Pe 9 aprilie s-a împlinit un deceniu de când medicul și artistul fotograf Dorin Speranția ne-a părăsit, lăsând un gol imens în sufletele celor ce l-au cunoscut și îndrăgit. Născut la 20 februarie 1920, în Cluj, fiul pianistei Constanța (n. Toheodru) și al filozofului Eugeniu Speranția și-a petrecut primii ani ai copilăriei în orașul natal, apoi în Oradea, unde, în perioada 1924-1934, tatăl său preda în învățământul secundar. Își începe studiile aici, iar în particular ia lecții de pian de la mama sa. Începând din 1934, când se mută cu familia la Cluj, devine elev al Seminarului Pedagogic Universitar, iar din 1938, student al Facultății de Științe Naturale din orașul de pe Someș.
Fascinat de literatură și mai ales de muzică, de care va rămâne îndrăgostit toată viața, în 1937 publică în „Pagini literare”, „Luceafărul” și „Þara nouă” primele încercări literare și întâile articole legate de muzică, susținând, totodată, pe tot parcursul anului, precum și în 1938, mici recitaluri de pian, însoțite de comentarii, la Conservatorul clujean și la Colegiul Academic Universitar. Un an mai târziu publică două lucrări în „Analele Academiei de Știință” și susține prima conferință științifică în public, la Institutul de Biologie.
Cruntul Dictat de la Viena, din 1940, avea să ducă nu numai la divizarea Universității clujene și la strămutarea ei la Timișoara și Sibiu, ci și schimbări profunde în viața viitorului medic și artist fotograf. Se decide, astfel, să-și continue studiile la București, unde prin intermediul lui Petru Comarnescu se integrează rapid în cercurile scriitorilor și oamenilor de artă. Cunoscut deja ca un avizat comentator muzical, primește de la gruparea „Universul literar” rubrica permanentă „Pe margini de program”, pe care o susține până în 1942. Invitații similare îi adresează, în 1941, „Revista Fundațiilor Regale” și „Meșterul Manole”, cu atât mai mult cu cât devenise un prieten apropiat al muzicienilor Constantin Silvestri, Dinu și Madeleine Lipatti, Mihai Brediceanu, Vasile Filip, Florica Muzicescu și, nu în ultimul rând, George Enescu, participând împreună cu ei la serate muzicale săptămânale, în cadrul cărora erau prezenți adesea și oaspeții de peste hotare veniți să concerteze în Capitală.
1942 e, la rândul său, un an decisiv în traiectul său profesional, întrucât absolvind facultatea, se stabilește la Sibiu, unde primește postul de asistent la Catedra de Biochimie, iar Consiliul Facultății de Medicină îi aprobă intrarea direct în anul II, cu condiția promovării a două examene de diferență. Tot atunci Liviu Rebreanu îl invită să colaboreze la noul său cotidian, „Viața”, așa încât nu se poate plânge că nu are cu ce să-și ocupe timpul. Ca și în Capitală, e prezent la manifestările culturale și, în 1945, se numără, alături de Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Negoițescu, Cornel Regman ș.a., printre fondatorii Cercului literar din Sibiu, la întrunirile căruia participa săptămânal și Lucian Blaga. În cadrul acestora susține conferințe, lecturi și aplaudate recitaluri de pian, concomitent fiind invitat și de Cercul muzical al sașilor, dându-și concursul la manifestările organizate la Muzeul Brukenthal și în alte locuri. Publică în continuare, atât în presa centrală, cât și în cea locală, își susține examenele la noua facultate și începe să-și pregătească teza de doctorat. Examenul îl susține în 1946, când obține titlul de doctor în medicină, dar se și căsătorește cu studenta la chimie Arabela Șandor.
