Islamul – sinteză, metafizică sufi, radicalism și perspective


Conflictele recente între diferite falii ideologice demonstrează necesitatea unei mai bune înțelegeri interculturale. Sistemele religioase, prin ramificațiile lor sociale și sociale, au determinat și continuă să determine însăși geneza ființei umane. Nu arhetipurile individualizate de religie, nu paradigmele și dogmele în sine, ci riturile, obiceiurile impuse adepților au, în cele mai multe dintre cazuri, consecințe dăunătoare, suprimând individualitatea și încurajând mentalitatea de grup, atât de nocivă prin multiplele ei manifestări ontologice. Cultele sunt în fond o mișcare psihologică de masă, alegându-și victimele din rândul persoanelor instabile, umplând golul ideologic, oferind o alternativă, în fapt, singura pe care aceștia din urmă o consideră viabilă. Astfel se explică puterea magnetizantă pe care liderii spirituali o exercită asupra unor categorii esențialmente eterogene de indivizi. Oamenii sunt mereu în căutarea unui model spre care să tindă. Arhetipurile au fost create de indivizi pentru a servi ca punct terminus idealizat în cadrul proceselor de evoluție spirituală. Oamenii au nevoie de astfel de puncte și sunt foarte puțini cei care au capacitatea de a le găsi în interior, în propria ființă. Majoritatea are nevoie de îndrumări, are nevoie de “mijlocitori”. Clerul reprezintă, în cazul religiei, înlesnirea unei relații dintre individ și divinitate.
Chiar dacă astăzi se încearcă, prin diferite mijloace, o secularizare generală, religia va continua mai mult ca sigur să joace un rol central în cadrul umanității. Bun sau rău, acest efect pe care îl are religia există și trebuie analizat ca atare. Cultele influențează gândirea indivizilor, impun paradigme determinante în cadrul raționamentelor. Stabilirea unor limite apriorice are consecințe certe asupra finalității teoriilor. În momentul în care ești integrat într-un sistem, concluziile raționamentelor tale trebuie în mod absolut să respecte integritatea sistemului. Nu poți să negi propriul element ființativ, pentru că aceasta din urmă este condiția sine qua non de ființare a raționamentului. Gândești doar dacă în prealabil exiști, de aceea, a nega printr-un raționament însăși existența înseamnă a aluneca într-un sofism redundant imposibil de rezolvat.
Religia islamică este astăzi considerată prin excelență o ideologie a violenței. Fanatismul religios este asociat cu dogma musulmană, potretizând astfel fals o lume pe care occidentalul nici măcar nu încearcă să o înțeleagă. Prejudecățile conceptuale nu fac decât să afecteze incipiența teoretică.
Islamul este poate singurul sistem religios din istorie “programat”. Întemeietorul acestui cult este Mahomed, un membru al puternicului trib Quray. Anul nașterii sale nu este cunoscut cu exactitate, însă aproximările cercetătorilor au determinat intervalul 567-572 ca fiind în cauză. Orașul în care viitorul profet a văzut pentru prima dată lumina zilei este Mecca, astăzi un important centru religios al lumii musulmane. Există, ca și în cazul altor mari fondatori de religii (Buddha, Iisus, Lao Zi...) multe legende legate de o presupusă naștere miraculoasă a lui Mahomed. Biografia sa este însă lacunară și nu oferă informații pertinente legate de acest subiect. Abia din 610, anul primelor revelații mistice, datele se înmulțesc. În urma unor perioade lungi de izolare (tahannut), Mahomed elaborează sâmburii incipienți, nucleul viitorului sistem religios. Deși nu știa să scrie sau să citească, Mahomed călătorise deja foarte mult și intrase în contact cu diferite culte religioase. Creștinismul, în fazele sale încă timpurii, religia mozaică, păgânismul arab, cultele diferitelor popoare nomade din aceeași zonă, chiar și zoroastrismul, au influențat în mod decisiv elaborarea doctrinei islamice. Aceasta nu este în fond inovativă. Elementele sunt preluate, modificate, contextualizate de Mahomed, care se dovedește un foarte abil cunoscător al mentalității arabe, și integrate apoi într-un metasistem. Extazul mistic prin intermediul căruia Mahomed recită versetele coranice va deveni o parte integrantă a religiei, devenind punct central al metafizicii sufiste, punct explicat pe larg de părintele acesteia, Ibn’Arabi, în “Contemplații Spirituale” (Mashahid al-asrar al-qudsiyya). Prin intermediul acestor viziuni, Mohamed postulează imuabilitatea Coranului (Qur’an-ul), cuvântul lui Dumnezeu fiind piatra de temelie a noului sistem ideologic.
Privită în ansamblul ei incipient, religia islamică era o religie deschisă, o religie care, în fazele inițiale, abolea în cadrul comunității (umma) orice formă de stratificare. Celulele monahale (specifice creștinismului), penitențele și mortificările (specifice budismului, hinduismului), privilegiul descendenței (specific iudaismului), dispar, înlesnind comunicarea între individ și divinitate, care devine directă, fără mijlocitori.
Mahomed a purtat războaie, a acționat ca un abil om politic și a reușit în cele din urmă să impună religia musulmană triburilor arabe. Islamul este, în esență, o religie individuală impusă ca dogmă generală. Geneza acestui sistem a fost singulară, individuală, voință pură. Mahomed a recitat cuvintele care astăzi determină în mod decisiv viața fiecărui adept. Coranul nu poate fi pus la îndoială, pentru că este însuși cuvântul Domnului, transmis prin intermediul celui mai important profet. Mahomed s-a individualizat pe sine în cadrul unei teozofii complexe. Nimic nu este lăsat la întâmplare în Coran, care atinge, în totalitatea sa, aspectele ontologice legate de indivizi și de legătura dogmatică a acestora cu divinitatea. Figură centrală în cosmologia musulmană, Dumnezeu întrupează perfecțiunea, sfericitatea sa răsfrângându-se într-o unicitate absolută. Totul pornește din și se întoarce la Dumnezeu:

“ În Numele Lui Dumnezeu, Cel Milostiv, Îndurător

1. Laudă lui Dumnezeu, Domul veacurilor,
2. celui milostiv, îndurat,
3. ce domnește în ziua judecății…”

Qur’an-ul – Sura I, versetele 1-3

“Dumnezeu este Primul și Ultimul. Nimeni, în afară de El însuși, nu-L poate vedea. Nimeni, în afară de El însuși, nu-L poate auzi. Nimeni, în afară de El însuși, nu-L poate cunoaște. Nimeni altcineva nu îl poate oculta. El se vede și se cunoaște pe Sine însuși. Vălul său este propria sa Unitate. El însuși este propriul Său văl. Vălul său este propria sa existență. Unicitatea lui îl învăluie într-un chip de negrăit.”

