Culori și semnificații în drapel


În 1848, la 26 iunie, Guvernul Provizoriu al Þării Românești a hotărât prin decret ca steagul național să fie format din tricolorul albastru-galben-roșu și pe el să scrie „Dreptate-Frăție”.

Culorile primare ce alcătuiesc lumina albă apar și ca simboluri de diviziune în cadrul societății antice iraniano-hinduse, roșu fiind simbolul luptătorilor (kșatriya sau rajanya, cu semnificația de ksatra- regal), vaisya (sătean căruia îi aparține galbenul în India și albastrul în Iran).

Albul este purtat azi de Patriarh, păstrând aceeași tradiție ca și în antichitate - când aparținea Brahmanului (om al formulării, stăpân al focului).

Focul este forma grosieră a luminii în plan fizic, pe care Prometeu l-a furat din ceruri pentru a îl da oamenilor. Ca semizeu el este prima ființă care se sacrifică pentru binele omenirii, fiind înlănțuit în munții Caucaz și sfâșiat de vulturul lui Zeus. Zeus la rândul său trimite printre oameni suferința. Se poate înțelege că focul olimpian are o semnificație mai profundă și echivalează cu fructul oprit, din pomul cunoașterii binelui și răului, pentru care Adam și Eva pierd paradisul.

Când vorbim de culori împletim într-o spirală nevăzută vibrații profunde care au marcat și vor marca lumea noastră. Astfel simbolul jertfei și eroismul sunt reprezentate de sânge, care prin culoarea sa înseamnă viață. Primul om, Adam, s-a născut din pământul roșu (adamah în ebraică, unde este un substantiv feminin - ca și concepția noastră despre Mama-Pământ).

Miezul planetei noastre este incandescent - deci tot un roșu, aparent pasiv. În ocultism roșul este simbolul planetei Marte, pe care azi astronomii o numesc planeta roșie datorită culorii sale. În mitologie Marte este zeul războiului care guvernează zodia berbecului (situată primăvara) poate semnifica și revenirea la viață. În concepția orientală culoarea roșie aparține chakrei bazei, numită și Poarta Pământului și având elementul pământ.

Zămislirea lumii din lutul primordial nu s-ar fi făcut fără rostirea cuvântului, logosului divin, ieșit prin Poarta Timpului și Spațiului (localizată în zona gâtului, de culoare albastru strălucitor-jupiterian, cu elementul akasha – care în tradiția noastră corespunde cerurilor, lumii spiritelor și a lui Dumnezeu). Vibrația subtilă care a însoțit creația este iubirea, a cărui sediu este în inimă, iar chakra este Poarta vântului (a cărei corespondență este zeița iubirii și vegetației, Venus). Vegetația, florile, ne învață iubirea necondiționată, dăruirea fără a cere - aceea care i-a însoțit printre mulți alții pe Prometeu, Iisus și pe toți budiștii care urmează calea Bodhissatva. Prana, hrana divină, are ca Portă, cum era firesc, pe cea a Soarelui (de culoare galbenă și ca element focul - acel foc hristic de care vorbește Iisus în Evanghelii când ne spune că el este hrana lui Dumnezeu).

Poate nu este întâmplător că tricolorul nostru îmbină unitatea dintre dualul masculin (albastrul jupiterian, culoarea adevărului la egipteni, visul nocturn - simbol al idealurilor înalte) și femininul (roșu din pântecele pâmântului roditor și dătător de viață pâmanteană), sau dualul feminin (albastrul deschis al reveriei diurne, zămislitoare de creații artistice) reunit cu masculinul (roșu, marțian, învingător și plin de virtute războinică, devenit simbol imperial -purpura).

Fiecare culoare are o latură masculină și una feminină; se știe că din punct de vedere anatomo-fiziologic fiecare ființă are atât o latură feminină sau masculină determinantă, dar la nivel secretor, prin intermediul suprarenalelor, în sânge se regăsesc hormoni feminini cât și masculini, iar atât sistemul nervos somatic cât și cel vegetativ au două laturi (senzitivă-motorie și respectiv simpatică-parasimpatică).

Dualul masculin-feminin este hrănit de aurul hristic, aurul ce poate fi în inimile noastre atunci când suntem dominați de dreptate și fraternitate, adică iubitori de adevăr și de semenii noștri. Această unitate a tricolorului, simbol a trinității, ascunde în profunzime lumea saturniană. Prin contopirea celor două părți ale întregului (a femininului cu masculinul, reprezentate de roșu și albastru) rezultă violetul-saturnian (culoarea martirilor considerată de înțelepți ca locuință a lui Vishnu și de oamenii drepți ca locul inefabil al cunoașterii lui Atma sau locul eliberării, dar și a chakrei creștetului - numită Poarta vidului).

În același timp, prin simbolistica ocultă a lui Saturn, violetul e culoarea doliului văduvelor, al cunoașterii oculte, ascunse).
Decretul, mai mult decât binecuvântat, de înființare a steagului național din 26 iunie este sub semnul cifrei opt (2+6, simbol al infinitului și al calendarului solar cu opt luni), în a treia zi de la sărbătoarea Sânzienelor (sau Drăgaica), dar și a sărbătorii creștine a nașterii lui Sf. Ioan. Dacă albastrul și roșu formează o axă (orizontală) a laturii umane, pământești, galbenul hristic unit în astral cu violetul formează axa verticală a lumii, născute din haos.

Prin contopire galbenul și violetul dau gri, poate acea stare de la facerea lumii, când Dumnezeu a spus „să Fie lumină” și a separat lumina de întuneric. Hrănindu-ne cu lumina Hristică putem trăi în fraternitate și dreptate, aproape de iubirea Hristică - singura care poate purifica și înălța un popor.