În “Prada”, Michael Crichton, autorul bestsellerului “Jurassic Park”, încearcă să ofere o perspectivă asupra unui viitor periculos, un viitor spre care ne îndreptăm inevitabil. Știința se dezvoltă uluitor de repede, posibilitățile se înmulțesc odată cu fiecare secundă ce trece. Descoperim modalități de a ne complica și mai mult existența, descoperim elemente pe care nu le putem controla. Michael Crichton, în stilul său binecunoscut, ridică numeroase probleme, încercând să fundamenteze o nouă etică, care să țină cont de progresul extraordinar al rasei umane. Nu mai putem să aplicăm principiile trecutului, trebuie să trăim și să înțelegem prezentul.
Acțiunea antrenantă transformă cartea într-un carusel amețitor. Cititorul este bombardat cu informații, ritmul este alert, personajele interacționează de multe ori subtil. Descoperim treptat adevărul, întoarcem pagină după pagină pentru a înțelege. Stilul accesibil nu diminuează valoarea științifică a romanului. Poți învăța foarte multe noțiuni inedite, poți acumula informații prețioase, sau poți pur și simplu să te bucuri de acțiune, să trăiești fiecare moment de tensiune alături de personaje. Capacitatea lui Crichton de a oferi experiențe plauzibile garantează veridicitatea emoțiilor. Te regăsești în acest viitor, pentru că și tu ai acționa probabil la fel: “Un robot mobil trebuie să dedice o cantitate imensă de timp de prelucrare numai pentru a evita obstacolele întâlnite în cale. Ființele omenești fac și ele același lucru, dar niciodată nu sunt conștiente de asta – până când se stinge lumina. Abia atunci, pe întuneric, află ele, în mod dureros, cât de multă prelucrare este necesară pentru a evita niște obiecte. Așadar, există dovezi că întreaga structură a conștiinței, precum și senzația de autocontrol și discernământ a oamenilor nu sunt decât niște iluzii ale utilizatorilor. Noi nu deținem câtuși de puțin un control conștient asupra noastră înșine. Doar credem că deținem. Numai pentru că ființele umane au ajuns să se gândească la ca la “eu” nu înseamnă că este și adevărat.”
Narațiunea retroactivă îi oferă personajului principal o aură demiurgică. Știind că a reușit să scape cu viață dintr-o situație critică, Jack povestește detașat, axându-se asupra detaliilor tehnice. Moartea este doar o statistică imuabilă, nu putem să contestăm realitatea, chiar dacă aceasta este tristă. Nanoparticulele se dezvoltă preluând caracteristicile umane, încercând să copieze singurul exemplu aflat la îndemână. Crichton intercalează pasaje filosofice complexe chiar în miezul acțiunii, sugerând principii prin forța exemplelor. Sângele scurs este cel mai bun argument, pentru că doar în fața sângelui oamenii înțeleg că acțiunile lor au consecințe serioase.
Fondul ideologic al romanului este actual. Totul se petrece într-un viitor pe care îl putem intui. Oamenii încearcă să construiască organisme care să îi poată înlocui. Este inevitabil că la un moment dat aceste organisme vor reuși să se desprindă de influența creatorilor și vor începe să ființeze autonom. Și este la fel de evident că în acel moment organismele vor încerca să își înlocuiască creatorii. Trupul Juliei este acaparat de roi, care prin ea încearcă să se desăvârșească, să găsească răspunsul ultim, varianta perfectă. Analogia cu ființa umană este desăvârșită, regăsim obsesiile, regăsim dorința pentru putere absolută. Natura găsește întotdeauna o cale, iar omul trebuie să înțeleagă cum să se adapteze, fără a încerca în permanență să o domine. Altfel, regretele nu vor întârzia să apară: “Am simțit cum corpul ei devine tot mai ușor în mâinile mele. Iar particulele continuau să zboare în toate colțurile încăperii cu un soi de șuierat. Iar când s-a terminat, ceea ce a rămas în urma lor – ceea ce țineam în brațe – a fost o formă palidă și cadaverică. Ochii Juliei erau adânc înfundați în orbite. Gura era subțire și crăpată, cu piele translucidă. Părul i se decolorase și devenise fragil. Claviculele îi ieșeau în evidență, pornind de la gâtul osos. Arăta ca și cum ar fi fost pe moarte în urma unui cancer. Gura i se mișca. Auzeam cuvinte slabe, abia mai tari decât respirația. Mi-am aplecat urechea lângă gura ei ca să aud mai bine.
- Jack, șopti ea. Mă devorează.
- Știu.
- Jack... copiii...
Ea șopti:
- I-am… sărutat…
N-am spus nimic. Am închis doar ochii.
- Jack... Salvează-mi copiii... Jack...
- Bine, am spus.”
Dialogurile sunt intercalate foarte bine în text, conferindu-i varietatea atât de necesară. Nu ai cum să te plictisești, autorul trece dintr-o scenă într-alta, totul se leagă, totul înseamnă până la urmă ceva. Amănuntele sunt cruciale pentru desfășurarea acțiunii, elemente de multe ori banale determină consecințe dezastruoase. Michael Crichton construiește o lume, având grijă de fiecare detaliu. Ne regăsim surprinși într-un viitor apocaliptic pe care îl simțim totuși apropiat.
Multitudinea de elemente tehnice certifică romanul, iar bibliografia stufoasă îi oferă celui interesat numeroase puncte de plecare. Documentarea solidă potențează astfel acțiunea. Trăirile personajelor sunt construite pe un fond puternic, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Omul se joacă cu natura și nu vrea să lase niciun detaliu în seama hazardului. Și totuși, dezastrul se produce, parcă pentru a demonstra că nu putem niciodată să prezicem haosul: “Este ora două dimineața. În sfârșit, copiii au încetat să vomite. S-au dus la culcare. Par să se fi liniștit. Amanda a adormit. Ellen e încă destul de bolnavă. Probabil că am ațipit din nou. Nu știu ce m-a trezit. O văd pe Mae urcând pe dealul din spatele casei mele. E însoțită de tipul cu costum argintiu, ca și de restul echipei SSVT. Se apropie de mine. O văd că zâmbește. Sper că are să-mi dea vești bune. Chiar că am nevoie de vești bune în clipa de față. În e-mail-ul Juliei scria: ”Nu avem nimic de pierdut”. Dar în cele din urmă au pierdut totul – și compania, și viața, totul. Și, ca o ironie a sorții, procedura a funcționat. Roiul a reușit să rezolve problema pentru care fusese programat. Dar pe urmă a mers mai departe, a continuat să evolueze. Iar ei l-au lăsat. N-au înțeles ce fac. Mă tem că asta va scrie pe piatra funerară a speciei umane. Sper că nu va fi așa. Poate avem noroc.”
În “Prada”, Michael Crichton trage un semnal de alarmă. Viitorul este în totalitate
în mâinile noastre și asta nu înseamnă neapărat ceva bun. Odată cu puterea vine și responsabilitatea. Milioanele de nanoparticule care invadează fiecare orificiu îți amintesc asta. Să sperăm însă că vom putea să privim la timp în oglindă. Altfel, va trebui să ne luptăm pentru supraviețuire într-o lume scăpată de sub control. Și atunci norocul nu va mai avea nicio legătură...

Bibliografie

Michael Crichton – Prada – Lider – 2002