În lumina lumii

Așa cum au remarcat mulți iubitori ai neamului, ne aflăm la "porțile cerurilor". Acest lucru se datorează evenimentelor ce reunesc în astral pe Mihai Eminescu, glasul duios al Bucovinei, cu inima ei, Ștefan cel Mare și Sfânt.

Acolo unde începutul și sfârșitul se contopesc, trecutul și viitorul se reunesc. Din acest întreg își trage seva Mihai Eminescu care și-a depășit timpul său, intuind evenimente ce vor marca perioada postumă a lui și a multor altor personalități.

Când a scris "Rugăciunea unui dac" era conștient de vechimea acestui neam și a alăturat creației universale credința în nemurire pe care o aveau strămoșii noștri. "Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viață dătător,/ ...El (adică Dumnezeu) este moartea morții și învierea vieții!"

Aceste lucruri sunt pomenite și în Evanghelii, dar așa cum chiar Iisus spune "Cine are urechi de auzit să audă" - adică dacă vrea să înțeleagă va înțelege. În Matei (11.14.) Iisus vorbește despre Ioan Botezătorul astfel: "Și dacă voiți să înțelegeți, el este Ilie, cel ce va să vină." Prin aceasta se explică ceea ce orientalii numesc reîncarnare. Ilie a ucis peste patru sute de preoți, a căror credință nu a înțeles-o; la fel Ioan are o moarte violentă pentru că judecătorii lui nu-i înțeleg mesajul. Rugăciunea dacului reflectă credința în nemurire. "Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!"

Asemeni "țărăncii care nu știe să se plece" (cum a afirmat Carol I, vorbind de demnitatea românilor), tot astfel dacul își cere tăria de a muri cu demnitate în fața zeului fără nume și chip: "Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu le plec".

Peste timp, preasfinția sa părintele Pimen, acum treizeci de ani, spunea la Putna: "Statuia lui Ștefan este greșit sculptată, căci el nu și-a plecat decât odată capul, iar pentru acest lucru au plătit scump polonii în Codrii Cosminului ( 26 oct. 1497)."

Eminescu credea în nemurirea Marelui Voievod, și îl invocă în Doina. Prin Scrisoarea I poetul depășește timpul său și pe al nostru. Azi știm că soarele este o stea cu emisie slabă, corespunzătoare culorii galbene, care urmează să devină roșie și fără "putere" peste șapte miliarde de ani.

Poetul merge mai departe și prevede destinul pământului: "Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș,/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,/ Cum planeții toți îngheață și s-asvârl rebeli în spațiu,/ Ei din frînele luminii și ai soarelui scăpați." În acele momente, datorită gravitației solare prea mici, se destramă sistemul, iar planetele "s-asvârl rebeli în spațiu". Apoi este descris stadiu cunoscut sub numele de Big Bang, când catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, "Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au peri;/ Timpul mort ș-întinde trupul și devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie." În această viziune cosmică nu scapă din versurile sale destinul înțeleptului, care nu este apreciat pentru învățătura sa, ci denigrat pentru slăbiciunile omenești. "...Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina..." Și iată că timpul a demonstrat-o; atât el cât și unii savanți sau figuri marcante ale culturii sunt răscolite de pigmei ai lumii noastre ce se cred lei tolăniți în ignoranța unui suflet rătăcit într-o lume materială ce se vrea intelectuală.

Ștefan cel Mare și Sfânt alături de Mihai Eminescu și-au legat destinul de țară, contribuind cu sabia sau condeiul la neatârnarea și nemurirea neamului nostru, astfel că pot asculta "muzica îngerilor" din Valhala (raiul), pe care poetul n-a ezitat s-o prindă în versurile poeziei "La Bucovina", dedicată ținutului natal pe care a jurat să nu-l uite: "N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ți romantic, munții în lumină,"...

Asemeni marilor înaintași și noi - prin gândurile, vorbele, faptele și dăruirea noastră - putem contribui ca România să fie în lumina lumii și să fie "mângâiată" de cea divină. Există o dezvoltare continuă a spiritului neamului; există câștiguri nevăzute ale evoluției, chiar prin vremuri grele.