Ibn’Arabi – Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan)

Doctrina islamică preschismatică nu permite subminarea atotputerniciei divine sub nicio formă. Intermediarii nu trebuie să se interpună între individ și creator. Mahomed a instaurat pedeapsa cu moartea pentru toți cei care contestau unicitatea și imuabilitatea lui Dumnezeu. Codul de legi care vine în completarea Coranului și pe care se bazează și astăzi organizarea social-politică din majoritatea statelor majoritar musulmane este Sunna. Termenul înseamnă “Calea”, asemănându-se cu principiul Tao, specific zonei orientale. Aceste legi ale Sunna au fost elaborate pentru a veni în ajutorul Coranului, pentru a întări cuvântul lui Dumnezeu și pentru a înlesni aplicarea acestuia. Prin aceste două teofanii, mesajul coranic devine practic lege. Astăzi, corpul de legi este cunoscut și sub numele de șaria.
Personalitate excepțională, vizionar rafinat, Mahomed a reușit să creeze unul dintre cele mai bine puse la punct sisteme religioase din istoria umanității. Însă, ca în multe alte cazuri în care personalitatea unui individ este factorul principal de coeziune, îndată după moartea Profetului, au apărut problemele. Luptele interne pentru putere, diferendele ideologice dintre diferitele secte, au dus în cele din urmă la o mare scindare, curentele formate rămânând și astăzi pe poziții antagonice. Ramura sunită a islamului este mai numeroasă și, în general, privind din exterior, islamul este înțeles ca sunnic. Adepții sunnism-ului respectă cu strictețe tradiția, urmând Sunna, calea indicată de Profet. În teologia sunnită, singura putere activă este puterea divină, soarta oamenilor fiind o consecință directă a voinței lui Dumnezeu. Șiismul în schimb, are ca idee centrală delegarea puterii divine. Astfel, comunitatea șiită a fost condusă la început de imami, urmașii direcți ai lui Ali (cumnatul lui Mahomed, cel pe care acesta l-a desemnat pe post de succesor) și ai soției acestuia, Fatima. Ultimul Imam a dispărut în jurul anului 874, iar de atunci reîntoarcerea acestuia a devenit un motiv central al cosmologiei șiite. Concentrându-se astăzi în Iran, însă prezenți și în celelalte țări musulmane, șiiții reprezintă partea mai puțin radicală a islamului, fiind deschiși inovațiilor.
Radicalismul islamic este un fenomen aparte, o consecință a religiei islamice. Însă radicalismul nu caracterizează întregul islam. Coranul în sine nu incită la violență decât pe alocuri, iar contradicțiile care apar între aceste versete și restul surelor nu face decât să scoată în evidență dualismul ideologic specific acestui gen de lucrări dogmatice. Însă este bine știut că dualismul incită prin însăși esența sa la diferite interpretări. Axându-ne pe versete coranice consecutive, putem observa contradicțiile:

“Credincioșii și jidovii, și sabeii, și creștinii, și magii, și idolatrii – Dumnezeu va hotărî între ei, în ziua învierii; Dumnezeu este martor la toate lucrurile.”

Qur’an-ul - Sura XXII – versetul 17

“ Oare nu vezi că totul din ceruri și de pe pământ se închină lui Dumnezeu; și soarele și luna și stelele și munții și arborii și vitele și mulți oameni? Însă multora li se cuvine pedeapsa.”

Qur’an-ul - Sura XXII – versetul 18

“Omorâți-i, unde-i găsiți, și goniți-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita e mai rea decât omorul, însă nu luptați împotriva lor lângă templul sfânt, doar dacă se luptă ei împotriva voastră acolo; omorâți-i căci aceasta este răsplata celor necredincioși.”

Qur’an-ul - Sura II – versetul 187

“Și luptați împotriva lor până ce nu va fi ispitită, ci va fi legea lui Dumnezeu; iar dacă vor înceta, nu țineți dușmănie, ci numai față de cei nelegiuiți.”

Qur’an-ul - Sura II – versetul 188

“Dacă însă încetează ei, atunci Dumnezeu este iertător, îndurat.”

Qur’an-ul - Sura II – versetul 189

Intrepretarea unor astfel de pasaje este o expresie în sine a dualității. În funcție de atitudinea pe care o are liderul religios, în funcție de atitudinea unui credincios, omorul poate deveni o parte integrantă a cultului, omorul te poate ajuta să ajungi un martir. Totul este din păcate doar o problemă de percepție și percepția poate fi de multe ori înșelătoare, mai ales având în vedere nivelul intelectual mediu pe care îl are majoritatea adepților. Este ușor să manipulezi atunci când ai la dispoziție texte clasice atât de duale, iar pentru creștini, care s-au confruntat cu atâtea variante apocrife ale Bibliei și cu atâtea versiuni exegetice profund antagonice, situația nu ar trebui să fie o noutate. Religia, definită esențial de nevoia unei credințe absolute în arhetipuri, o supunere totală față de rit și o renunțare apriorică la dialectică, are aceste consecințe, concretizate prin violență. Nu trebuie însă condamnat un întreg sistem, pentru că există de exemplu sufismul, un exercițiu metafizic extraordinar, care pleacă de la islam și extrapolează, definind deopotrivă la nivel cosmogonic cât și cosmologic, o matrice, un metasistem în care sunt integrate (de multe ori pe poziții antagonice), toate marile culturi umane.
Islamul este o religie de sinteză și reprezintă, atât prin fondul simbolic și cultural al Coranului, cât mai ales prin rafinamentele misticii sufi, din punct de vedere teoretic, cea mai importantă teologie monoteistă. Chiar dacă creștinismul este mai răspândit, islamul este singura religie care păstrează încă (mai ales în ramura sunnită), tradiția fondatorului. Exercițiu uimitor al gândirii unui singur individ, produs meditativ de valoare, islamul însumează punctele forte a mai multor culte. Poate că astfel se poate explica succesul pe care această religie îl are și puterea pe care adepții musulmani o manifestă.
Lumea occidentală s-a cutremurat la începutul acestui mileniu și a fost obligată să accepte existența unor alte variante sociale. Lupta dintre statele occidentale și cele orientale sau arabe este în fond lupta dintre capitalism (inerente acestuia fiind și formele exagerate, chiar barbare ale economiei de piață, faimosul Mc’World) și lumea tradițională, închistată în tradiție. Puterea acesteia din urmă este încă mare și trebuie să înțelegem că nimeni nu deține adevărul absolut.
Mai multă cumpătare, să încercăm să înțelegem înainte de a acționa, să încercăm în primul rând să acceptăm că există și alte variante, variante care trebuie luate în considerare dacă vrem să reușim să înțelegem contextul ființativ în care se desfășoară existența noastră. Nimeni nu are dreptul să aleagă în locul nostru, însă nici noi nu avem dreptul să alegem în locul altora. Să nu condamnăm atât de ușor... Pentru că fiecare problemă are întotdeauna mai multe aspecte și s-ar putea ca, fără să vrem, să omitem ceva... O cultură poate produce violență, o ideologie poate genera conflicte. Însă ea poate la fel de bine să genereze opere de artă, progres cultural, social și, nu în ultimul rând, iubire:

“Cei ce nu cred se vor aduna în iad.”

Qur’an-ul - Sura VIII – versetul 37

“Din iubire ne-am născut
Pe măsura iubirii am fost alcătuiți
După iubire tânjim.
Iubirii ne încredințăm.”

