Cred că dicteul nostru, privit dintr-o oglindă mai puțin mincinoasă, e șablonat temperamental funcție de muzicalitatea fiecăruia. Băgătorii de impresii îi spun „destin”, fugind astfel de orice responsabilitate (neasumarea) și lăsând în urmă o uriașă confuzie de care n-am scăpat nicio, niciun: unde începe, și unde se termină? Chiar trebuie să eliminăm orice urmă de personalitate la nivel fredonat, sau free-donator decizional asupra acțiunilor proprii?
Uite, de exemplu când stai prea mult „pe-afară”, muzicalitatea, deși nativă, ți se schimbă: factori sunt destui, începând cu limba și terminând cu aferentul conjunctural prezentat mai degrabă ca un șir de necunoscute determinante și determinate cel mai des de mentalitate. Libertatea și naivitatea copilăriei ne permitea când ne supăram: „nu mă mai joc…”, acum mă tem că e cam greu, odată luate jucăriile în mâini, să folosim aceeași tehnică novice. O anumită încărcare, hai să-i spunem emoțională, devine un inhibitor serios pentru abandon în mâna sorții și puzzel-ul cu care te trezești în față te obligă să-l privești ca pe un labirint descifrabil numai prin eradicarea propriei lașități, chiar dacă de multe ori ești subiectul unor eșecuri lamentabile și chiar dacă nici măcar nu întrevezi inițial lumina de la capătul tunelului. Nu te obligă nimeni, nici s-o faci, nici să-ți pierzi pe drum speranța, credința că poate nu ești chiar atât de idiot să te rătăcești definitiv. Și-atunci? Nu ești în tot ceea ce întreprinzi: personificat, implicat direct?
Un paralel, atât de „internațional” că nu mai știe nici ce rădăcini are, s-ar spăla pe mâini imediat: „do=fă”, „bemol=pas înapoi” și „ce-o fi, o fi”, „mai vedem noi”…
E o tehnică și-asta… Un înțelept de ocazie, șahist bătrân evident, ar spune: „răbdarea e primul pas spre victorie…” Victorie… la ce?: la anii pierduți, care nu se mai întorc niciodată?… așteptarea unui „ceva” care să ne remodeleze spațiul, să ne rezolve problemele în spatele unui telefon închis, cu pretenții de „pititea”?… păi, ne pitim chiar de noi înșine, de ce-am fi putut să fim dac-am fi luat decizia corectă pe care nici n-am încercat-o. Patetic, nu credeți? Să mai spun că „marea evadare” afectează tot în jurul nostru? Și-atunci, nu e normal, ca în urma decupajului, ce-a mai rămas din „firesc&nefiresc” să-și facă de cap?… iar dau bâțâitorii cu pumnul în masă și spun: destinul!!…
O fi, frate!… da’ nu-i al tău, că tu nu te-ai implicat.