1.Cocoșat de iubiri false și uri deschise hâd într-un zâmbet onctuos, îmi creez un câmp indestructibil – izolare psiho-cerebrală și fizică.

2.Lascivă este femeia care acceptă imoralitatea înșelării prin ochi, creând un aer erotic care învăluie pe cel ales.

3.Cu carnea infestată de orgii, femeia lubrică contaminează sensul iubirii, asimilând sensul animalic de rut, fiind o prostituată care își văruie cu sex corpul cuprins de igrasia împreunărilor imunde.

4.Am căutat în ipostazele iubirii raiul și am descoperit infernul, sensul milei a devenit nonsensul duioșiei preschimbată în păcatul de a iubi pur fără păcate, iar legile nescrise ale iubirii au devenit pumnale aruncate fără milă din ochii languroși, dar falși, dincolo de care minciuna îți colora ochii într-un albastru pur.

5.Aș vrea să desprind de om gestul ce-i conține matricea stărilor și a devenirii, fapta ce urmează îndoielii, minciuna care răbufnește din adevărul care doare, iluziile care dau o forță aparentă sfărâmată de real, forța imoralității crase să o sublimez în dorința pură, iar excepția ca valoare pozitivă imuabilă să devină o cutumă a aprecierii obiective.

6.Să șterg abstractul din sofismul iubirii fără suferință, deși știu că iubirea și suferința sunt alcătuite din aceeași substanță ontologică, să inoculez în minte logica iubirii în doi, fără trădări sau false gelozii, să recreez cu materia spiritului oameni noi a căror structură să înglobeze principiile de adevăr și morală cultivate de rațiunea personală.

7.Trecutul mă însămânțează cu decoruri, miresme și amintiri, din amestecul cărora se transfigurează ideile despre ce eram în ceea ce sunt.
Starea de “a fi” proiectată în prezent decupează aria devenirii din viitorul devenit simbol, iar clipa bolnavă de prezent se pierde în trecut în sens descendent sau se dilată într-un elan ascendent într-un viitor fictiv și gol.
“A nu fi” în prezent înseamnă a coborî viitorul din crugul firii într-o devenire consumată în prezent, să-ți populezi proiecția în viitor cu ceea ce oferă aleatorul.Recurența timpului creează stări febrile de “a fi” în orice timp în sens ascendent.

8.Ființa interioară nu este reflectarea omului așa cum este el în relațiile sale cu alții, ci este ceva superior, inefabil, un dialog sincer dintre minte supusă subiectivității și caducității și sufletul sensibil obiectiv și etern.

9.Viața este un coșmar suportabil tocmai prin stereotipia lui și din care ne trezim doar în momentul morții.

10.Cel ce se teme de moarte, neglijează viața, naufragiind în obsesiile neființei, care încet, încet îl absoarbe, devine un spectru plutind în irealitate, ca și cum materia din care este plămădit este transmigrată în materia neantului etern.