Mitizarea este o formulă comodă, cea mai la îndemână, de instituționalizare a idolatriei în gândire, dar și a iresponsabilității în asumarea istoriei. Ori de câte ori rostim un mit, înălțăm totodată un soclu de la înălțimea căruia până și adierea cea mai liberă a vântului devine dictat iar noi, numerosul auditoriu de la poalele muntelui, luând exemplul lui Pilat, ne spălăm pe mâini, spunând…” Nu eu, voi l-ați răstignit…”. Mitul este expresia cea mai vicleană a neputinței. Pentru că, spre a ascunde infinitezimalitatea noastră, derivată din alegere și nu din destin, postulăm cosmicitatea altuia, în raport cu care orice altceva devine miniatural. Și nu mitizare se numește oare tot ce facem din Eminescu atunci când, uneori fără să-i citim un rând, îl numim fie “ luceafăr al literaturii române”, fie “gânditor de geniu..” fie orice altceva care întrece cu mult dimensiunea obișnuitului ? Mitul scoate faptul din actualitate. Proiectează fie în trecut, înnecându-ne voința în paseism, fie în viitor, îmbătându-ne în visare. Adică întotdeauna dincolo de clipa aceasta repede, singura asupra căreia putem avea vreo formă sau alta de efectivitate.
Conștient în adânc de teritoriile și veacurile pe care apele sale le vor scălda, Eminescu a intuit ce se va întampla într-un final cu sinele său largit, cu opera sa deci. Și pentru că a știut, nu a dorit să lase lucrurile ca, învinse de inerție, să ajungă într-acolo. Opera sa cea mai cunoscută, Luceafărul, reprezintă în opinia noastră și un deget de atenționare ridicat anume pentru noi.
O să vă surprindă ce voi spune – Eminescu nu s-a dorit Luceafăr. Nu. Noi l-am făcut să fie așa. Oricâte zări a suit pe treptele spiritului, tot aici lânga noi s-a dorit a fi. Eminescu parcurge și el, de sub zările noastre românești, urcușurile personajului platonician, plecat dintre ai săi pentru a aduce lumina în peșterile sufletului. Ajunge până sus de tot, contemplă jocurile zeilor, se îmbată de strălucirile Ideii, dar la urmă de tot coboară. Drumul în jos, cel heraclițian, de la Ființă către fiinduri, nu-l abandonează nici o clipă. De fapt, cu gândul coborâșului a și urcat. El adună pentru a dărui. Toți cei care iubesc puțin, puțin și dăruiesc. Cel care iubește în absolut, dăruiește jerfindu-se pe sine. Așa Iisus al lumii, așa Manole al Bisericii noastre. Și tot așa Hyperionul. Nimeni nu îngroapă comoara încredințată. Nimeni nu dorește coroanele reci ale Cerului. La ce bun o stea, de oricâtă strălucire capabilă, care ține lumina numai în sine ? Și la ce bun o alta care trimite lumina, dar care dăruiește numai din exces. Lumina stelei este trecătoare. Vine ziua și piere. Adevărata lumină rămâne mereu. Și pentru asta trebuie să cobori. Luceafărul este drumul coborâtor al celui ce a înțeles că sporul de conștiință este mai bun decât orice altă mărire. Adevărata lumină este numai aceea care trece din opera în conștiință, făcându-te să rămâi mereu în tine ori de cîte ori ai chemări de dincolo. Să te lărgești în cercuri tot mai largi, dar fără să treci dincolo de tine.