Ibn’Arabi – Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan)

Trebuie să ținem cont de toate aceste cuvinte, trebuie să încercăm să pătrundem, să trecem de zidul metaforic, să intrăm în profunzimea acestor sisteme, pentru a putea să le înțelegem cu adevărat. Bigotismul, sfidarea, nepăsarea, nu vor face decât să acutizeze problemele acestei lumi. Nu avem cum să găsim răspunsuri dacă nu facem efortul de a le căuta. Situația nu se va rezolva de la sine. Inerența nu ne va aduce de această dată nimic bun. Trebuie să ținem cont de asta... O piatră întunecată strălucește inevitabil în lumina lunii... Kaa’ba există fie că vrem, fie că nu vrem... Să învățăm să acceptăm, să încercăm să învățăm. Aceasta este calea omului înțelept!



Compendiul filosofiei orientale

Parfumul oriental a avut întotdeauna un iz aparte, iz pe care occidentalul, captiv în lumea sa profund monetară, pragmatică, l-a apreciat dintotdeauna. Însă de foarte puține ori cei ce apreciază un lucru încearcă în același timp să îl și înțeleagă, să pătrundă în esența sa misterioasă. De cele mai multe ori, oamenii se mulțumesc să survoleze la granițele unui concept, preluând partea ludică, banală, partea pe care o pot aplica cu ușurință la exigențele vieții lor cotidiene. Sunt foarte puțini cei ce încearcă să transceadă în spatele zidului metaforic pentru a pătrunde învățătura esoterică, sunt foarte puțini cei ce doresc să înțeleagă subtilitățile conceptuale ce stau până la urmă la baza oricărei filosofii.
Pornind de la aceste premise, pot să afirm cu tărie că filosofia orientală a rămas o mare necunoscută pentru occidentalul tipic, care îmbrățișează superficialitatea la fel de ușor cum cumpără o nouă mașină. Lumea occidentală se diferențiază ideatic în mod decisiv față de lumea orientală, iar înțelegerea culturii celei din urmă se face automat prin prisma acestei perspective deloc îmbucurătoare. De aceea, occidentalul vede mai mult partea "profană" a filosofiei antice din Asia. Se observă imediat erotismul care mustește în zona orientală, se observă construcția arhetipală a societății, bazată pe modelul patriarhal, considerat învechit de occidentalul emancipat prematur. Problema este că această emancipare a distrus fundamentul ideatic al occidentalilor, care se bazează acum pe o filosofie surogat, un mozaic conceptual întemeiat precar pe baza unor supoziții neverificate. Din păcate, analiștii nu observă că bagajul intelectual al filosofiilor orientale s-a îmbogățit și s-a perfecționat de-a lungul timpului, pe parcursul unor numeroase reinterpretări și reanalizări a marilor texte clasice, în timp ce filosofia occidentală a rămas închistată în aceleași superstiții dăunătoare oamenilor.
Orientul este însă la rândul lui divizat în mai multe regiuni, de diferite facturi ideatice. Diferențele între aceste regiuni sunt vizibile însă doar la o analiză atentă, occidentalul superficial tinzând de multe ori să îi includă pe toți asiaticii în aceeași categorie standardizată de propria sa ignoranță. Astfel, avem de exemplu diferențe foarte mari între cultura japoneză și restul culturii asiatice. Ființând separat, aidoma unei enclave pe timpul marii izolări impusă de shogunatul Tokugawa, cultura japoneză a urmat o traiectorie aparte. Fără influențe exterioare, tradițiile s-au păstrat neschimbate, în contrast cu o Chină aflată într-un zbucium permanent și cu o Asie fărămițată de numeroase conflicte. Abia în 1868, anul restaurării Meiji, Japonia a renunțat la regimul cazon.
Ilustrarea acestor factori politico-sociali care au contribuit din plin la modelarea culturii orientale este vitală. Nu putem înțelege meditațiile filosofice decât prin prisma existenței de zi cu zi. Este firească de exemplu aplecarea chinezilor asupra artei războiului, într-o perioadă a "Regatelor combatante" în care incertitudinea era prezentă în permanență, ca un axis mundi, determinând existența fiecărui individ. Este de asemenea firească înflorirea japoneză de pe parcursul marii izolări. Fără a avea grija războiului, societatea japoneză ajunsese la o dezvoltare culturală nemaiîntâlnită. Liniștea care nu a existat niciodată în restul Orientului le-a permis japonezilor să aibă un nivel de trai excepțional în vremea în care Europa lâncezea încă în rămășițele unui Ev Mediu întunecat. Înainte de a trece în revistă principalele sisteme filosofice orientale, cred însă că trebuie să fac o precizare foarte importantă: spre deosebire de lumea occidentală, unde disocierea religiei de filosofie este aproape completă, în spațiul oriental, religia se împletește cu filosofia. Tocmai de aceea, principalele sisteme filosofice despre care vom vorbi sunt în același timp și sisteme religioase, având rituri specifice și surprinzând în permanență cu suplețea lor conceptuală prin care au reușit să reziste timpului:

1. Budismul:

Probabil că budismul este sistemul filosofico-religios care a marcat cel mai pregnant lumea orientală și nu numai. Născut prin efortul meditativ al unui singur individ, budismul a reușit pe parcursul timpului, prin numeroase reanalizări ale surelor și în pofida diverselor scindări, să-și păstreze o identitate aparte. Perceptele enunțate astăzi de marii maeștrii budiști sunt în mare aceleași enunțate cu mii de ani înainte de fondator. Un lucru remarcabil dacă privim spre comparație taoismul, al cărui curs s-a alterat pe parcursul timpului, transformând un concept odată pur într-un simplu instrument folosit astăzi pentru a justifica diferite experimente alchimice.
Budismul s-a născut în India, într-un mic regat de la poalele munților Himalaya. Acolo, prințul moștenitor, Guatama Sakyamuni (560-480 Î.Hr.) renunță la plăcerile vieții, devenind călugăr cerșetor. La treizeci și cinci de ani el atinge iluminarea sub copacul Trezirii (bodhi) și de atunci este cunoscut ca Buddha, sau "Cel Treaz". Își petrece tot restul vieții oferind învățături și moare la vârsta de 84 de ani în parinirvana.
Buddha a lăsat în urma sa unul dintre cele mai complexe sisteme filosofico-religioase din istorie. Budismul a preluat din bagajul filosofic hindus noțiunea de karmă. Astfel, karmele, sau acțiunile din viețile anterioare determină în mod decisiv ciclul reîncarnărilor (samsara). În funcție de bagajul karmic pozitiv sau negativ, ființele trec printr-o înlănțuire nedefinită de reîncarnări în diverse forme ale existenței, variind de la zei și până la ființe infernale. Fiecare faptă are o anumită încărcătură, care conține acțiune negativă sau pozitivă. În funcție de acțiunile individului, în bagajul său karmic se acumulează energie.
Buddha a explicat viața ca pe o veșnică înlănțuire de dorințe. Prin intermediul relațiilor de cauzalitate generate de existența aspirațiilor, se creează suferința permanentă, sau duhkha. Scopul unui om înțelept trebuie să fie suprimarea dorinței și deci și a suferinței. Existența este duhkha, întrucât este efemeră, oferindu-ne doar o iluzie a unei permanentizări imposibile. Eul nostru permanent este cel care întreține această iluzie. Suprimând eul, omul reușește să-și înțeleagă haosul principial și să spargă ciclul samsarei, pentru a ajunge în mjlocul roții, în spațiul vid, infinit, singurul loc în care există izolarea, departe de rotirea perpetuă...
Pentru a înțelege această stare ultimă de iluminare și pentru a reuși să atingi nirvana trebuie să renunți la tot ceea ce te leagă de această lume, să devii indiferent în fața suferinței, dar și în fața plăcerii. Învățătura budistă este o doctrină a salvării, pentru că ea are ca scop ultim ruperea ciclului transmigrațiilor. Omul eliberat devine astfel arhant. Viața lui nu se termină, însă apare certitudinea unei morți finale, inițiatice. Ființa nu se va mai întoarce, ieșind din ciclul samsarei și pătrunzând în spațiul vidat care este nirvana. Conceptul acesta de spațiu cosmic vidat, ca scop ultim, apare în majoritatea filosofiilor orientale. Fie că este nirvana, fie că este shambala, fie că este wu (neființă), această stare este un ideal pe care omul înțelept speră să îl atingă prin meditație și urmând cu strictețe riturile. Această stare finală este mai presus de orice concept natural. Nirvana nu poate fi înțeleasă decât prin prisma experimentării ei, iar odată cu această experimentare apare liniștea, ruperea totală de ciclul nesfârșit al samsarei.
Viața lui Buddha a fost un exemplu grăitor pentru discipolii săi. Omul simplu reușea să își impună principiile în fața celor mai mari filosofi ai vremii. Prin vorbele și acțiunile sale care se circumscriau principiilor enunțate în prealabil, Buddha a reușit să îi impresioneze pe contemporanii săi, care l-au urmat. Din această școală au ieși mai apoi discipolii care au răspândit budismul în tot Orientul.
Și, chiar dacă în timp au avut loc numeroase scindări, principiile de bază ale acestei religii filosofice și-au păstrat caracterul imuabil. Fie că a fost vorba de Mahayana (Marele vehicul) sau de Hinayana (Micul vehicul), principiile de bază au rămas aceleași. Această primă și importantă scindare nu a făcut decât să adapteze și mai bine budismul la exigențele realității unui Orient agitat din punct de vedere filosofic. Budismul a reușit să se plieze extraordinar pe mentalitatea tipică omului oriental și a reușit să influențeze în mod decisiv istoria acestei zone.
Împărțită astăzi în patru mari ramuri (budismul chinez, budismul tibetan, budismul japonez și tantrismul), religia creată de Guatama este, cu aproape 400 de milioane de adepți recunoscuți oficial, una dintre cele mai influente religii la nivel mondial. Influența budistă este resimțită din plin chiar și în occident, unde, deși la un nivel vulgar, se pot întâlni foarte multe simboluri ale acestei filosofii a salvării.

2. Shintoismul:

Religia vechilor japonezi derivă din cultul zeilor Kami. Atestat istoric cu aproximativ 2000 de ani Î.Hr., shintoismul este cea mai veche religie încă existentă în care nu se pot identifica schisme majore. Tradițiile vechilor japonezi nu pot fi privite însă decât disipat. Culturile diverșilor zei (existau la un moment dat al istoriei, circa 10.000 de zeități, stăpânitoare pe numeroase obiecte din viața japonezilor - existau zeități chiar și pentru pragul casei) nu pot realiza un tot unitar. Din mozaicul tribal al mileniilor s-a născut în cele din urmă shintoismul în forma sa actuală. Preluând foarte multe dintre vechile rituri, putem spune că shintoismul este o religie de sinteză, apropiată din acest punct de vedere islamismului, reprezentând o copie fidelă a spiritului japonez.
Cele mai importante ființe și puteri din cadrul cultului shintosit sunt denumite kami. Existența acestor noțiuni de kami reprezintă o dovadă de imuabilitate temporală, întrucât și astăzi ele joacă un rol decisiv în cadrul religios japonez. Shintoismul afirmă că în natură, tot ceea ce nu este hărăzit cu uniformitate, ține de kami. Legătura zeilor cu locul lor de sălășiuire este cea mai puternică legătură întâlnită în vreun cult religios. Astfel, zeii nu sunt definiți ca entități aspațiale, ci sunt determinați în mod decisiv de locul în care sălășuiesc, căpătând prin intermediul acestuia din urmă importanță.
Astăzi, în urma puternicului impact al budismului, denumirile marilor zeități au fost schimbate, însă în esență, doctrina a rămas neschimbată. Puterea spiritului japonez a supus întotdeauna străinii (gaijin) ce se aventurau pe insule. Aceștia ajungeau în scurt timp să gândească în același mod, să se adapteze la tradițiile unei lumi închistate parcă în propria filosofie de viață. Japonia a reușit pe parcursul istoriei sale să se țină la distanță de conflicte majore. De aceea, asimilarea unor influențe budiste, taoiste sau zen a fost făcută odată cu trecerea timpului. Shintoismul, nume generic însumând întreg mozaicul conceptual japonez a reușit să-și păstreze integritatea conceptuală adoptând din mers idei ale cultelor paralele. Foarte mulți japonezi participă astăzi la ceremoniale budiste având în același timp acasă urnele specifie pomenirii străbunilor după ritul shintoist. Iată de ce, cu toate că a existat doar pe teritoriul japonez și astăzi numărul adepților săi este de doar 48 de milioane, shintoismul rămâne una dintre cele mai puternice sisteme filosofico-religioase din Asia.

