Molia îmi intră în auz ca o șoaptă ce zboară lent peste pragul acesta de nefericire. Mă ascund să pot mușca dintr-o bucată de pîine. Am senzația că voi fi devorat de hoarde de flămînzi, care mai întîi îmi vor fura pîinea, apoi lumina, apoi carnea. Sîngele îl vor bea la urmă, ca desert. Sînt nevoit să mă ascund să-mi pot trăi propria-mi viață. Să nu fiu devorat de cei dornici, cu viața lor, să-mi consume viața mea. Mă ascund să-mi savurez în liniște fericirea,clipa de fericire. Să nu fiu acostat de hoardele de nefericiți ce-mi vor mistui și aceste clipe atît de rare. Acesta poate fi motivul de-mi țin pîinea, fericirea, singurătatea doar sub forma unor iluzii. Ne naștem goi, alții flămînzi, alții singuri. Cei mai mulți nefericiți. Ne amestecăm între noi , iar specia devine tot mai săracă, flămîndă, speriată, fără margini, fără ieșire. Locul unde doresc să-mi pot consuma în liniște bucata mea de viață pare a fi un loc nepotrivit.
Dacă aș sfida toate acestea, aș risca să mă transform într-o gloabă glorioasă trăind sub verdictul unui blestem. Blestemul ca un rest de boală care se prelinge spre hăul morții cu tălpile sfîrîinde. Și totuși... liniște desăvîrșită. Zgomotul hoardelor devine imaginar. Mă bucur că nu vor umple golul de sub privirea mea. Atîta nefericire e greu de închipuit. Cînd voi vrea să deschid gura, sunetul va fi mort de mult.
Doar o umbră de murmur mi se va scurge pe trup...