Vorbind despre Hyperion, iată că ne apare în fața ochilor tot cel înspinat. A pus omul în Grădină și i-a dat toate măririle posibile. Una singură nu i-a dat – conștiința de sine nu i-a dat-o. Și pentru asta a căzut și a uitat ce fiu al cerului era. Conștiința este axul tău. Este centrul care nu te lasă să te pierzi în tangentele cu care te ispitește contingentul. Sau, așa cum înțelege să spună poetul:
“Orice prisos de putere, care strică echilibrul, zboară în tangentă. Actele de volițiune sunt tangente, născute din dezechilibrul momentan al organismului.” ( Caietul 2275, pag. 15 )
Și așa, fără de centru, omul a căzut pradă ispitei lumii de dincolo de sine. Așa a și rătăcit în istorii până când Marele s-a îndurat de el, neputând să-l dea uitării. La început i-a trimis cuvinte, în rostirile inspirate ale profeților. Mai apoi, când vedea că efortul stă sub zodia lui “n-a fost să fie“, și-a trimis Fiul. Fiul acesta, mai mare și el peste toate ale tuturor lumilor, de dincolo și de dincoace, și-a pus rămășag veșnicia sa pentru a împărtăși clipa cu fratele rătăcitor. Conștiința se trezește numai în apropieri de felul acesta. Când legea a trecut din piatră în inimă, conștiința a intrat în om. Și se spune atunci că toți au devenit învățați, nemaifiind cine să-i învețe pentru că ascultau acum de centrul lor lăuntric. Atunci Dumnezeu a plecat, lăsându-l pe om în legea sa care era și una a Cerului. Și omului acesta, văzător de acum, nu mai trebuia să i se hrănească mintea cu mituri despre vremuri trecute sau viitoare, din moment ce conștiința sa îi era mereu vie. Acum el vedea și întelegea față către față și nu în partea sau în ceața deasă a momentului.
Am spus toate acestea pentru că unul din sensurile Luceafărului se împărtășește din tâlcuiri de felul celor propuse. Poemul nu sublimează doar mituri precum cel al Luceafărului, Zburătorului, Meșterului Manole sau al lui Hyperion. Deosebit de activă în structura poemului, augmentându-i semnnificațiile până la rarefieri greu suportabile minților obișnuite cu aerul stătut din templele sufocate de idoli, este și paradigma christică. Luceafărul este Fiul cerului. Tatăl l-a făcut împărat peste tării, dându-i-le în stăpânire. Toate ar fi fost bune dacă nu ar fi suferit o mare iubire pentru omul lăsat în lume fără de centrul său. Deși provenea din “rude mari, împărătești…”, acestuia nu i-a fost dat să își fie sieși suficient. Îl întrista faptul să îl vadă cum rătăcește mereu cu privirea către cer de la ferestrele ochilor sufletului său neîmplinit. La acea fereastră către care își îndrepta mereu pasul, adică gândul fără odihnă. Ochii aceia triști îl fac pe prea-plinul astru să își deschidă un drum către “chipul de lut”. La început o face numai în vis. Întâi își trimite razele sale blânde către ființa adâncită în somnul neștiinței, dar nu direct, ci cu ajutorul oglinzii, pentru a nu trezi:
Și din oglindă luminiș
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închiși
Pe fața ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Din vis, omul răspunde:
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!