3. Hinduismul:

Prin concepția asupra vieții pe care o propovăduiește, filosofia hindusă a adus pe parcursul istoriei numeroase deservicii Indiei. În nici o altă cultură de pe acest pământ nu apare mai predilectă tendiința spre renunțare decât în cultura hindusă. Se poate spune că hinduismul este prin excelență o filosofie a renunțări. Însă să nu alunecăm în capcana unei analize superficiale. În spatele acestui concept al renunțării se ascunde un sistem complex, creat pe baza unor raționamente întărite de cuvântul zeilor.
Panteonul hindus a stârnit întotdeauna controverse. Pe parcursul timpului, din cauza numeroaselor influențe exterioare, viziunea indiană asupra divinului a suferit numeroase modificări. În principal însă nu a fost negată niciodată existența absolutului. Acest principiu transcendent și imanent deopotrivă este numit brahman. El este personificat în numeroase texte clasice, căpătând astfel o alură de universalitate. Rămânând în esență o realitate unică și imuabilă, brahman poate fi considerat pe rând și substanța lumii, un simplu miraj, o serie de nume și forme ce constituie fundamentul cosmosului (în filozofia chineză avem pe post de corespondent ideea "celor zece mii de ființe și lucruri"), putere sacră a riturilor, fundament al conștiinței individuale (atman), principiu și sfârșit al manifestării universului (srsti), Celălalt inefabil ingogniscibil (Anyat), pe care îl poate determina în exclusivitate apofatismul radical "nici acesta, nici acela"... Apropiindu-se prin această ultimă epifanie de conceptul taoist al absolutului, se tinde de multe ori să se generalizeze această egalitate. Brahman însă nu reprezintă pasivitate. Prin numeroasele epifanii, ipostaze ale materiei divine joacă roluri active în construcția universului. Identificarea brahmanului cu matricea universală nu diminuează rolul jucat de figurile virile cele mai cunoscute ale acestuia: Shiva și Vishnu. Aceste două epifanii ale lui brahman au fost ridicate la rangul de zeități panteiste de cei care cred în condiția lor de entități individuale.
Un alt motiv central al mitologiei hinduse este implicarea particulelor divine (amsa) în desfășurarea istoriei. O consecință directă a acestei implicări este apariția noțiunii de avatara. Krishna este cel mai bun exemplu pentru a ilustra relația dintre oameni și divinitate. Menționat în Upanișade, el este un avatara prin excelență. Coborârea deplină este acceptată de teologi doar în câteva cazuri izolate, iar aici vorbim deja despre purnavatara. Doar marile personalități ale religiozității hinduse au primit onoarea aceasta. Însă această terminologie nu se aplică doar în cazuri recunoscute. Cei mai mulți maeștri sunt denumiți de către discipolii lor guru. Fiecare guru (termenul înseamnă literal "încărcat de demnitate") se apropie într-o anumită măsură de avatara...
Principala idee filosofică elaborată în cadrul hinduismului este noțiunea de karma. Această noțiune a fost preluată și de budism, având un impact major asupra gândirii orientale privită în ansamblu. Cuvântul karmă înseamnă faptă sau act. Fiecare acțiune produce un rezultat, bun sau rău. Încărcătura acestor proceste se acumulează, formând bagajul karmic al fiecărei entități individuale. În funcție de bagajul karmic, omul renaște în diferite ipostaze. Aceste renașteri succesive nu sunt privite ca pedepse sau recompense, ci reprezintă în filosofia orientală dovada unei inerențe firești. Fiecare este responsabil pentru acțiunile sale și viața în sine este un proces karmic. Toate ființele însuflețite sau neînsuflețite trăiesc prin intermediul unei serii existențiale în care prezentul este condiționat de trecut și condiționează viitorul. Budismul a pus accentul pe intenționalitatea acestui proces karmic, susținând că dorința creează automat karmă.
Doctrina sacrificiului de sine este elaborată pentru prima dată exhaustiv în textele Brahmana. Aici Prajpati, identificat pe post de creator al Universului, se epuizează în actul creației, sacrificându-și existența pentru aceasta. Tripla identificare a lui Prajpati cu Universul, Timpul ciclic și altarul focului (prin care se realizează sacrificiul propriu-zis) constituie elementul novator al teoriei brahmanice. Astfel, prin sacrificiu, lumea este menținută în starea existențială actuală. Epuizarea lui Prajpati prin Timpul ciclic reprezintă un model ideal pentru activitatea susținută a preoților care reușesc astfel să mențină lumea în armonie.
Brahmanii au reprezentat pe parcursul istoriei și încă reprezintă nucleul central al religiei hinduse. Cărturari, aceștia și-au impus conceptele potrivite în favoarea scopurilor spirituale sau materiale. În nici o altă cultură nu există discrepanța care a apărut și care încă apare în India. Legea castelor, forță imuabilă de control a împins o mare parte a populației spre o stare pauperă nemaiîntâlnită, avantajându-i pe cei "luminați".
Produsul exemplar pentru capacitatea de sinteză a hinduismului este Mahabharata. Prin cele 90.000 de versuri, aceasta reprezintă cea mai lungă epopee din literatura universală. Ideea centrală este reprezentată de conflictul dintre Kuravi și Pandavi pe câmpiile Mahabharatei. Acest război eshatologic durează 18 zile și are ca rezultat sfârșitul lumii, reiterând astfel ideea periodicității universul. Vishnu este cel care distruge și recrează universul la capătul fiecărui ciclu cosmic. Prin acest mecanism, binele și răul primesc aspecte profund religioase.
Hinduismul a fost pe parcursul istoriei religia cu cea mai mare putere de sinteză. Situația politică a Indiei, aflată întotdeauna sub amenințare militară a transformat ideologia hindusă într-un mozaic cultural în care pe parcursul veacurilor s-au asimilat multe alte ideologii. Influențele budiste, musulmane, taoiste, confucianiste s-au făcut resimțite, nereușind însă să submineze tradiția hindusă. Cu toate că a marcat negativ existența adepților săi, hinduismul reușește în continuare să se bucure de încredere. Împărțit astăzi între Jainism, Hinduism modern (sinteză între Shivaism și Vișnusm realizată în jurul anului 1900) și Sikhism, hinduismul ca filosofie de viață și concepție religioasă reprezintă a doua forță a globului (după creștinism), cu aproximativ 750 de milioane de adepți. Iar natalitatea indiană explozivă pare să asigure un viitor strălucit pentru hinduism în formele sale moderne!

4. Confucianismul:

Sistem filosofic în primul rând, confucianismul nu neagă existența unor forțe supranaturale, refuzând însă orice speculație pe seama acestora. Sistemul a fost creat de Confucius (551-479 Î.Hr.), pe numele său chinezesc Kongfuzi (Maestrul Kong). Trăind într-o perioadă zbuciumată a regatelor combatante, Maestrul Kong a încercat să găsească calea spre desăvârșirea intelectuală prin intermediul riturilor. Acestea sunt, după cum susțin confucianiștii, întemeiate de zei și nu pot fi contestate. Confucius nu a dorit niciodată să vorbească despre zei, pe care însă îi respecta, conformându-se ritualurilor. Cuvintele lui au fost structurate și așezate pe hârtie de discipoli. În lucrarea Analecte ele au devenit cunoscute în întreaga lume. Principiile simple ale confucianismului au stat la baza întemeierii uneia dintre cele mai bune organizări statale întâlnite în istorie. Examele s-au organizat după aceste norme până în anul 1905, când, în urma impactului din ce în ce mai mare al culturii occidentale, teoria i bazată pe studiul și aprofundarea clasicelor se prăbușește.
Confucianismul a reprezentat pentru China suprema sinteză a marilor texte clasice. Cele Șase Clasice sunt: Cartea Edictelor (Shu), Cartea Stihurilor (Shi), Cartea Riturilor (Li), Cartea Muzicii (Yue), Cartea Schimbărilor (Yi) și în fine Analele Primăverii și Toamnei (Chunqiu). Legenda atestă implicarea activă a lui Confucius în corectarea și editarea acestor cărți, însă nu există certitudini în acest sens. El însă face dese referiri la motivele centrale ale acestor opere, în fapt pilonii filosofiei confucianiste.
Respectul pe care trebuie să îl arăți în fața părinților, în fața conducătorilor și în fața tuturor celorlalți oameni, iată baza acestei filosofii. Doar prin învățare poți ajunge la desăvârșire și doar urmând riturile cu rigurozitate poți învăța.
Discipolii lui Confucius i-au purtat mai departe învățătura, împărțindu-se în numeroase școli între care de-a lungul timpului au existat numeroase conflicte. Cei mai importanți confucianiști au fost Mozi, Mencius, Xun Zi. Aceștia se axau pe un principiu central al filosofiei confucianiste, construindu-și dialectica pe baza aparentei opoziții ideatice față de restul ideilor. O altă fracțiune care a influențat confucianismul în fazele sale ulterioare a fost școala legistă, cu reprezentantul ei cel mai de marcă Han Feizi.
Apariția meteorică pe planul religios în cadrul unui sincretism confuciano-budist s-a petrecut cu aproximație între anii 1400-1600 însă nu a reușit să reziste. În ciuda acestei experințe religioase, este clar că doctrina confucianistă rămâne în esență una filosofică, fiind practic singura doctrină filosofică orientală autentică, ființând separat de orice doctrină religioasă.

