Motto: “toate bune și frumoase și la locul lor”

Sub o formă, sau alta, dezordinea este parte integrantă din viața fiecăruia. E puțin probabil să auzi pe cineva lăudându-se cu o matrice perfectă, pentru că, mi-aș permite să asociez ideea de structură cristalină – alias ordine – cu aceea de matrice multicomponent.
Undeva, „bilanțul” matriceal (intrări-ieșiri), suferind multiple transformări, nu numai cantitativ, cât și calitativ, capătă fenomenul delta, de neînchidere: verificarea propriului (ana)morfism. Mulți încearcă să păstreze pe cât posibil un delta minimal, urmărind cu acuratețe (chiar făcându-și un scop din asta) contabilizarea principalelor componente, ierarhizate după valorile proprii. De exemplu, cineva, având și fiind de o conformație să zicem sportivă, va pune mare preț pe performanța fizică, evaluându-și permanent și comparativ rezultatele, ducând o viață cât se poate de ordonată pur-fizic și monitorizată, în detrimentul poate unei socializări (defectuoase), sau cine știe cărui alt aspect ce va fi neglijat ulterior prin compensare: și-aici apare dezordinea, cu tot arsenalul aferent. Nu cred că se poate vorbi de o motivație a dezordinii, privită ca efect, ci mai degrabă aș vedea-o ca pe un fenomen intrinsec activității de orice fel și o deflagrație post-operatorie priorităților. Toată lumea fuge de dezordine, devine obsesivă. Maratonul, implicit, e mare consumator de resurse din cele mai felurite, afectând nu numai întregul sistem intim, dar chiar și sănătatea, fiind generator de: stress, griji și multe, multe alte dezechilibre inevitabile. Sunt unii care „parează”, să zicem, această avalanșă, abordând o „nesimțire”, de fapt o ignorare a zonelor devenite amorfe, eliminând la maximum presiunea impusă de dezordine, prin această supapă artificială creată special pentru a diminua impactul. Probabil, cu cât responsabilitățile celui în cauză sunt mai mari, cu atât mai naturale și mai dense devin și zonele rămase neacoperite (coloanele matriceale deranjate). Ar fi normal să avem rezerve mari în a ne pripi să judecăm pe unul, sau altul, privind prin această prismă, dând astfel dovadă de rezonabilitate, ceea ce ar configura și prezerva un mediu armonic, cât se poate de benefic pentru întreaga celulă cu indivizi în relații directe. Reducerea, sau chiar absenteismul reproșurilor, generatoare invariabil de suprapopulare de necristalin prin „efectul-oglindă”, sedimentar și expansiv, ar putea fi un bun început în diminuarea dezastrului iminent unei dezordini avansate. Cine greșește, de obicei știe asta, sau descoperă cât de curând reverberația boomerang. E suficient poate să te rezumi la a marca cauzalitatea – aviz repetării – într-un mod cât mai diplomat, mergând de la ipoteza că nimeni nu e scutit de greșeli: proprii, sau nu. Intuitiv, deformarea plastică (deteriorarea, sau chiar distrugerea) conexiunilor inter-relaționale, într-o astfel de situație, ar putea fi evitată, iar pagubele sensibil reduse.
Originea dezordinii este, cred eu, în natură. Prin contrast, aparenta ordine afișată, de suprafață, ascunde de cele mai multe ori, o altă dezordine, în opinia mea, cangrenată. Aș inventaria, mai bine-zis, aminti: frustrările, neîmplinirile, masca nefericirii, rutina cancerigenă, falsitatea, sau poate chiar plafonarea. Oricum ar fi, pe mine unul, ordinea expozată mă sperie. Mă duce cu gândul la invariabila îngrădire a libertății generate de un sistem conceput special să nu-ți dea nicio șansă la fericire, sau mai rău: absența oricărei pasiuni, platitudinea. Conformismul în acest caz e atât de acut, încât singurele satisfacții potențiale (cu tentă de reciprocitate) rămân doar cele legate de nevoile strict metabolice, iar egoismul, exclusivist, e la el acasă. Comparativ cu asta, automatismul ar fi chiar de preferat, rezumându-se doar rutina.
Se poate vorbi de o plăcere a dezordinii?
Nu cred că poate fi cineva căruia să-i placă dezordinea. Totuși, raportat la comoditatea oferită, prin simplificarea eventualelor ecuații inerente menținerii unui sistem potențial cât mai ordonat, mergând până la detalii, cu eforturile susținute (sau prea mari) depuse pentru arhivarea acestuia într-un spațiu devenit tot mai strâmt, ar putea deveni o opțiune de echilibru, exact atunci când teoretic, chiar tu nu ți-ai mai oferi vreo șansă.
Practic, din două rele, o alegi pe cea mai puțin rea. Deci, nu poate fi vorba decât cel mult de o destindere, balonul de oxigen, plămânul de oțel în urma unei infirmități severe.
Există, paradoxal, o „entropie” a dezordinii?
În mod logic, da. Numai un autocontrol strict și planificat pe termen lung poate diminua persistența amplificării ei. Cumulativul se deduce din timpul tot mai limitat ordonării, rezervat tot mai frecvent necesităților devenite priorități. Unul din motivele principale pentru care, de exemplu, numărul divorțurilor va crește.
Există oare o estetică a dezordinii? Se poate vorbi de o dezordine studiată, sau parțial controlată? Nu știu de ce, dar parcă mi-ar veni să răspund, așa de paradă: DA! la ambele întrebări, de pe poziția celui ce încă încearcă să învețe să conviețuiască cu ea… fără pretenții, nonconformist.
Îmi vine în minte o imagine cât se poate de concludentă vis-a-vis de relația dezordine-intimitate:
- Iubito, mi-ai văzut cumva lentilele de contact?
- Nu pisoi! Cred că ți-au sărit când te-am plesnit.