Vede că este dorit și continuă deschiderile. Mai întâi se întrupează din apele adânci ale mării iar mai apoi din lumina Soarelui și imensitatea nopții. Adică din elementele creației celei dintâi, anterioare genezei omului. Dar de fiecare dată cu nemurirea sa cu tot. Zeitatea sa îl trădează însă de fiecare dată, neputând ajunge la comuniunea dorită. Fie îngheață, fie arde. Omul este slab, mereu se sperie de adâncimile care, nefiind în el, par îngrozitoare când sunt văzute în afară. Vocea și chipul ce le aude și le vede, îi par străine. Și deși vorbește pe înțelesul nostru, frumosul tânăr nu este niciodată priceput. O singură deschidere i-a mai rămas – un singur obstacol de depășit: nemurirea sa. Divinitatea iubitoare nu ezită să se dea pe sine morții. Ne amintim că în Grădina Ghetsemani, Iisus îi cere Tatălui să îndepărteze cupa de la El, cea a nemuririi. Pentru că numai prin moarte putea redeveni nemuritor. Clipa aceea petrecută alături de om l-a lipit într-atât de mult de umanitatea acestuia încât, pentru a-l ferici, ar fi fost în stare să-și sacrifice dumnezeirea. Dar ce fel de fericire ar fi fost aceea? O singura clipă ar fi fost de ajuns pentru a umple sufletul? Iubirea lui Dumnezeu față de om ar fi putut să rămână iubire neîndumnezeită. Doar simpla iubire. Iubire și atât. Și era gata să facă sacrificiul. Își dă seama însă că iubirea neîndumnezeită nu este roditoare. Ea este doar linearitate pură. Nici o zvâcnire spre cer. Doar istorie. Simple evenimente cronologice. Uitare. Continuă uitare…voioșie …sănătate animalică…
Căci amândoi vom fi cuminți,
Vom fi voioși și teferi,
Vei pierde dorul de părinți
Și visul de luceferi
Întâlnirea Fiului cu Demiurgul este întâlnirea divinității cu propria-i conștiință. Ce nevoie ai de alt Dumnezeu, când tu ești Acela ? Când se întâlnește divinitatea cu sine, se ajunge la începuturile lumii. Dispar umbrele lumii. Avem doar divinitate de la un capăt la celălalt. Conștiința pură nu își găsește nici un temei în exterioritatea lumii. Este pură interioritate. În această întâlnire de taină se ia decizia: dacă Iubirea de sus dispare, va dispare și iubirea de jos. Cine pe cine va mai învăța ? Orbii numai de orbi vor avea parte. Și amândoi de prăpăstii…Trebuie să rămână și soare sus pentru ca cei de jos să poată participa la el. Dacă Luceafărul ar deveni un simplu Cătălin, oamenii nu ar mai ști să iubească. Vor uita repede că au avut o divinitate printre ei. Așa că va trebui să rămână mai departe pe frunzele cerului. Numai de acolo omul o poate lua și învăța. A vazut că trecerile lui în lume îi lasă pe oameni mai înțelepți. Au meritat întrupările, cu nemurire cu tot. Revenind, Luceafărul vede la om o iubire mai pură, mai luminoasă. În parte își regăsește pornirile sale în ea:
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.


Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea dentâi
Și visul meu din urmă.
Dumnezeu îi face pe oameni vii. Și ca să reușească, el trebuie să fie mereu îmbrăcat în veșmântul vieții.
***
Dumnezeul Culturii, căci trebuie să fie și unul al acesteia din moment ce exista unul al popoarelor, trimite printre noi ființe înzestrate cu aplecarea către tot, dar mai ales cu vastă conștiință culturală, pentru a deștepta apele stătute din noi, pentru a face posibilă creația. Faptele lor mari nu trebuie să ne sperie într-atât încât să devenim simpli idolatri, din moment ce nu pentru mărirea de sine au venit, ci pentru creșterea noastră. De aceea, orice încercare de mitizare se ridică împotriva noastră, făcându-ne sterili și fricoși. “ Îndrăzniți…eu am biruit lumea..”, acesta este credem noi și mesajul cu care Eminescu ne întâmpină în poemul acesta. Și nu este o biruire a lumii orice ridicare către conștiința din tine ? Și dacă el a reușit, noi de ce nu am face-o ? Întâlnirea cu Eminescu să ne fie întâlnire cu conștiința noastra culturală mai bună. Și nu numai. Să părăsim stereotipiile după care mai mare ca el nu este. Pentru că gândul acesta, în aparență de respect, este tot ceea ce ne poate fi mai rău, ținându-ne mult timp la distanță, nu numai de el, dar mai ales de noi. Închei, citând din Noica:
“Funcția operelor mari nu este de a fi doar contemplate. Este de a naște alte opere mari sau de a modela omenescul din tine. Iar de nu, funcților mari este de a te face să-ți ceri scuze că exiști….”