5. Taoismul:

Tao a jucat un rol important în cadrul filosofiei orientale. Ca scop ultim, absolut, ca o cale mistică atotprezentă sau ca o cale a riturilor (în viziunea confucianistă), ideea de Tao ilustrează cel mai bine concepția orientală despre viață.
Lao Zi este considerat întemeietorul de drept al taoismului, însă există lucrări care susțin teza care îl propune pe Zhuang Zi ca predecesor al Bătrânului Magistru. Nu se poate face o distincție clară între acești doi veritabili teoreticieni ai taoismului.
Lucrarea de referință rămâne însă Daodejing. Ea este atribuită lui Lao Zi și reprezintă singura scriere a acestuia. Legenda ne spune că Lao Zi a scris principiile filosofiei sale la rugămintea unui paznic de frontieră, chiar înainte să plece în pribegie.
Taoismul respinge în mod explicit moralismul confucianist și activismul moist, încercând să răspundă câtorva probleme arzătoare ale perioadei. Astfel, în Daodejing este prezentată o cale (Tao). Calea inacțiunii, specifică taoismului, este ilustrată prin metafora apei. Aceasta este maleabilă, ia forma oricărui vas în care este pusă și învinge întotdeauna întocmai prin această proprietate. Curgerea apei nu poate fi înfrânată, iar omul înțelept învață să urmeze calea firească spre succes, să învingă natural, fără să forțeze. Ceea ce este moale învinge întotdeauna ceea ce este puternic. Pentru a dezvolta această idee Lao Zi ne prezintă exemplul florii... Aceasta la naștere este moale, alunecă în voia vântului, în timp ce înaintea morții este rigidă, uscată, deci tare. Același lucru se întâmplă și cu omul, care la naștere este moale. De aceea, starea pe care taoiștii o consideră ideală este infantilitatea, când, în afara problemelor, tânărul născut "suge direct de la matcă". Filosofia lui Lao Zi este una a renunțării, asemuindu-se din acest punct de vedere cu hinduismul. Viața nu trebuie să fie epuizată în acțiuni inutile, pentru că singură neclintirea învinge întotdeauna.
Conceptul principal, laitmotivul filosfiei taoiste este Tao (Calea). Cuvântul are mai multe sensuri, în funcție de dialect. Calea este pentru Lao Zi inerentă oricărei acțiuni. Tao există în afara timpului, și totuși în fiecare particulă a sa. Construcția conceptului se bazează pe relații antagonice. Tao cel adevărat este cel ce nu poate fi definit. În momentul în care se încearcă o determinare spațialo-temporală a sa, conceptul își pierde calitatea principală, ingogniscibilitatea. Tao despre care se poate spune ceva nu este Tao. Tao nu există și totuși este pretudindeni. Tao nu acționează și totuși toate se înfăptuiesc după ordinea sa. În neclintirea sa el este totuși pretudindeni. Omul înțelept învață să își trăiască viața în acord cu Tao și obține totul în ciuda faptului că el nu dorește până la urmă nimic.
Scrisă într-un stil criptic, cartea a suscitat controverse prin varietatea de sensuri probabile. Structurată în 81 de versete, lucrarea sintetizează întreaga concepție ideatică specifică taoismului clasic. Pe parcursul timpului, multe dintre principiile inițiale s-au alterat, afundându-se în numeroase clișee alchimice.
Filosofia taoistă s-a degradat de-a lungul timpului, din cauza aplecării discipolilor asupra procedeelor mistice de prelungire a vieții. Au fost înființate rituri de divinație care au transformat taoismul într-o religie ritualică asemănătoare celorlalte culte religioase orientale. Apropierea taoismului de budism a răpit din puritatea filosofiei lui Lao Zi. Cu toate astea taoismul (care, alături de shintoism, este singura religie încă existentă în cadrul căreia nu au existat schisme) se bucură astăzi de popularitate, având nu mai puțin de 420 de milioane de adepți, fiind a treia ca număr din lume.


Universul filosofic oriental uimește prin complexitatea sa. Lucrările clasice sunt elaborate minuțios, pe parcursul multor secole, reprezentând practic o sinteză a generațiilor care le asigură perenitatea.
Prin numeroasele reanalizări și restructurări, filosofia orientală a reușit să reziste timpului, fiind astăzi capabilă să ofere o alternativă viabilă lumii occidentale profund desacralizate.
Cred că, în căutarea noastră perpetuă, ar trebui să ne aplecăm cu atenție asupra acestei lumi. Ar trebui să încercăm să înțelegem geneza gândirii orientale și ramificațiile ei incredibile. Orientul este până la urmă singura variantă diferită esențial de lumea noastră. Lumea islamică ființează între aceleași puncte de reper (mă refer aici la monoteism, la fundamentarea pe logos a credinței și la ritualistica asemănătoare, islamul fiind până la urmă o religie de sinteză târzie), creștinismul a rămas închistat în aceleași prejudecăți ca la începuturi, iar alte culte mai există doar nominal, neavând forța de a schimba ceva pe plan ideologic. Lumea orientală este însă puternică și reprezintă o alternativă serioasă la modul de viață occidental. Anii ce urmează vor fi martorii unui adevărat conflict între aceste două mentalități total diferite. Trebuie să înțelegem înainte de a putea condamna și am face bine să înțelegem pentru că numai noi avem de câștigat...


"Ceea ce este domol, e lesne de ținut. Ceea ce încă nu este vădit, e lesne de pus la cale; ceea ce este gingaș, e lesne de a fi zdrobit; ceea ce este mărunt, e lesne de a fi împrăștiat. Înfăptuiește lucrurile când încă nu au cunoscut neorânduiala. Un arbore nemăsurat s-a înălțat dintr-un lăstar subțire; un foișor cu nouă caturi s-a ridicat dintr-o movilă de țărână; un drum în depărtări începe cu întâiul pas. Cel cu acțiune nu va izbândi; cel care ține cu înverșunare va păcătui.
Iată de ce Omul Sfânt nu are acțiune și prin urmare nu este înfrânt; nu ține cu înverșunare, de aceea nu greșește. În lucrarea lor, oamenii sunt adesea aproape de izbândă, însă nu izbândesc. Fii chibzuit și la sfârșit, la fel ca la-nceput, astfel nu îți vei irosi lucrarea.
De aceea, Omul Sfânt dorește ceea ce nu este "dorință" și nu prețuiește obiectele greu de căpătat. El învață ceea ce nu este "învățătură" și se înapoiază în locul din care oamenii s-au îndepărtat. El caută a sluji firea "celor zece mii de ființe și lucruri", ci nu se încumetă să aibă acțiune."


