De câte ori se naște o viață, acolo e și El;
De câte ori se stinge o viață, acolo e și El.



Afară era bine (o zi obișnuită de toamnă). Fum de țigară peste tot (există mult teribilism în ziua de azi), pahare goale (cu stropi de alcol, evident), inimi dezgolite, priviri in gol! O discuție ce a decurs normal, clipe bune, clipe rele, împărtășim destule cu semenii noștri de-a lungul vieții. Plecăm cu speranța unei revederi curânde. Singură…cu mine. Sună telefonul, răspund. Un EL neînsemnat la celălalt capat al firului. Revedere, fără vreun sentiment; doar o dorință trupească. Schimbăm cuvinte fără să înțelegem idei. Îl conduc, drumul e scurt, el își face simțită prezența lânga mine, mă face să îmi amintesc de el. E clipa despărțirii. Ne luăm rămas-bun. Mai îndrăzneață decât de obicei îl sărut (în amintirea vremurilor bune-îmi zic). Restul e inutil. Sfârșim ca de obicei, în spațiul în care am fost concepuți (pe vremuri excesul de imaginație era judecat greșit), ne pierdem în noi iar și iar, rațiunea pleacă, instinctele pun stăpânire pe noi, dorința e cea care ne ghidează întreaga noapte. Dimineața….același lucru se repetă, facem dragoste ca doi nebuni până rămânem fără puteri. Acum ne întrebăm unul pe celălalt: “Ce-ai mai făcut?”. Lucrurile nu-și mai au cursul firesc. Atunci când ne întâlnim începem cu sfârșitul, pentru a termina cu începutul.

De ce? Doar El știe, așa cum ne-a lăsat în condiția noastră ce ne mulțumește pe prea puțini, el e unul dintre ei…eu nu sunt așa. E prea snob pentru a-și ridica astfel de întrebări, și celălalt era la fel, și cel din urma celuilalt la fel. Cultura nu mai înseamnă mult pentru … mulți.




Totuși ce avem în comun cu restul? Poate dorința animalică de a simți plăcere trupească? Sau poate talentul comun de a simți fiecare, în felul lui, arta? Enigme sunt destule, rezolvări puține; privim la suprafață…puțini sunt cei care pătrund adanc.