poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3258 .



De ce filmul românesc de tot rahatu\' e premiat la Cannes? -up date
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [grim ]

2007-10-05  |     | 



Pe cuvântul meu de pionier că aș fi vrut să scriu o cronică pozitivă pentru 432, sau 423, sau... Oricum, nu are nicio importanță. Am pornit de acasă spre cinematograf, gândindu-mă că am să mă revanșez față de cei câțiva cititori ai mei de pe agonia.ro care m-au înjurat pentru precedentele aprecieri asupra filmelor românești și aventura acestora la Festivalul de la Cannes. Eram convins că, în sfârșit, un regizor român a reușit să facă un film de calitate occidentală, având în plus și un subiect dramatic, cum nu se poate mai sfâșietor, fără niciun fel de compromisuri față de senzaționalul și happy end-ul de prost gust al cinematografiei americane, căreia-i prorocesc o curândă și răsunătoare prăbușire. Mă rog, nu se va întâmpla, dar tragem și noi speranțe. Adică, au reușit să feștelească și un rahat de Die hard. Ce să mai aștepți de la ăștia?
Revenind la Mungiu, mi-am dat seama de sentimentul că urmează să văd un film străin, care mă anima dat fiind așteptările, când m-a luat prin surprindere „mobra film productions”, care m-a făcut să zâmbesc față de așa zisa coincidență. Pe urmă mi-am dat seama că am venit la un film românesc și m-am dezumflat puțin, ca o premoniție față de ce avea să urmeze.
Mda... Din nefericire, nici filmul ăsta nu e bun. Am auzit că CTP-ul l-ar fi criticat aprig, dar ar fi zis că e totuși un film bun, nu o capodoperă, dar un film bun. Ei bine, nu e un film bun. Adică, față de eternul Moromeții, depre care am să susțin la infinit, că e cel mai bun film românesc făcut vreodată, patru sute ăsta e o loază.
În primul rând nu reiese de nicăieri de ce se numește așa. Există o conversație la un moment dat față de vârsta sarcinii: trei luni, peste trei luni, patru spre cinci, intră la omucidere avortul, dar nimic atât de exact. Și atunci de unde 432, sau 423. Poate că mă înșel eu, pentru că n-am fost destul de atent, tot sugând dintr-un milkshake, și atunci îmi cer scuze. Dar nu cred.
Bun. Pe urmă, primul lucru care m-a trăznit din nou, în felul în care m-a trăznit “Occident”, a fost sunetul. Franțujii ăia de la Cannes o fi avut traducere și n-au băgat de seamă, dar poate traducere ar fi trebuit să avem și noi, pentru că au fost momente în care nu înțelegeam ce spun actorii. Nu că ar fi interpretat nu știu ce bijuterie dramaturgică – o bălmăjeală fără nicio relevanță față de subiect, de genul unde-i feonul și nu vrei Marlboro în loc de Kent, și grasa aia ca o vacă, bla-bla-bla, care a dat începutului o senzație de lentoare care nu aducea nimic bun. Hei, dar stai așa, că “Occident” e tot filmul lui Mungiu, și atunci se înțelege situația.
De la filmul ăsta așteptam o manieră regizorală „profesionistă”, cu schimbări de unghiri, cadre multiple și alte chestii d’astea, că nu mă pricep nici eu, dar de simțit simte orice ignorant din public. Să luăm prima scenă, cu cameră fixă, dar trenurândă, cu cele două fete în cadru, plus paturi și fereastră. Câte o fată mai dispare din cadru, dând vaga impresie că ocolește camera. Apoi cealaltă fată vine spre cameră și cameramanul simte nevoia să lărgească cadrul, mutându-se câțiva pași în spate. Așa că toată imaginea se clatină, coboară sau se ridică, pentru că probabil operatorul s-a sculat din genunchi ca să se tragă puțin în spate. Groaznic efect. Pe urmă, pe coridor, este urmărit actorul aflat în mers, filmat din spate, cu operatorul mergând și el cu camera pe umăr, clătinând teribil tot universul filmului, ca într-o scenă din Star Trek cu nava Enterprise lovită de un fazer klingonian.
Există scene care pot fi filmate astfel, ca în Blair Witch Project, sau Natural Born Killer, sugerând haosul unei acțiuni delirante. Dar aici, în niște scene cvasistatice, cu dialoguri depre feon... Nu, nu merge.