Lao Zi - Daodejing, capitolul LXIV


În loc de concluzie: sacru și profan, dualitate paradigmatică

Evoluția atrage după sine, de cele mai multe ori, renegarea trecutului. Sunt oferite soluții noi, care, prin însăși esența lor, se bazează pe subminarea precedentelor teze. Astfel, din cenușa păsării Phoenix se naște o variantă îmbunătățită, un “upgrade”. Nihilismul se metamorfozează în ceva palpabil, și sunt foarte puțini cei ce observă contradicția ontologică ce apare în urma acestui proces. Este evident că a întemeia pe baza distrugerii înseamnă a aplica o constrângere genetică actului ființativ. Prezentul este condiționat de condamnarea trecutului, starea actuală este definită ca o alternativă la ceea ce a fost și nu ca o continuare.
Respingem nediferențiat trecutul doar pe baza temporaneității perimate a acestuia. Distrugem fundamentele în loc să clădim pe baza lor viitorul. Demonstrarea erorii de fond a unui sistem nu înseamnă automat și demonstrarea inutilității creaților acelui sistem. Progresul este imposibil atâta timp cât insistăm să reinventăm totul. Dacă nu ne bazăm pe reușitele teoretice ale celor dinaintea noastră, progresul este imposibil.
Antagonismul dintre sacru și profan este caractersistica esențială a filosofiei in genere. Conflictul dintre mundan și transcedental a marcat geneza fiecărui sistem ideologic în parte. Suntem ființe naturale și deci limitate. Dorința de a descoperi mai mult este intrinsecă ființei noastre, ca o consecință a acestei limitări. De aceea, omul atribuie sensuri ascunse mundanului, îl ocultează în repetate rânduri, transportând încărcătura profană în sacralitate.
În fond, profanul devine baza practică pe care sunt teoretizate simbolurile arhetipale ale sacrului. Sensurile ascunse pe care omul le identifică în natura din jurul său îl fac să perceapă viața mai profund, să o înțeleagă prin intermediul unor perspective noi, mai complexe...
În opoziție cu aceste învățături esoterice, a apărut însă recent o filosofie a banalului, o filosofie axată pe practica pură. Viața este împărțită și diferențiată, sensurile ascunse sunt suprimate și câteva țeluri absolute sunt stabilite aprioric. Transformăm arhetipurile la nivel superficial, le demitizăm, scoțând în evidență mundanietatea lor, le vulgarizăm, refuzând metafora. Tendiința dominantă a acestui nou mileniu este generalizarea și banalizarea culturii, transformarea gândurilor profunde în surogate potrivite în contextul transformărilor economico-sociale care conduc la profunda desacralizare rațională ce caracterizează prezentul.
Procesul de demitizare cuprinde toate aspectele ființei umane. Refuzăm ab initio superstiția, refuzăm principial tot ceea ce depășește granițele cognoscibilului. Pendulăm între cele două extreme, preluând din fiecare preponderent elementele negative. Respingerea apriorică, obsesivă, a superstițiilor, se transformă la rândul ei în superstiție. Negarea dogmelor, nihilismul, se concretizează într-o nouă dogmă. Prin riturile intrinseci negației, se definește o nouă teorie. Înlocuim obiectul cult, îl transformăm în altceva, păstrându-i însă esența. Modificarea este doar la nivel superficial, ontologic nu se întâmplă nimic concret. Ne focalizăm asupra respingerii normelor și teoriilor metafizice, ritualizând procesul și dând naștere astfel altor norme și teorii.
Lumea trebuie privită ca un ocean de incertitudine. Nu ai cum să stabilești limite, pentru că, peste tot în jur, apare imprevizibilul. Niciodată nu poți să fii sigur de teoria pe care ai postulat-o, pentru că aceasta este în ultimă instanță doar o concluzie necesară, o verigă care închide cercul ideatic. Ea nu are corespondent în realitate, pentru că, în esență, nu există nimic obligatoriu. Oamenii au inventat limbajul, care nu este decât un model simbolic de reprezentare, un model incomplet. Nu putem să regăsim în cadrul limbajului întreaga paletă existențială a ființei. Teoria nu ne poate oferi niciodată întreaga senzație a practicului. Este imposibil să cunoaștem prin intermediul cuvintelor. Omul nu poate înțelege decât experiența directă, nemijlocită. Teoria este o experiență surogat, iar concluziile obținute prin procese teoretice nu au de cele mai multe ori corespondent în practică.
Omul este cel mai evoluat animal din punct de vedere al capacității de reprezentare simbolică. Suntem capabili să înțelegem realitatea din jurul nostru prin intermediul unui sistem propriu de referință. În fapt, fiecare om percepe realitatea într-un mod aparte, unic, filtrând exteriorul prin intermediul sistemului său ideologic. De aceea, încercarea unei obiectivizări generale și absolute este sortită eșecului. Nu ai cum să definești o realitate ultimă atâta timp cât percepția ta este emimamente subiectivă. Nu ai cum să vorbești despre absolut din punctul de vedere al relativității ființei tale.
Sacrul este definit ca absolut. Arhetipurile sunt modele spre care omul tinde, modele închistate aproape întotdeauna în ele însele. Sunt foarte puține exemplele de curente metafizice care acceptă incertitudinile caracteristice vieții. În fapt, în spatele diferitelor denumiri specifice, stau aceleași paradigme. Că este Iahve, că este Dumnezeu, că este Shiva, că este Allah, că este Ahura Mazda, ideea esențială este aceeași. Absolutizarea unui concept, transformarea sa în ceva intangibil și imuabil, îi oferă omului un sentiment de siguranță, o certitudine a predestinării. În momentul în care accepți existența unui creator suprem care dirijează evenimentele naturale, poți să treci cu vederea anumite concluzii inerente. De exemplu, este mai ușor să arunci responsabilitatea dezastrelor în spatele acestor zei decât să accepți că moartea face parte din viață și că selecția naturală trebuie să funcționeze. Este mai ușor să deplângi persoanele cu dizabilități, să vorbești despre milă și despre turme de oi, decât să accepți că trebuie să existe și indivizi mai puțin adaptați, indivizi care sunt sortiți morții.
Tendiința omului de a fugi de sentimentul de vinovăție este normală. Problema este însă cum anume fugim. Folosirea religiei și a falsului sentiment de confort pe care aceasta îl oferă este în fond o fugă de realitate. Ne refugiem în spatele perceptelor eronate pentru a scăpa de ceea ce există în jurul nostru, alegem să substituim conceptele transcedentale realității. Natura noastră ontologică nu ne este de ajuns și atunci căutăm să ocultăm mundanul.
Metafizica este doar o prelungire a fizicii, axată pe germenii arhetipali generați de umanitate în preistorie. Baza mitologică pe care este întemeiată majoritatea religiilor a fost constituită în perioada primitivismului totemic. Atunci, oamenii, pentru a explica mai bine mediul înconjurător, au inventat conceptul de supranatural. Se poate spune așadar că demiurgul a fost precedat de oameni, în opoziție cu deja celebra teorie creaționistă...
Însăși multitudinea de sisteme religioase existentă este o dovadă care susține această teză. Paradigmele sunt în consonanță cu factorii locali, dovedind posterioritatea tezelor. A priori înseamnă înaintea oricărei experiențe. Conceptul de creator este definit pe baza acestei apriorități ființative, o aprioritate care nu poate fi susținută nici măcar teoretic. În momentul în care spunem “Și Dumnezeu a creat Lumea prin puterea cuvântului Său.” (Biblia – Geneza), înseamnă că noi pretindem că avem cunoștiințe despre ceva aprioric nouă. Dacă Dumnezeu a creat lumea, aceasta din urmă nu poate înțelege și mai ales nu poate argumenta existența creatorului. Și iată cum întreaga teorie creaționistă se prăbușește, pentru că metafizicul este definit tocmai de această supranaturalitate, de această imposibilitate cognitivă. Nu ai cum să pretinzi că înțelegi ceea ce este absolutizat ca fiind de neînțeles. În momentul în care atribui calități (ceea ce se întâmplă în cadrul tuturor curentelor, fie ele metafizice, fie religioase – și asta pentru că asocierea este o parte integrantă a naturii umane) unui concept definit ca inteligibil, îi negi acestuia însăși calitatea cea mai importantă, îi negi însăși esența.
Diferența dintre natural și supranatural constă tocmai în definirea ca inteligibil a ultimului. Dacă anulăm această diferență, supranaturalul se transformă în natural, își pierde prin intermediul unei metaschimbări calitatea esențială, ființativă. Iată de ce teoria se transformă într-un sofism pur redundant.
Metafizica, supranaturalul, sunt doar pretexte găsite de oameni pentru a își susține teoriile. Și dacă în trecut, având în vedere lipsa technicii necesare, acest lucru putea fi înțeles și scuzabil, astăzi, când avem la dispoziție mijloace de investigație mult mai performante, bigotismul ideologic nu trebuie să mai existe. Însă nici postularea unei ”zone obscure”, necunoscute, definită totuși aprioric ca existentă, nu este o soluție. Pentru că, dacă dispunem de o astfel de zonă, putem include în ea orice, folosind ca pretext o falsă înțelegere a termenului incompresibil. A nu putea să spui nimic despre “ceva”, înseamnă a nu putea să spui nici măcar dacă acel “ceva” există sau nu. Altfel, prin intermediul oricărei asocieri, oferi informația pe care ai presupus-o ca fiind imposibil de înțeles. Contradicția aceasta ontologică este suficientă pentru a prăbuși teoria.
De foarte multe ori însă, oamenii afirmă că sacrul se manifestă în profan, că efectele elementelor supranaturale apar și modelează naturalul. Ei nu realizează că astfel alunecă în aceeași contradicție teoretică. Pentru că, ceea ce este definit în esență ca supranatural, nu poate avea intruziuni în natural. Este ca în cazul a două drepte paralele, care, nu se întâlnesc, tocmai pentru că sunt astfel. Dacă la un moment dat s-ar întâlni, atunci presupunerea ființativă a paralelismului lor s-ar prăbuși. De asemenea, manifestarea sacrului în profan îi neagă înșăși esența primului. Sacrul care se manifestă în profan nu este decât profan. Așadar, nu putem vorbi despre supranatural, pentru că supranaturalul manifestat, cel despre care putem să vorbim, nu este decât natural. Tot ceea ce poate fi înțeles este natural, tot ceea ce nu poate fi înțeles este incert.
În momentul în care alegem să folosim supranaturalul, să integrăm metafizica în conceptele noastre, trebuie să ne asumăm riscul acestei incertitudini. Ceea ce nu poți defini este prin excelență incert. Iar o teorie bazată pe valori incerte nu va fi niciodată sigură. De aceea, curentele ideologice bazate pe supranatural și metafizic nu au avut și nu vor avea niciodată siguranța necesară pentru a formula concluzii imuabile nici măcar în contextul restrâns al socialului. În momentul în care nu poți întemeia ființativ un argument, teza va avea de suferit.
Din păcate, numeroși indivizi nu au capacitatea unei analize profunde a acestei dialectici sacru-profan. Ei sunt fanaticii, cei ce cred cu tărie într-o cauză și merg până la moarte pentru a o apăra. Aceștia sunt cei care comit atrocitățile care au marcat și vor marca probabil și în continuare acest conflict dintre natural și supranatural. Din păcate, reminiscențele trecutului au capacitatea încă să atenteze la integritatea prezentului. Cei care înțeleg sunt foarte puțini. Cei mai mulți și-au alterat deja ființa. Au reușit să creadă fără să cerceteze în prealabil. Să fim prudenți și să încercăm să scoatem în evidență contradicțiile evidente care împânzesc aceste sisteme metafizice. Doar așa vom putea diminua efectele devastatoare pe care acestea din urmă le au asupra umanității. Doar prin rațiune, doar prin aplecarea asupra ființei noastre naturale vom reuși să învingem mi’rajul supranaturalului. Priviți la bucuria lipsită de orice semnificație simbolică ce apare pe fața unui bebeluș și veți înțelege de ce trebuie să facem asta...


