poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-09-13 | | I Se spune că actul literar e cel în care limba îsi revelă cel mai bine potențilitățile. Și nu poate fi altfel, din moment ce el e cea mai pură expresie a condiției umane. Personal, aș spune chiar că acest act, pe cât de exigent pe atât de generos, ne poate livra, dacă nu toate, o mare parte din secretele limbii în care și prin care se realizează. În cele ce urmează, propun o reflecție asupra limbii prilejuită de actul literar si de corelatul său, actul critic. Consider că un astfel de demers nu numai că nu ia nimic din aura literaturii și ponderea criticii literare, dar că le ajută să găsească de fiecare dată, și respectiv să repereze, justa măsură între libertătea de exprimare și constrângerile conținutului. De ce am ales să vorbesc în termeni de semnificat și semnificant când expresia și conținutul sunt echivalentele lor perfecte ? Deoarece acești termeni sunt mai operaționali și, în plus, ei fac deja parte din jargonul literar. * Când scrii, vrei să spui ceva. Nu știi însa ce vei spune decât după ce-ai spus , sau mai exact, pe măsură ce citești ce-ai spus. Citind, știi de asemenea că ce-ai spus e ceea ce voiai să spui sau că, dimpotrivă, nu e ceea ce voiai să spui. In primul caz, poți continua să scrii despre altceva. În al doilea, poți căuta modul de exprimare în care să regăsești ce voiai să spui. Prima întrebare pe care mi-am pus-o e următoarea ? Cum se face că un scriitor știe nu numai ce-a spus dar și că ce-a spus e ceea ce voia să spună ? Sau, ceea ce nu schimbă datele problemei, cum se face că un scriitor știe nu numai ce-a spus dar și că ce-a spus nu e ceea ce voia să spună ? * Un semnificant izolat dă acces la unul sau mai mulți semnificați sau concepte. Un semnificant în context dă acces la un semnificat, și unul singur, mai exact, la ceea ce-a spus scriitorul. Și totuși, cum se face că un scriitor realizeză că ce-a spus e ceea ce voia să spună? Sau că ce-a spus nu e totuși ceea ce voia să spună ? Care e sursa acestui plus de informație ? * Un răspuns posibil ar fi : amintirea a ceea ce scriitorul a spus deja. Numai că amintirea trebuie ea însăși actualizată, trebuie deci ca ceva s-o declașeze. Și acest ceva nu poate fi decât un stimul exterior, în cazul nostru , semnificantul. Un alt răspuns posibil ar fi : faptul că scriitorul se gândește la ce-a spus deja. Numai că aceasta ar însemna să ignorăm că a gândi înseamnă a vorbi cu sine. Or vorbirea cu sine nu e diferită de cea cu ceilalți, ceea ce nu face decât să readucă în prim plan o altă dificultate, aceea de-a determina modul în care contextul reduce polisemia unui semnificant, pe de o parte, și încarcă semnificantul cu valorile contextului, pe de altă parte. Înainte de-a avansa un al treilea răspuns posibil, și ultimul, aș dori să arăt de ce problema care ne preocupă e departe de-a fi neglijabilă. Am afirmat că un semnificant în context dă acces la un semnificat, unul, și este ca atare expresia a ceea ce-a spus scriitorul. Și cu toate acestea, acest semnificat, unul, e diferit de la un cititor la altul. (și printre cititori îl putem număra și pe scriitor, care e în același timp autor și cititor.) Diferența, care, la rândul ei, explică diferențele în interpretarea textului literar , vine să confirme ideea unui plus de informație, o informatie care e în legătură cu semnificantul, dar nu numai cu acesta. Care sunt elementele susceptibile de-a ne ajuta în formularea unui ultim răspuns, și pe care le-am scos la iveală cu ocazia considerațiilor anterioare? Semnificantul, care poate avea unul sau mai mulți semnificați, contextul care, pe de o parte, reduce polisemia semnificantului, pe de alta, îl încarcă cu valorile contextului și încă ceva, necunoscut, vădit în interpretarea diferită a textului. Cu toate acestea, acest ceva nu poate fi decât cititorul însuși, având în vedere că interpretarea e alta de la un cititor la altul. O primă concluzie se impune : semnificatul nu depinde numai de semnificant. Astfel, semnificatul semnificantului steaua din poemul La steaua de M. Eminescu e semnificatul semnificantului steaua în fiecare din contextele în care apare dar și a semnificantului steaua pentru cititor. * Înainte de-a vedea cum aceste determinări duc la constituirea unui singur semnificat, voi reaminti două din consecințele acestei stări de fapt. Prima consecință privește exigența de obiectivitate a actului critic. Un critic literar nu poate vorbi de semnificatul semnificantului, care e textul literar, fără a lua în considerație determinările acestui semnificat la nivelul semnificantului. Aceste determinări, care dau, pe de o parte, măsura coerenței textului literar sau a lipsei sale de coerență, garantează, pe de altă parte, obiectivitatea demersului critic. A doua consecință privește necesitatea pentru un critic de-a avea un punct de vedere. Intr-un text literar, semnificatul e prezent la toate nivelele semnificantului, prosodic, fonetic, sintactic, lexical, și în fiecare din componenetele acestor nivele. Nu se pune deci problema însumării acestor determinări, cu atât mai mult cu cât textul însuși nu e doar suma lor ci și modul în care ele se înlănțuie. În ce-l privește pe criticul literar, acesta ca orice cititor, are un parcurs care nu e doar suma împrejurărilor prin care a trecut ci și modul în care ele s-au succedat. Or tocmai aceste împrejurări și succesiunea lor duc la non identitatea a două parcursuri, la faptul că datele unui individ sunt diferite de cele ale oricărui alt individ. Si cum știm deja că semnificatul unui semnificant depinde de semnificantul în context, dar și de semnificantul pentru cititor, altfel spus, de semnificantul în relație cu datele citititorului, rezultatul acestei duble determinări, e, pe de o parte, un semnificat care e în același timp comun tuturor cititorilor și diferit de la un cititor la altul. Ceea ce e comun tuturor cititorilor justifică și chiar impune un demers critic obiectiv, ceea ce e diferit autorizează și, mai mult, face necesar un unghi de atac diferit, și deci o interpretare diferită de la un critic la altul. Multiplicitatea sensurilor unui text literar e relativă însa la unitatea de sens a textului, ceea ce înseamnă că un critic nu poate spune nici totul, dar nici orice. * In această primă parte am detectat sursa plusului de informație, am văzut de ce semnificatul, unul, e diferit de la un cititor la altul (și pentru scriitorul ca cititor). Cu toate acestea, nu stim înca nimic despre modul de articulare a semnificantului în context cu semnificantul pentru cititor, articulare care de fapt angajează însuși modul de funcționare al limbii. La acest lucru vom reflecta într-un text ulterior. Și spun vom reflecta deoarece contez pentru aceasta pe concursul dumneavoastra, al cititorilor. Dolcu Emilia |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate