Trebuie spus că, în ceea ce privește situația subordonării în limba bază indoeuropeană, nu există un punct de vedere unic. Unii cercetători susțin că limba comună nu cunoștea propoziții secundare propriu – zise; alții, luând în considerare faptul că limbile indoeuropene vechi au fraze formate prin subordonare la data celor mai vechi atestări, atribuie o asemenea stare și limbii bază . Se admite de mult că, de vreme ce limba, în ansamblu, este un sistem, fiecare nivel al ei (deci și sintaxa) trebuie să aibă o anumită organizare. În ceea ce privește sintagma, s-a arătat că variatele modalități de îmbinări între cuvinte pot fi reduse la câteva tipuri esențiale, specifice fiecărei limbi . Cercetările în vederea alcătuirii de gramatici generative au relevat același lucru (ex. analiza în constituenți imediați). De asemenea, s-a relevat existența în sintaxă a mai multor tipuri de invariante dispuse ierarhic de la simplu la complex, care formează sistemul sintactic . Se poate concluziona că, în decursul istoriei limbii, crește gradul de coeziune a unităților de bază ale sintaxei, se introduc reguli mai stricte de alcătuire a lor, se stabilesc forme specializate de exprimare. În acest sens, relațiile sintactice devin mai autonome în raport cu formele logice pe care le exprimă și cu sensurile lexicale pe care le leagă. În plan diacronic se poate lua în considerare și categoria implicațiilor universale. Formula propusă de J. H. Greenberg, Ch. E. Osgood și J. J. Jenkins pentru sincronie : prezența într-o limbă a caracteristicii Φ implică, în mod necesar, și caracteristica Ψ, dar prezența lui Ψ nu implică, obligatoriu, prezența lui Φ. Ar putea fi transpusă pe plan diacronic sub forma: „dacă într-o perioadă dată o limbă conține categoria β, ea trebuie să fi avut, cândva, categoria ά (care se află la originea lui β); dar ά nu devine întotdeauna β” . Altfel spus, prezența într-o perioadă dată a unei categorii poate fi o dovadă indirectă a prezenței, într-o perioadă mai veche, la același nivel sau altul, a unei categorii care ar putea explica formarea celei dintâi. Referindu-se la limbile indoeuropene vechi, E. Benveniste considera ca fiind cele mai arhaice cuvintele compuse, endocentrice (cu sens deplin), reprezentând o sintagmă binară ai cărei membri se aflau în raport de coordonare (ex. ved. Pitaramatara); o fază ulterioară o reprezintă compușii ai căror termeni sunt legați prin subordonare nominală sau verbală (lat. signifer) . Sub aspectul relațiilor sintactice, cele mai vechi compuse sunt acelea în care termenii se află în coordonare paratactică (de ex. hit. Huhhahanna, „bunic” și „bunică”, v. ind. pitaramatara, „tată” [și] “mamă”, uv. pasuvira, „turmă” și „oameni”), iar sub raportul structurii, arhaice sunt compusele la care primul termen constă din tema cu grad zero a numelui, provenind, probabil, din perioada preflexionară, când topica juca un rol esențial. Dintre compuse, mai aproape de faza lor sintactică sunt acelea care formează o unitate în sine și care reprezintă în propoziția simplă fie componentul ei nominal (grupul subiectului), fie componentul ei verbal (grupul predicatului). Una dintre cele mai discutate teze în literatura de specialitate este cea privitoare la relațiile dintre termeni, potrivit căreia, în faza IE, cuvintele erau autonome și independente, forma lor fiind determinată de sensul lor și nu de relațiile cu alți termeni; abia în limbile IE vechi, apoziția ar fi fost treptat substituită prin recțiune: „Chaque mot a la forme que demande le sens à exprimer, non une forme commandée par un autre mot de la phrase; il n’y avait pas en indo-européen de d’un mot par un autre, comme il y a en latin, par exemple ; l’autonomie du mot est le principe qui commande la structure de la phrase indo-européenne.’’ În consecință, prezența compușilor de dată IE presupune cu necesitate existența, alături de relațiile semantice, și a unor raporturi sintactice, în care cazul unui nume depinde nu numai de sensul lui și de acela al verbului, ci și de funcția lui în raport cu predicația. Varietatea semantică a termenilor ce puteau îndeplini aceleași funcții sintactice pledează în favoarea ideii că, încă din faza limbii comune, raporturile sintactice – la origine dependente numai de sensul termenilor – își constituie reguli proprii de funcționare, dependente și de categoriile gramaticale verbale (diateză) sau nominale (gen) ; devenind autonome, ele își pun, la rândul lor, amprenta asupra evoluției lexicale și morfologice a termenilor . Bibliografie: 1.Dubois, Jean(coord.),Dictionnaire de linguistique et des sciences de langage, Larousse,Paris,1994; 2.Frâncu, Constantin, Evoluția reflecțiilor...,Casa Editorială ,,Demiurg'', Iași,2005; 3.Meillet,A.,Vendryes,J.,Traite de grammaire comparee des langues classiques, Libraire Ancienne Edouard Champion,Paris,1924; 4.Simenschy,Th,Ivănescu,Gh,Gramatica comparata a limbilor indo-europene,Editura Didactică și Pedagogică,București,1981; 5.Stepanov, J.S.,Bazele lingvisticii generale, Moscova,1975; 6.Slușanschi,Dan,Sintaxa propoziției latine, Tipografia Universității București, 1984; 7.Wald,Lucia,Slușanschi,Dan,Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene,EȘE,București,1987. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate