Printre personalitățile proeminente care au poposit pentru o vreme în municipiul Lugoj, alături de poetul și filozoful Lucian Blaga, de compozitorul și dirijorul George Enescu, de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și mulți alții, marele poet Mihai Eminescu a făcut cu prezența sa la Lugoj, alături de trupa de teatru a lui Mihai Pascaly, în perioada 4 – 26 (28) iulie 1868 (la doar 18 ani), o deosebită onoare lugojenilor, orașului de pe Timiș; în 2008, se împlinesc 140 de ani de la acest deosebit eveniment din viața Lugojului.
Lugoj sau “În orașul celor mai înflăcărați iubitori de teatru”: acesta este orașul Lugoj în viziunea lui Gellu Dorian și a lui Emil Iordache, autorii volumului PAȘII POETULUI (Editura Sport-Turism, București, 1989) – o carte despre locurile unde a poposit Mihai Eminescu cu trupa de teatru a lui Pascaly; aceasta este, poate, cea mai frumoasă și mai potrivită caracterizare a lugojenilor iubitori de frumos. În acest sens, autorii subliniază:
“Dorința de a avea o trupă de teatru în orașul lor măcar pentru câteva zile, lugojenii și-o manifestă printr-un apel de dincolo încă din 1865; cereau, cu toată simțirea lor sufletească, ca trupele de teatru să vină și în , așa cum le plăcea să spună orașului lor. Nu există nici un document care să ateste sosirea în Lugoj a unei trupe dramatice mai curând de vara anului 1868. Ceea ce înseamnă că Pascaly a ținut seama de apelul locuitorilor de pe malul Timișului. Și, mult doritori de spectacole în limba română, acei bănățeni de mare suflet au făcut eforturi deosebite pentru a-i primi cum se cuvine pe actorii trupei lui Pascaly, printre care se număra și Eminescu. […] Prezența actorilor la Lugoj era așteptată cu dragoste […]. În aceste condiții, bucurându-se de o atât de bună primire, trupa românească își prelungește contractul de șase spectacole, dând până la urmă zece. La care dintre fruntașii orașului va fi stat Eminescu, nu se mai știe, dar casa respectivului lugojean se bănuie a fi pe undeva pe lângă Hotelul “Dacia”, fostul “Vulturul negru”, în actualul Centru vechi. […] Rămânând în Lugoj de la 4 iulie până la 28 (26) iulie 1868, actorii români și-au rulat cam întreg repertoriul […]. Din locul său de sub avanscenă, Poetul Mihai Eminescu asculta freamătul entuziast al spectatorilor, se simțea și el părtaș la bucuria actorilor asupra cărora se revărsau talazuri de aplauze și flori. […] Încheindu-și seria de spectacole […], trupa se îndreaptă spre Timișoara, după ce strătuse 25 de zile în orașul de pe malul râului Timiș. […] Eminescu nu avea să mai revadă aceste locuri…”.
Aceasta este mărturia impresionantă a autorilor volumului PAȘII POETULUI.
La Lugoj, spectacolele trupei de teatru a lui Pascaly, din vara anului 1868, au avut loc în vechea clădire a Teatrului Orășenesc (clădirea dintre Biserica Romano – Catolică “Sfânta Treime” și fosta Cofetărie “Liliacul”, apoi “Elmaflor”), de pe Str. Bucegi.
În semn de mare prețuire și admirație față de marele poet Mihai Eminescu, lugojenii au marcat la Lugoj importanța și ineditul evenimentului din 1868 prin dezvelirea unei Plăci Comemorative “Mihai Eminescu”, din marmură albă, așezată pe fațada clădirii fostului Teatru Orășenesc, pe care scrie:
“Omagiul luceafărului poeziei românești MIHAI EMINESCU care a poposit în Lugoj în perioada 4 – 26 iulie 1868 cu trupa de teatru a lui Pascaly.”
Tot ca un omagiu al lugojenilor adus poetului Mihai Eminescu, în anul 1993 s-a dezvelit la Lugoj, între Biserica Ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului” și Colegiul Național “Iulia Hasdeu” din Lugoj, pe Str. 20 Decembrie 1989, în mijlocul unui mic parc înconjurat de brazi și arbori ornamentali, Bustul lui Mihai Eminescu (1850 - 1889). Turnat în bronz, așezat pe un soclu înalt de aproximativ 2 metri și placat cu gresie de culoare gri, Bustul lui Mihai Eminescu este opera sculptorului aromân Pasima; această lucrare trebuia să fie expusă la Viena, dar, cu sprijinul fostului ministru al culturii Andrei Pleșu și al fostului primar Virgil Turcan, Bustul lui Mihai Eminescu a fost amplasat în Lugoj.
Mai mult decât atât, o stradă din Lugoj poartă numele Poetului: Str. Mihai Eminescu leagă Spl. Coriolan Brediceanu de Str. Bucegi, lângă Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” și Casa Cultural - Expozițională a Personalităților.
Prin aceste modeste simboluri, dar de mare valoare spirituală și mare prețuire, trecerea marelui poet Mihai Eminescu prin Lugoj va rămâne în nemurire, în conștiința și în sufletul lugojenilor.
Pornind de la această perioadă a existenței lui Mihai Eminescu, anul 1868, anul în care, alături de trupa de teatru a lui Pascaly, a poposit la Lugoj, mă voi referi la creația poetică a lui Mihai Eminescu, în evoluția ei, din care transpare ideea nemuririi.
La doar 18 ani, în 1868, Mihai Eminescu scrie poezia Numai poetul, intuind puterea sufletului de a deveni nemuritor prin poezie, prin artă:

“Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mărei infinit.

Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului […].”

Mai târziu, Mihai Eminescu reia ideea nemuririi sufletului în una din variantele poeziei Scrisoarea I, intitulată Moarte, tu îmi pari…:

“[…] Spre-a pricepe-a tale visuri omul mic se întreține,
Nesimțind c-a lui viață e-orologiu pentru tine. […]
Orce pas îl face-n lume, e un pas înspre mormânt.

Dar în noi este un ceva, care-adânc samănă ție,
Ca și tine a lui spațiu se întinde-n vecinicie
Și în marginile noastre el icoană este – a ta –
Sufletul. El ne consumă în folosul tău și ție
El îți arde gata vecinic de-a lăsa a lui chilie –
Numai spre a te-nțelege, se coboară-n noi câtva.

[…] Când ca o pană în aer, ne simțim suspinși în timp –
Îndărăt o veșnicie și-nainte-o veșnicie […].”

După 15 ani de la poezia Numai poetul, 1868 - 1883, Mihai Eminescu, trăindu-și propria experiență sufletească, scrie poezia Odă – în metru antic – (varianta finală), care este, mai mult decât oricare dintre poeziile eminesciene, o odă a suferinței, dar o odă către propriul său spirit, înțeles ca spirit poetic, pentru că moartea lui este doar o aparență, iar destinul lui este nemurirea.
În propriul său destin Mihai Eminescu se cunoaște doar prin poezie, artă sau iubire, doar prin creație sau prin dăruire, dar se cunoaște doar în măsura în care “învață” să moară (vers care este de o rară profunzime):

“Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;”

Elegia Odă – în metru antic – este oda ființei, a risipirii propriei ființe în timp, dar mai ales o rugăciune pentru reîntregirea ființei prin moarte și, asemeni destinului Păsării Phoenix, o eliberare prin suferință a existentului, o eliberare a spiritului de trup prin purificare:

“Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix ?”

Văzută ca expresie a condiției umane, ideea din Odă – în metru antic – este o treaptă prin care sufletul pornit în lume trebuie să treacă, înainte de a redeveni pur, de a se regăsi pe sine în identitatea din începuturile lui; este o reîntoarcere a spiritului în sine, o refacere a eului risipit în lume:

“Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă !”

La Mihai Eminescu, sentimentul nemuririi sufletului, în toate poeziile în care se regăsește, s-a născut din sentimentul negației clipei, din sentimentul celor care rămân veșnice: nemurirea din care s-a întrupat sufletul este nemurirea la care poetul a aspirat să se întoarcă și la care s-a și întors prin toată creația sa.



(Bibliografie:
Gellu Dorian și Emil Iordache, PAȘII POETULUI, Editura Sport-Turism, București, 1989.)