Tu, suflete ce rătăcesti prin ceată,
Ce-n zile si în nopti ai plâns,
Revino azi din nou la viată
Căci nu s-a dus.

Si mai trăieste azi în tine
O dragoste ce n-a muri.
De este rău sau de e bine
Cine-o sti?

Acesta este debutul pe poezie.ro a Loredanei, o poezie plină de sensibilitate, o poezie de dragoste, de aducere aminte a ceea ce a fost și poate să mai fie. În poezie nu știi niciodată cum vei fi mâine, dar știi foarte bine cum arată momentul în care scrii. Fiecare vers are farmecul lui indiferent câte metafore are sau cât de simplu poate vorbi versul, aici în acest text e simplitatea cuvântului, dar mai ales sinceritatea.


Ei, dar aceasta a fost doar o surpriză, fiindcă Loredana scrie proză:

Iată c -am trăit si ce n-am crezut vreodată. Un Revelion cu mine însămi. Ei si ce, mi-am spus! Mii de oameni stau singuri de sărbători. Si la urma urmei, Revelionul e o noapte ca oricare alta. Desigur că-mi dădea mâna să gândesc asa, eram în faza în care încă mai credeam în minuni.
Asa că am făcut toate pregătirile, chiar m-am odihnit (sau măcar am încercat) si pe la ora 20 m-am pus pe găteli, machiaj, parfumuri, lumânări, betisoare parfumate si ce-o mai fi fost.
Ei, dar s-a terminat si cu asta. Ce-ti mai rămâne de făcut? Păi, cafeaua, casetofonul (de televizor nici nu poate fi vorba!), instalează-te comod cu tigările si scrumiera alături, ia-ti si o carte la îndemână (să treacă timpul mai usor) si... pune-te pe asteptat! Există minuni, nu-i așa? Cum adică? Asteptarea înseamnă a face ceva? S-o credeti! Uneori înseamnă, chiar dacă nu are aparenta facerii. Revelion cu mine

Am încercat să pătrund în proza autoarei descoperind o tematică diversă, o varietate a subiectelor; de remarcat este faptul că pledează pentru autentic, iar narațiunea are o curgere firească – un monolog de o frumusețe tristă, dar de câte ori nu ne aflăm în situația prezentată de Loredana? Un text original, un produs viu, iar aici autoarea a căutat să imprime textului, propria sa personalitate creatoare. În cele ce urmează mă voi opri asupra câtorva din ele: S-a făcut si ora 22. Nu-i nimic, mai e timp… S-a făcut unsprezece. Ei si ce? Nu-i asa că adevăratele surprize se fac la douăsprezece noaptea? O oră, acolo, ce mai contează!… Douăsprezece fără cinci, fără patru, trei, doi, unu...poc! Nu, nu era soneria. Ci dopurile de la sampaniile vecinilor, petarde, artificii si tot tacâmul… Miscă-te si te schimbă, văzduhisto ce esti! Chiar ai crezut că există Mos Crăciun?

Cândva, în vremea copilăriei mele, aveam un câine. Îl botezasem Othello, pentru că era negru. A fost singurul nostru câine care a stat în lant. Nu mai stiu exact de ce i se aplicase tratamentul ăsta ( mânca, probabil, găini).
Uneori îmi era atât de milă de el, încât o înduiosam pe mama să mă lase să-l dezleg. Si după ce obtineam această gratie, promitând în schimb tot ce-mi trecea prin cap, alergam într-un suflet la el să-l eliberez. Vă imaginati că, după ce-i puneam zgarda jos începea să zburde prin toată curtea, făcând tumbe nebunesti, cum ar face orice câine tinut mai mai multă vreme în lant? Nici vorbă! Othello era plămădit din alt aluat. Nici nu vroia s-audă de eliberare, rămânea cuminte lângă lantul lui si, dac-ar fi putut, si l-ar fi pus singur după gât. Degeaba încercam să-l provoc la joacă, să-l iau în brate să-l mut mai încolo! Se întorcea lângă lantul lui, cersindu-mi doar mângâierile si privindu-mă ca si cum mi-ar fi spus “Aici e locul meu“. **

Aici scriitoarea schimbă registrul acțiunii, dacă în Revelion cu mine se contopea cu sine, aici încearcă a aducere a amintirii în prezent, un trecut real. Curgerea povestirii este uneori delirantă, între luciditate și tulburare: Un lant greu, care-l apăsa dureros, de care-ar fi vrut să scape, de mult si de nenumărate ori. Si când, în sfârsit, i-a venit eliberarea, s-a întors la lantul lui, pe care stiu sigur că-l ura. Când l-am întrebat “De ce?“ n-a putut să-mi dea nici un răspuns, dar m-a privit în acelasi fel precum Othello, am văzut în ochii lui acelasi mesaj- “Aici îmi este locul“.

Descopăr în textul acesta un fel de revolă, dar bine ascunsă în cuvinte: Să fie oare puterea obisnuintei mai mare decât dorinta de zbor, de libertate? Sau poate sunt oameni- ca si câini- care se nasc robi si care nu pot respira decât în lanturi?. O filă din viața autoarei, care își pune întrebări, caută răspunsuri, dar nu mai departe de ea, înfruntare cu viața, o răzvrătire chiar împotriva soartei. E o descriere cu lux de amănunte fiecare mișcare e așa cum ai întoarce filele unei cărți. Detaliile sunt lăsate, iar universul redus, nici măcar umbrele nu reușesc să pătrundă aici, mișcările sunt atât de lente încât te simți cu adevărat închis în acele lanțuri.


Se născuse într-o zi de toamnă, mirosind încă a vară.
Nu era nici primul, nici ultimul om. Dar avea să fie sortită unei vieti mult prea vijelioase încă din copilărie, viată care n-a iertat-o nici acum, prea dureroasă pentru un biet suflet de om.
Până la vârsta de treisprezece ani are câteva amintiri, unele frumoase, mai ales atunci când povesteste de “mămica“, altele de care-ar vrea să scape. Toate străbătute de regretul exprimat cu toată fiinta, nu doar o dată de-a lungul întregii vieti- “Dacă trăia mămica, m-ar fi dat si pe mine la scoală...“
Asta si-a dorit dintotdeauna- să învete. Într-o lume si-n niste vremuri în care alfabetizarea se făcea cu forta, când copiii ascundeau trăistutele ajunse mai târziu ghiozdane în tufele de liliac, rupând-o apoi la fugă spre gârlă si pretinzând la întoarcere c-au fost la scoală, ea nu avusese decât un vis- să învete. Si nu l-a uitat nici acum, după mai bine de optzeci de ani de viată.
La scoală o dăduseră, ce-i drept si mult i-a mai plăcut dar când murise mămica, destinul ei a cotit-o în unghi drept spre altă lume, spre altă viată, mai aproape de pământ si de conditia de animal truditor. Bunica

O scriere autentică de la început și până la sfârșit, o dragoste spusă în cuvinte și fapte, o întoarcere în timp spre copilărie, spre frumusețea vremurilor când totul pare numai poveste în mintea de copil, când toate capătă alte valențe. Textul curge frumos există un pasaj care nu pare prea la locul lui , dar în accepțiunea de azi, știu eu: Dar femeia cea nouă, surogatul cu pretentii de mamă (desi ea nu avusese nici un copil) si-a impus conditiile dinainte de-a trece pragul casei.

Textul e plin de sensibilitate, o sensibilitate a unui suflet care nu a putut rămâne neatins de povestea bunicii, o întoarcere a timpului de ieri, textul e atât de real, încât ai impresea că se petrece aievea. Așa cum bine spune autoarea scrisul pentru ea reprezintă o formă de eliberare. Doar un talent remarcabil poate fi considerat creator de atmosferă și lume. Asta face Loredana în textele ei.

Loredana are puterea să aducă în textele sale simplitatea realismului care dă frumusețe lecturii, mai sunt pe ici pe colo anumite scăpari în curgerea normală a narațiunii, în rest totul e de bine. După citirea acestui text îți aduci aminte de bunici, de copilărie și...începi să faci comparații, ce copilărie au avut unii sau alții...Realitatea adusă de autoare aici capătă valențele unui text literar, bine gândit.

Sunt o persoană disciplinată. Ei și ce? Și nimic.
Vreau doar să spun că obișnuiesc să respect legea și am eu una preferată (mă rog, nu-i chiar lege, dar se aplică) - Regulamentul privind circulația pe drumurile publice, pe care mă străduiesc să nu-l încalc niciodată. Respect viteza legală, dau întotdeauna prioritate, semnalizez regulamentar, îmi fac asigurare la timp, revizie și tot ce mai trebuie. Doar că, uneori, oricât te-ai strădui, o mai dai și-n bară. Miss Univers

Realități spuse într-un mod cu totul original, dialogul are atâta frumusețe, iar lectura curge precum apa unui râu când mai furtunos, când lin. E nevoie de asemenea scrieri pentru diversitatea site-ului, dar mai ales pentru cei care citesc pe internet. E o formă mult mai ușoară, cu toate că citirea directă a unei cărți are alt efect, simți mirosul literelor așezate acolo. Acum în lumea internetului e bine, că se mai citește și asa, e încă bine și eu pot spune că citesc mult mai mult acum, cu toate că din când în când mai deschid și căte o carte.

