Lamentație în Fa Minor


Găsește-mă și spune-mi că sunt pierdută! Dă-mi speranța că pentru mine nu mai există speranță. Pentru tine timpul a stat în loc, pentru mine el se derulează la nesfârșit… și retrăiesc momente prea fericite pentru a mă putea salva. Crezi că te mint când spun că locul meu este lângă tine, că nu pot trăi în lumină, că trebuie să alunec în întuneric, dar știi că fără mine nici tu nu ești tu.
Arde totul și plânge cenușa refuzată de cineva prea bun și prea mândru pentru a se umili acceptând-o. Arde-ți viața, căci numai așa ne vom putea contopi în Eternitate, iar tu vei fi salvarea mea, vei opri timpul să se mai deruleze la nesfârșit. Devorează-mi esența și devino! Devino ceea ce eu nu am putut deveni, pentru că tu poți! Poți pentru că tu ești puternic iar eu sunt slabă, pentru că tu ești foc, iar eu sunt … sunt cenușă, rest, … Nimic! Mi-am pierdut de mult culorile; privești prin mine și totuși mă vezi! Mă vezi pentru că eu vreau să-ți simt privirea, iar tu ai nevoie…

Incertitudine împinsă până pe culmile disperării (mele), sunete prea slabe pentru a mă putea scoate dintr-un delir parcă predestinat. Nu poți… nu vrei să mă ridici dintre lacrimi de alb!

Praf de soare și cruzime de viață; atât văd în tine. Ceva ce regreți că ai devenit cu ajutorul meu. Și mă condamni … pe drept! Nu-ți cer decât să-mi devorezi păcatul, să mă consumi cu o dorință prea pură pentru a putea fi mărturisită, să-mi speli iubirea cu vise amare puse de tine în fiecare celulă a trupului meu.
Nu am nevoie de reciprocitate într-o lume în care a ruga este un păcat. Iar tu faci parte din lumea asta.
Nu/
Nu/
Nu/
Eu m-am detașat de mult din pura dorință de a te putea privi trăind… respirând, iar acum tot ce vreau este să răsufli înspre mine cântec de vioară și voce de înger. Puful cuvintelor tale îmi gâdilă simțurile – ispită a realului pe care eu îl neg cu desăvârșire. Tu știi asta și totuși continui să mă împingi înspre marginea abisului, spre limita de porțelan a gândurilor mele.
Știu că vrei să-mi pese, dar deja am renunțat la tot ce era al meu; nici măcar eu nu îmi mai aparțin, căci tu îmi curgi prin vene, mă otrăvești lent. Și simt cum otrava preia controlul… simt că mi-am trădat esența, că pierd lupta cu divinitatea și realizez că arunc totul în van, pentru tine, căci tu ai vândut jocul de la început și că eu sunt legată de ancora pe care o vei arunca în primul port ce te va accepta.

te-am mințit
… M-am mințit. Zâmbete prefăcute, sacrificii inutile, încercări întotdeauna sortite eșecului, vină destinată dezintegrării sufletești… toate sunt mărturii ale inutilității mele ca ființă; mai rău, ca ființă a ta!

Nu mai pot da înapoi. Cu tine, pentru tine, în tine mă trezesc plină de vise în care asist la priveghiul amintirilor mele.
Oboseala pleoapelor când lupta dintre noi devine mistuitoare, înțepătura mărturisirilor tale… nimic nu mai contează, nici măcar regresul nostru în pasiune, căci imaginea ta mi-a rămas înfierată pe retină. Deschizi răni vechi atunci când presupui că vreau luptă. Deja am pierdut! Nu mai ai nevoie de nimic.


ai uitat încrederea, ai adoptat dezamăgirea, vrei tentația și poftești…


Acum vreau doar răzbunare sau iubire împărtășită, dar nu mai sunt materie. Sunt împrăștiată sub suprafața fină a orgoliului tău, iar dorințele tale mă sufocă și mă pătează cu secunde amorțite și sfârșituri fluide.
Ce să fac? M-am transformat și deja m-am săturat de răutatea ce zace în mine. Am devenit asemeni ție: o Umbră vidă, blocată sufletește cu răni permanent sângerânde.
Sunt demon… ca și tine!
Deja în căutarea următoarei „eu”, știu că m-ai trădat. Paralizia inteligenței în momentul în care am aflat că trebuie să mă mulțumesc cu poligamia ta m-a lăsat plină de ură, plină de tine, iar gânduri cu durere atașată de ele mă rod în momentele de furie împinsă parcă spre paroxism – reminiscențe ale celei ce aș fi putut fi, a ceea ce tu mi-ai furat. Nimic nu poate opri aceste gânduri să-și urmeze cursul, iar eu îmi sec interiorul din dorință de eliberare –

furia crește

Te-am luat! Am luat tot ce am urât mai mult și l-am făcut parte din mine. Totul se reduce la amintiri cu tine, cu mine, cu ceea ce se pierde în acele gânduri. Te eliberez, însă tu nu mă lași!

nu pleci!

Ești frica mea așa cum și eu sunt demonul tău, până la capătul infinitului! EȘTI AL MEU!


ajută-mă să-mi reprim furia