Înșelăciunea și trădarea sînt părți ale realității chiar dacă substitute ale ei. In luptele armate înșelăciunea a fost folosită încă din vechile bătălii pentru obținerea unor avantaje strategice sau psihologice.In aceste situații substitutul de realitate, înșelăciunea, avea coordonatele stricte ale realului obiectual - vezi bătălia dintre daci și romani în care Decebal a tăiat coroanele unor copaci de pe un deal și a îmbrăcat trunchiurile rămase în hainele soldaților săi pentru a da date false asupra numărului lor, sau strategia lui Ștefan cel Mare de la Vaslui-Podul Înalt unde, sunînd cu goarnele ca și cum acolo era grosul armatei lui, a reușit să îi atragă pe turci pe un teren mlăștinos, să îi atace din flancuri, surprinzător și să îi înfrîngă.
Așadar înșelăciunea, minciuna, trădarea, sînt găzduite de realitate, dar descriu locul absenței acesteia, fiind o apariție fără consistență, o descriere a locului gol, efectuată cu toate mijloacele comunicării autentice și ale realității obiectuale dar, de fapt, o falsă realitate.
Problema falsei realități este pusă în cercetare de Protagoras cel care în tratatul său „Despre Natură sau Despre ceea ce nu există” spune explicit „Nimic nu există, sau chiar dacă există nu poate fi cunoscut, sau chiar dacă poate fi cunoscut nu poate fi împărtășit și chiar dacă poate fi împărtășit nu poate fi înțeles” și adîncită de un George Berkley și de cei care i-au urmat susținînd cauza solipsismului. Cu întemeiere – ca să spunem așa – în sofism și solipsism această asumare și exprimare a pseudo-realității a făcut o carieră istorică remarcabilă atît la nivel social - grup, macro-grup, popoare – cît și la nivelul individului - lideri politici, clericali, indivizi comuni - cunoscîndu-se perioade în care minciuna a devenit mod de viață, trădarea – conduită de supraviețuire și cea mai înaltă formă a adaptării sociale, înșelăciunea – artificiu cotidian la nivel politic și domestic.
Generații întregi, valuri după valuri, au trăit epoci istorice ale inconsistenței ontologice, sau – altfel spus – nu au realizat decît boaba spumii, efectul incontrolabil și fragil al atitudinii lor, fără a putea coborî în adîncimile autenticității, acolo unde se află magma realității. Desigur aceste generații și toți indivizii care le-au compus au trăit pseudo-realități și viața lor nu poate fi omologată decît pe dimensiunile închipuirii, imaginației nefertile, posibilității fără probabilitate de sorginte diabolică. Urmele lăsate în civilizație au putut fi dintre cele mai consistente – opere de artă, clădiri, drumuri, monumente – dar toate acestea au în transparența lor condiția creatorilor, care este cea a minciunii, înșelăciunii, trădării, Piatra, metalul, lemnul, sticla, au fost supuse acestui tratament de impregnare cu pseudo-realitate, tratament care le-a făcut în egală măsură reale și ireale, existente și inexistente.
La nivelul individului pseudo-realitate indusă prin comportamentele amintite induce nevroza. Aceasta este definită de Jung ca prezența unei absențe și se desfășoară la nivel psihic pe perioade îndelungate conținînd un continuu conflict interior între pseudo-realitatea afirmată și realitatea conștientizată, percepută. Minciuna îl plasează pe individ în conflict cu esența sa generică de ființă reflexivă, dotată cu toate instrumentele intelectuale necesare stabilirii consonanței și corespondenței dintre gîndire și lucruri, dintre nivelul mental și cel real-obiectual al existenței.În acest fel, insul ajunge să trăiască și să afirme o realitate pe care el însuși nu o recunoaște - conștient și diurn - oferind nenumărate prilejuri realității - pe care o cunoaște, dar nu o recunoaște - să erodeze nivelul inconștient al sufletului său în care minciuna nu este acceptată și recunoscută și devine ferment al neliniștii.
Contele Von Hardenburg, cunoscut îndeobște sub numele de Novalis - acest romantic înflăcărat și gînditor profund - spune într-un loc că dacă punem răul lîngă bine îi facem o prea mare cinste. Așa se întîmplă și cînd punem minciuna lîngă adevăr, dar exercițiul este necesar pentru a avea reperul absolut, axul generator de înțelegere, de trăire atestată, salvată.
Nerecunoștința este mai rece decît cenușa din sălașul morții. Tăcerea, ascunderea, nu este o soluție. Ori ești fidel, ori trădezi – a treia cale nu este cu putință. Pe cel fidel, la capătul punții acestei vieți îl așteaptă o ființă de lumină care îi spune: Eu sunt Tu Însuți!
Cel ce spune că nu este nici de stînga nici de dreapta, este de stînga, cel ce spune că totul este relativ și că granița dintre minciună și adevăr este una instabilă și neprescriptibilă, este un mincinos.
Ce este adevărul? Ne-o spune una dintre cele mai autorizate voci, Dumnezeu Însuși, prin Fiul Său: Eu sînt Adevărul și Lumina și Viața!
Acest fapt de comunicare absolută nu se cere înțeles și nici aplicat personalității lui Isus pentru a deveni motiv și argument al credinței în El și pentru a include distanța dintre Cel ce Crede și Ceea ce Este de Crezut, distanță care poate face fi din nou – și cu mai mare vinovăție – gazdă pentru minciună, înșelăciune trădare. Nu!. Această propoziție, pentru a fi eficientă, nu se cere repetată cu gînd alterat, prin transformarea lui EU în EL. Nu El este adevărul și lumina și viața ci Eu.
Noi sîntem în nevoie și nu Isus și de aceea Învățătorul ne pune pe fiecare dintre noi pe cale: repetarea propoziției se cere făcută prin asumare deplină la nivel individual, acolo unde Eu-l are nevoie de curățirea de pseudo-realitate.
Rămîn așadar acestea trei: Adevărul și Lumina și Viața, dar cea mai de preț dintre ele este Adevărul. Fără Adevăr nici Lumină, nici Viață, nici Dragoste nu e.