Peste doi ani i se naște unicul fiu și se stabilește la Arad, fiind încadrat la Spitalul Județean. Aici conduce laboratorul din Policlinică și, apoi, pe cel al Spitalului de Pediatrie, nerenunțând la preocupările anterioare și apelând, din ce în ce mai des, la aparatul de fotografiat. Odată cu înființarea Filarmonicii din Arad, în 1951 e cooptat în Consiliul artistic, însă colaborează și cu alte organizații culturale, prezentând audiții publice cu discuri sau cu muzică interpretată la diverse instrumente. Timp de peste zece ani, aceste interesante incursiuni în istoria muzicii au păstrat o ritmicitate bisăptămânală, fără a pune în balanță concertele orchestrale sau camerale în care a evoluat ca pianist. Singur, cu familia sau cu prietenii străbate munții și numeroase trasee turistice, imortalizând de fiecare dată pe film ciudățeniile și frumusețile peisajului.
În 1954 e încadrat medic primar în cadrul Spitalului de Pediatrie și după ce deschide prima expoziție de fotografie la Arad, în 1956 devine membru al Asociației Artiștilor Fotografi, pe care avea să o reprezinte ca un adevărat maestru pe toate meridianele. De-a lungul deceniilor ce au urmat a participat, astfel, la principalele saloane de artă fotografică naționale și internaționale, între care le amintim pe cele de la Barcelona, Budapesta, Buenos Aires, Florența, Londra, Madrid, Praga, Toronto și Viena, de unde s-a întors de fiecare dată cu importante premii și distincții. Palmaresul său include peste 50 de expoziții, dintre care mai multe personale vernisate la Arad, Bacău, București, Onești și Timișoara.
După ce, în 1957, preia conducerea rețelei de specialitate a orașului, ce includea șapte laboratoare moderne, peste șase ani răspunde unei noi provocări, acceptând să se transfere la noul Spital Onești, aflat încă în construcție. Timp de nouă ani este șef al laboratorului, iar în orele libere se angajează cu aceeași tinerețe spirituală în edificatea vieții culturale a orașului de pe Trotuș, numărându-se printre animatorii Cenaclului „Junimea nouă“, organizatorii Zilelor Culturii Călinesciene, fondatorii Societății Culturale și, apoi, ai Fundației Naționale „G. Călinescu“. Ca și la București, Sibiu și Arad își începe suita Seratelor muzicale, mai întâi săptămânal la Casa de Cultură a Sindicatelor, apoi într-un ritm dublu la Biblioteca Municipală „Radu Rosetti“, publicând, totodată, fotografii, eseuri și cronici muzicale în ziarele locale Oneștiul nou, Petrochimistul, Steagul roșu, dar și în revistele Ateneu, Jurnalul literar, România literară, Muzica, Sinteze, Arc ori Almanahul Ateneu.
E nelipsit de la manifestările muzicale de la Tescani și Bacău, călătorește prin Europa și adună tezaure fotografice, pe care le prezintă apoi sub formă de diapozitive, cel mai adesea însoțite de muzică, în zeci de locuri și colective. Iar pe unde a călătorit, de la Atena la Basel, de la Veneția la Paris și peste tot unde l-au călăuzit pașii, a dus cu el și frumusețile țării, proiectind diapozitive și vorbind publicului, fie direct, fie prin intermediul TV France Culture și Radio France Musique, despre tradițiile, arta și muzica României.
Fire cu suflet de poet, intelectual rafinat și degustător de frumuseți, cetățean de onoare post-mortem al municipiului Onești, a lăsat moștenire un tezaur prețios de documente foto (câteva mii de fotografii, de la format carte poștală la A3, precum și filmele însoțitoare), o veritabilă simfonie în alb și negru ce a intrat, din fericire, sub formă de donație, în patrimoniul Bibliotecii „Radu Rosetti“ din Onești. Risipite prin publicații au rămas, de asemenea, sute de cronici, eseuri și articole polemice, iar în manuscris o interesantă carte de dialoguri cu dirijorul Eugen Pricope (Arta de a asculta muzică), ce ar trebui, la rândul lor, valorificate.