Pe urmă mai e și lumina. Cred că nu s-a folosit nimic altceva decât iluminatul natural (cel puțin așa pare, și dacă nu s-a întâmplat astfel, e cu atât mai penibil) o serie de scene fiind filmate aproape complet în întuneric, lipsind iarăși elementul de suspans, pe care întunericul poate să-l producă. Doar o grămadă de alergătură, de fapt plimbare ușoară, dar cu imagine foarte tremurată, cu camera în mână în spatele actorului pe tot felul de coridoare scufundate în semiobscur, plus o casa scărilor. Per total imaginea mi s-a părut parcă lipsită de rezoluție. Ca și cum aș fi filmat eu, cu o cameră de amator ținută în mână. Arată de parcă regizorii aceștia de generație nouă nu au niciun fel de noțiuni elementare de regie. Parcă aterizasem din nou într-un film de Cristi Puiu, cu filmări dintr-un singur unghi, cu un singur cadru în care bâjbâie actorii, care rostesc replici cu spatele la public. Nu mai rămânea decât ca filmarea din Dacie să fie făcută de pe locurile din spate, ca în “Marfa și banii”, cu cefele actorilor lățite pe tot ecranul în timpul unui dialog cvasiimbecil. Ceea ce, slăvit fie domnul, nu s-a întâmplat.
O altă asociere nefericită cu ce face Cristi Puiu a fost vaga inconsistență a scenariului. Filmul are o oră și jumătate, o oră și patruzeci și cinci de minute, și nu se întâmplă practic nimic. O fată avortează ilegal într-un hotel, ajutată de un fel de pitecantrop de bucale, care drept extraplată îi cere să fie „drăguță” cu el, ea și prietena ei altruistă. Atât. Nu se întâmplă nimic altceva. Totul pare plat și liniar. Singura scenă cu mai multă încărcătură e cea a dialogului dintre fete și pitecantrop. Pe urmă, mai e exploatat destul de bine din punctul de vedere al psihologiei feminine, incriminarea prietenului prietenei, care e scos culpabil la modul difuz față de ceva cu care nu are nicio legătură. Tipic feminin, culpabilizator. Aici mai e un fel de episod colateral, cina cu părinții, dar iarăși am rămas cu senzația de inconsistență. Da, s-a sugerat viața care continuă să se deruleze dincolo de drama care tocmai a avut loc, dar n-a ieșit parcă exact cum trebuia.
Una peste alta, francezii au premiat o altă murătură. Filmul românesc câștigă, dar spectatorul care-l vizionează nu se alege cu prea multe. Nu există scenariu. Nu există dialog. Nu există poveste.
Gândiți-vă la povestea din poveste din Reservoir Dogs. Întâmplarea cu droguri pe care Mr. Orange, agentul sub acoperire, trebuie să o povestească noilor lui prieteni infractori. Gândiți-vă la monologul lui Tarantino, din același film, despre mesajul din subtext din "Like a Virgin", murătura Madonnei. Deja două subiecte colaterale față de subiectul principal, care dau dimensiune spațială filmului, un univers organic care există prin sine și nu unul contrafăcut. Nu e o dramă socială, nu e militantism politic, e doar cinematografie pură, o poveste bună, un dialog dinamic și o regie decentă.
Și atunci, „De ce filmul... e premiat la Cannes”? În cazul lui Mungiu e vorba de politică. E o dramă feminină, și femeia e noul Cristos. Toată lumea occidentală se screme să facă o lume mai bună pentru femei. Din acest punct de vedere subiectul a fost oportun. Pe urmă mai e și războiul susținut al lumii laice și secularizate împotriva religiei conservatoare și „retrograde”. S-a intenționat să se dea un șut în popoul Vaticanului, care a și criticat filmul. Pentru că altfel nu-mi pot imagina cum a putut câștiga un asemenea film în fața unuia al fraților Coen. Oricât de rău ar fi No Country for Old Man, pentru că l-am văzut destul de criticat pe IMDB, nu cred că poate să egaleze filmul lui Mungiu.
Adică filmul lui Mungiu e atât de prost? Ei bine nu. E dramatic și șocant pe alocuri, dar făcut cu mijloace tehnice, scenaristice și regizorale rudimentare. Așa cum a spus CTP-ul, e un alt Moartea Domnului Lăzărescu. Pentru cine vrea să vadă o capodoperă, recomand Stalker. Sau Oldboy. Niciunul dintre acestea nu a luat vreun premiu la Cannes și nu exploatează nicio temă socială ori politică. Adică, stai așa, că Oldboy văd că a luat premiul juriului în 2004. Dar cine a luat Palme d’or? Fahrenheit 9/11 a luat. Adică iarăși politică. Așa e și la Nobel-ul pentru literatură. Tot felul de loaze militante.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!