A propos de…
Raymond Aron
“L`opium des intellectuels”
Hachettes, 2002
Scepticismul, se știe, nu este o filozofie constructivă a Istoriei. El se prezintă mai degrabă ca un instrument de verificare, un test de veridicitate, un prag critic pe care trebuie să-l treacă un proiect economic, politic, social sau artistic pentru a-și demonstra fiabilitatea. Prin prisma rațiunii, desigur. Neîncrederea nu este sinonim total cu scepticismul ea fiind mai degrabă o atitudine pre-rațională ce-și are rădăcina în emoții, în experiența afectivă sau emotivă a omului. Scepticismul, ca concepție, este o formă raționalizată a neîncrederii.
Scepticismul nu este un raționalism propriu-zis, este mai mult o călătorie spre limitele raționalului, este veșnica aducere în discuție a finititudinii și slăbiciunii cunoașterii umane. De asta, de cele mai multe ori a fost împins spre subiectivism, fiind considerat un paria al ideologiilor scientiste ce se revendică de la marea familie raționalistă. Ca atitudine politică scepticismul a fost numit „lașitate”, „conștiință de mic-burghez”, „viziune retrogradă” sau „sprijin pentru status quo” și combătut cu vehemență. Ca atitudine socială, scepticismul a fost numit balast în calea progresului și persecutat de ortodoxiile laice sau religioase. În fine, în artă, scepticismul nu a avut nici o șansă de afirmare fiind desconsiderat din start ca raționalism inutil și nedorit în această zonă plină emoții, inspirație și trăiri psihice intense.
Capitalul de prestigiu al scepticismului nu este prea ridicat; nefiind nici cale spre Dincolo, nici soluție pentru Dincoace, scepticismul este perceput ca un semn de senilitate, un fel de fenomen situat la granița dintre stările de sănătate și boală a unei comunități. Scepticismul nu este încă boală, dar deja nu mai e sănătate. Pe de altă parte, pe plan social, scepticismul este o atitudine de umbră, de răcoare, spre deosebire de angajamentul social, combinat uneori cu nonconformismul care se plasează în zonele mai vizibile ale socialului, mai fierbinți și captează o parte mai mare din preferințele membrilor comunității...Scepticismul poate fi justificat și argumentat doar prin recursul la bunul simț și experiență... Este și atitudinea lui Raymond Aron din „L`opium des intellectuels”.
Scepticismul este, pentru Aron o atitudine de bun simț, la fel cum, pentru o bună parte din intelectualitatea franceză grupată în jurul lui Sartre și revista Les Temps Modernes, angajamentul militant era un soi de apanaj spiritual, o ieșire din existența serială...
„La Raison n`a pas changé l`essence des collectivités.” (p.112) – este primul vector de gândire care scoate discuția din capcana dualismului rațiune-religie și o transpune în alt plan, cel al eficienței morale, or la acest capitol, diferența între societate bazată pe religie și cea fondată pe rațiune nu este chiar atât de mare. Variabilele: Violență, Toleranță, permisivitate la critică, dreptul la alteritate, autonomie a individului sunt de fapt... constante, atât în ecuația stat bazat pe ideologie religioasă (irațională, cum le place raționaliștilor să spună), cât și ecuația stat bazat pe ideologie raționalistă – adică negative în ambele cazuri. Ar fi inutil să comparăm violența medievală și cea modernă, rafinamentul torturilor în antichitate sau în epoca contemporană, ar fi chiar cinic să considerăm numărul victimelor diferitelor intoleranțe religioase sau laice drept criteriu de referință pentru perfecțiunea morală a unei societăți. Numărul de jertfe, în calitate de mărturie a nocivității unei atitudini oferă perspectivă liniară asupra răului, nu însă și profunzime. A se citi primul capitol din „Les Bienvieillantes”, al Goncourt-ului de anul trecut, Jonathan Littel.
Mutația nu este deci una retorică, ci filozofică. Morala nu este un domeniu al rațiunii, după cum nu este nici al religiei. Chiar dacă putem închipui o morală bazată pe religie și o alta bazată pe rațiune, nu vom atinge decât un aspect al moralei. Or, aceasta din urmă se pretează la o analiză sau poate fi surprinsă doar dacă analizăm fenomenul uman în totalitate fără a-l disocia în elemente antagoniste: rațiune, credința, irațional etc. Pe plan social morala ar fi legătura intimă între indivizi care face ca x și y să se poată concepe reciproc ca reprezentați ai aceleași comunități – umane, cu toate urmările ce decurg: respect mutual, toleranță reciprocă. Această legătură intimă nu este o atitudine pur rațională, după cum nu este una totalmente irațională, este una care le înglobează pe ambele.