Bibliografie selectivă:

1. Coranul – dr. Silvestru Octavian Isopescul (traducător), editura Cartier, 2005
2. Istoria credințelor și ideilor religioase – Mircea Eliade, editura Universitas, 1992
3. Alchimia fericirii (Kimiya al-sa ‘Ada) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
4. Cartea Învățăturilor (Kitab Al-Wacava) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
5. Contemplații spirituale (Mashahid al-asrar al-qudsiyya) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
6. Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
7. Islamul și Occidentul – O nouă ordine politică și religioasă după 11 septembrie – Robert Van De Weyer, editura Allfa, 2001
8. Cartea formării (Sepher Yetzirah) – Comentată de Saadia ben Iosif din Fayyum, editura Herald, 2006
9. Jihad versus McWorld – Benjamin R. Barber, editura Incitatus, 2002
10. Istoria filosofiei islamice – Henry Corbin, editura Herald, 2005
11. Tao în aforisme - Zhuang Zi, editura Aropa, 1997
12. Daodejing - Lao Zi, editura Meteor Press, 1999
13. China clasică - Ivan P. Kameranovici, editura All, 2002
14. Istoria gândirii chineze - Anne Cheng, editura Polirom, 2001
15. Istoria credințelor și ideilor religioase - Mircea Eliade, editura Universitas, 1992
16. Zen Lessons The art of leadership – Thomas Cleary (translator), editura Shambhala, 1993
17. Mahabharata – Așa grăit-au zeii – A. E. Baconsky (traducator) - editura Prietenii Cărții, 2001
18. China: de la imperiu la republica populară 1900-1949 – Michael Lynch - editura All, 2004
19. India, religie și filosofie – Nicolae Achimescu - editura Tehnopress, 2000
20. Lao Zi și Confucius – Mira si Constantin Lupeanu - editura Qilinul din jad, 2000
21. Filosofia chineză - Max Kaltenmark - editura Humanitas, 2001
22. Enciclopedia religiilor - volum colectiv, peste 120 de autori - editura Pro Editură și Tipografie, 2005