Avem aici două dosare care ar putea deveni unul singur. Vă întreb dacă sunteti de acord.
- Nu! răcnesc simultan cele două gratii, care se numesc Julieta si Desdemona.
- Cum nu? se miră judecătorul, privind spre cele două de parc-ar fi înghitit o cobilită.
- Nu si nu, domnule judecător, o ia Julieta înainte. Eu, când am plecat de-acasă, înainte să-mi fac crucea, am jurat că astăzi n-o să zic “da“la nimic. Mi s-a arătat un înger azi-noapte-n vis si mi-a soptit să nu cedez ispitei. Si eu asa am interpelat ce mi-a zis el, cum că nu trebuie să spun “da“ nici moartă. Asa să-mi ajute Dumnezeu!
- Femeie,...dă să se impună judecătorul.
- Nu si nu! sare cealaltă. Asta minte! Mie mi s-a arătat îngerul si mie mi-a spus ce zice că i-a soptit ei. Si eu tot asa am interpretat. In-ter-pre-tat, auzi anagramato, că nici nu stii să te adresezi! De la inculpate adunate

Deja se pare că Loredana și-a intrat în cursivitatea scrisului, când spun acest lucru mă refer la faptul, că textele sunt foarte bine închegate, iar expunerea faptelor decurge într-un mod real. Textele în proză devin foarte receptate în momentul când folosesc o exprimare simplă și la obiect, e ca o întâlnire cu cotidianul, vrei nu vrei situațiile există, iar autoarea știe foarte bine să fructifice acest lucru: Nu!
- Nu!
- Cum nu? Nu sunteti niste doamne?
- Ba da, eu da.
- Da, eu sunt, ea nu.
- Cum rămâne cu îngerul? Parcă nu ziceati “da“ nici moarte astăzi

Realități, realități, spuse simplu, dar cu un anumit farmec: ‘’de o săptămână te citesc și mă bucur că te-am găsit aici pe site...Textele tale mă fac să plâng câteodata..alteori zâmbesc ( cum est cazul celui de mai sus)..Am citit ceva asemănător într-o revista "Doina"..a unei doamne emigrate în Canada...am descoperit amuzantă..continuarea poveștii din revista respectivă..în textul de mai sus. Ce sa mai zic..ești atât de talentată.și chiar dacă umorul nu-i stilul tău..te prinde. Te felicit, și mi-ar place să mă numar printre prietenele tale ( asta referitor la Destăinuiri)…ah…era să uit…pe când continuarea?

Calugareanu Eleonora [02.Oct.05 19:06]’’
-------------------------------------------------------------------------


Ina Simona Cârlan - Florinel, așa cum îmi place să o dezmierd, e precum o rândunică primăvăratecă, plină de prospețime și candoare.

Dacă e hotărât tristă ești un om dinainte pierdut, nu ai altă șansă decât să lăcrimezi între foile ei virtuale, dacă e gureșă și pusă pe șotii, atunci, nu-ți mai rămâne decât să dai generos drumul hohotelor pe care ea le meșteșugește.
Are darul extraordinar de a împrumuta scrierilor sale viață astfel încât personajele pe care le desenează se simt pe piele.

Deschizându-i pagina, deschizi o întreagă lume, pe care dacă alegi să o explorezi te vei trezi în postura de prizonier vesel care nu mai vrea să evadeze. Și de ce ai mai vrea să pleci, când tocmai ai avut șansa de a face cunoștință cu un Om deosebit care simte când ai nevoie de un punct de sprijin, care știe să înmoaie cuvinte cu o delicatețe și tandrețe aparte, care știe să tragă de urechi fără să doară?

Florinel e nașa mea agonică. Perseverența și felul în care a știut să-mi fie aproape, au însemnat, pentru mine, mai mult decât pot spune în cuvinte. Poate de aceea mi-am și ieșit din matcă nereușind să-i comit nici o scrisorică zâmbăreață.

Știu că mă va ierta și va zâmbi, știu că undeva, cândva, ne vom întâlni, vom ciocni un pahar de șampanie, vom râde și vom plânge împreună.
Voi avea în mână trandafirul roșu, pe care acum încerc să-l strecor pe sub ușa!
La mulți ani, Florinel!

Pentru că internetul îmi joacă feste și nu-mi permite accesarea paginii 6371, vă invit să citiți din pagina Loredanei și celelalte destăinuirii, nu veți regreta.

L O R E D A N A! se află aici, doar printr-un clik, poți intra în lumea minunată pe care o descrie și o prezintă autoarea noatră.