Am ales drumul obișnuit,cel mai scurt dar si cel mai plăcut,spre serviciu.
O zi obișnuită în care nimic nu părea să mă impresioneze…
Traversez absent și odată ajuns pe cealaltă parte ridic privirea .În fața mea un chip necunoscut.Un personaj din acelea pe care le vezi zilnic făcute anume să le întâlnești odată în viață și poate tocmai de aceea să îți rămână puternic impresionate în memorie.
În fața mea se află acum o femeie.Specială.Judecând dupa urmele timpului de pe obraz poate avea linistit în jur de optzeci de ani…Þinuta și spatele însă au o verticalitate pe care mulți din tinerii de astăzi ar invidia-o.”Distincție,eleganță..”îmi spun.
Chipul brăzdat de riduri trădează însă un ten îngrijit,are chiar un machiaj discret.Un păr lung,ondulat în care superbul argintiu natural este intercalat pe alocuri de urme de vopsea…”Au trecut cateva luni bune…” îmi spun. Părul este legat cu o eșarfă din mătase verde smarald,un gen de cordeluță iar la gât are o eșarfă similară .Cele două eșarfe ..puse anume parcă să sublinieze distincția și eleganța.Haine simple,de vară,un imprimeu floral…
Văd mai apoi în mână o revistă.Privind mai atent constat că e ultimul număr din “National Geographic”…Asta mă face să mă apropii și să ascult conversația pe care femeia a început-o cu un domn pe care ea l-a oprit plină de entuziasm.Femeia îi arată revista și spune “Cândva și eu scriam articole despre egiptologie…”.Bărbatul însă pare grăbit și oricum puțin interesat de argumentele femeii…”Da,timpuri apuse….”aud. ”As putea încă să mai scriu” se apără parcă femeia.Barbatul însa rămâne impasibil și abea dacă spune “Nu ne mai vrea nimeni..ne-au uitat”.Nu am putut să nu remarc gestul femeii…înaintea oricărei fraze duce mâna la gură…La un moment dat spune vădit stânjenită…”Mă scuzați…nu cred că voi mai avea vreodata bani să îmi refac dantura”…Bărbatul râde idiot,zgomotos și bâlbăie un salut formal după care pleacă.Profit de moment și mă apropii…Îi fixez privirea doamnei și-i zâmbesc…parcă empatic raspunde cu un zâmbet..și din nou duce mâna la gură…Zâmbetul mă încurajează…timp am..”Trebuie să-i vorbesc..” Mă scuz politicos,întind mâna și mă prezint…Îi văd bucuria..”Mi-ați fost student…uite că cineva încă mă mai recunoaște..au trecut atât de multi ani..Devine familiară,…'Știi…mă bucur atât de mult când studenții mei mă salută pe stradă…”.Nu realizează însă că sunt mult prea tânăr pentru ai fi fost student…Simt că aș fi un mic ticălos dacă i-aș distruge bucuria de moment așa că mă eschivez.”V-am remarcat distincția și am ținut să vă vorbesc “.Invită-mă la o cafea,am multe de povestit…vremuri atât de bune pe care voi nu le veți trăi niciodată…voi vă grăbiți să vă consumați viața de parcă s-ar termina mâine”
Am intrat la o cafea,au inceput să curgă fluvii de amintiri..una mai frumoasă ca alta,din vremuri în care oamenii aveau timp să se bucure de viață.Multe din amintiri,din cele câte a reușit să-mi relateze ar fi putut să se constituie în subiecte de roman…M-a facut să promit că ne vom revedea…pentru alte amintiri..La despărtire m-a prins de mâna,vădit stânjenită..”Vreau să te rog ceva..l-am oprit pe domnul…sperând că voi lega o conversație ..ca să-i cer bani de o pâine..de două zile s-a ales scrum din pensie..și el era grăbit..ca voi toți…nu,mă vei scuza..tu nu esti ca ei…”am inteles imediat aluzia.Am intrat intr-un magazine alaturat și… și-a ales două chifle…”Și așa ai cheltuit cu mine..astea îmi ajung două zile..mai am ceva lapte și vecina,daca nu uită de mine,îmi va aduce niște supă…” Am simțit un gust amar…” Aveți copii?”am întrebat.. ”Să nu vorbim despre asta…fiul meu m-a uitat..știu însă că își trăiește viața și îi e bine,asta îmi ajunge..”Oftează..”Viața mea apune ..aș vrea să-mi scriu amintirile…la ce bun.. voi vă grăbiți să vă consumați viața de parcă s-ar termina mâine...”