În plan politic, recunoașterea faptului că rațiunea nu a produs schimbări în esența morală a colectivităților, ar trebui să ne ferească de iluzia de a crede că o ideologie laică sau religioasă, bazată pe încrederea oarbă în rațiune sau credință, ar putea rezolva odată pentru totdeauna problemele umane. Marxismul, cazul particular analizat de Aron, este util când vine să vorbească despre latura neagră a progresului, despre prețul uman al oricărei acțiuni sociale, despre suferințele și destinele din părțile umbroase ale societății. Dacă însă este conceput ca o tehnologie miraculoasă, investit cu o autoritate „divină”, marxismul, ca și celelalte ideologii devine o piatră, un bec care luminează o partea a socialului, umbrind cealaltă. „Combien d`intellectuels ont ete vers le parti revolutionnaire par indignation morale, pour souscrire finalement au terrorisme et a la raison d`Etat ? » (p.221)
De aici o definiție prescriptivă a intelectualului sceptic : omul care cunoaște, care întrezărește limitele cunoașterii umane, granițele adevărului istoric, social sau cultural chiar dacă crede în el. Sigur, definiția este una formală, considerăm însă că meritul ei stă în apropierea față de alte forme de cunoaștere, oarecum marginalizate de discursul rațional științific și anume înțelepciunea, adică arta de a doza scepticismul… În plus, definiția mea oarecum propovăduiește un soi de dedublare de conștiință suspectă, dar necesară, intelectualul trebuie să-i «pască » pe toți, inclusiv pe sine, sau, în primul rând pe sine.
Negreșit, critica rațiunii nu este o invenție filozofică a lui Aron. Până la el și alți gânditori, dintre care Pascal este cel mai expresiv, au dezvăluit slăbiciunile cunoașterii raționale, dar, în opinia lui Aron, această critică este neglijată sau dizolvată în credința oarbă. Printre intelectualii francezi, factori extra-raționali precum: prestigiul revoluției, al modernismului estetic (artistul denunță filistinii, marxiștii, dar și fasciștii – micul-burghez), al non-conformismului moral, al revoltei.
Adunate grămadă, aceste prestigii explică, în parte influența enormă gândirii lui Marx asupra intelectualilor occidentali, adeziunea lor, deseori în contradicție cu statutul social sau intelectual la această febră sociologică și politică care este marxismul. Mai mult, sunt ispitit de ideea de a afirma că, datorită factorilor ne-științifici enumerați mai sus, marxismul a fost conceput și tratat ca un reziduu, ca un burete care captează energiile negative ale societății liberale (în Vest), ca o critică morală adusă inechităților sociale generate de instituțiile pieței. Ca știință sociologică marxismul are multe lacune și este criticabil, ca revoltă morală – este neoprit. Asta explică poate mecanismul psihologic straniu care alimentează atitudinile pro-marxism, pro-comunism chiar azi, după ce ideologia și practica marxistă s-au discreditat pe toate planurile.
Menționăm că, critica lui Aron, deși îndreptată împotriva comunismului așa cum a fost el perceput și adoptat de o parte a intelectualității franceze în frunte cu Sartre, este aplicabilă și în zone ale politicului mai puțin supuse pasiunii, cum ar fi bunăoară o mutație interesantă a conceptului religios de „sfârșit al timpurilor” laicizată de marxism sub forma comunismului ca final al istoriei, mutație deghizată în sfârșitul liberal al istoriei marca Fukuyama: « La fin de l`histoire este une idée de la raison, elle caractérise non l`homme individuel, mais l`effort des hommes en groupes à travers le temps. Elle est le projet de l`humanité, en tant que celle-ci se veut raisonnable » (p.165). Capcana în care riscăm să cădem este iluzia de a crede că suntem ultimii oameni, că suntem cei care vor rezolva TOATE problemele umane... O iluzie: totul se schimbă, nevoile și problemele umane se transformă și ele odată cu oamenii, iar rigla nivelatoare este o violență adusă gândirii și existenței umane. De aici și pericolul: pentru unii această măsură va fi prea lungă, deci vor trebui „lungiți”, pentru alții – prea scurtă, deci vor trebui „scurtați”.