Una din principalele acuzații aduse catolicismului privește inchiziția. De-a lungul timpului, și în special datorită propagandei protestante s-au brodat multe pe seama acestei instituții. Ce a fost Inchiziția ?
Prin termenul de Inchiziție sunt amalgamate de fapt patru momente importante, începând cu Inchiziția Medievală la 1184 prin bula papală "Ad abolendam," și terminând cu cea Spaniolă.
Inchiziția Medievală a fost un fenomen complet descentralizat, aflat la mâna episcopilor locali.
Inchiziția episcopală n-a fost extrem de eficientă. Adesea episcopii nu locuiau în diocezele lor- atunci când își vizitau aceste dioceze existau multe alte lucruri de făcut. În plus, procedurile nu erau prea grozave. De exemplu, conform cu Ad abolendam,numele acuzatorului trebuia menționat acuzatului- acesta putând să se răzbune. Anul 1000 aducea în lumea creștină vântul rece al Apocalipsei imediate. Oamenii se pocăiau în masă și se pregăteau de a doua întâlnire cu Hristos. Biserica Catolică reușise să impună "Pacea Domnului". Sâmbăta și duminica era interzis portul sabiei, războinicii aprigi fiind îndrumați către biserică. Un aer milenarist străbătea epoca- dar Apocalipsa a ratat. Masele care așteptau a doua venire a Sa au fost dezamăgite profund, masele care înduraseră multe în numele Lui, așteptându-i venirea. Exaltați au fost întotdeauna- iar exaltații trebuiau să caute niște cauze. Principala cauză a fost găsită în Biserică, în faptul că aceasta se abătuse de la calea cea dreaptă. Existau și anumite argumente care priveau mai puțin preoții de rând- la fel de săraci ca și toți ceilalți- și mai mult o anumită politică indulgentă prin care Biserica Catolică a reușit să se impună în Europa Occidentală. Pentru a-și asigura expansiunea Părinții Bisericii au dus o politică de toleranță, de înțelegere tacită cu populațiile din zonă care venerau adesea alți zei. Acest lucru era mai evident în zona occitană, acolo unde influențele druizilor erau mai vii. Și atunci, contra acestui curent de toleranță s-a ridicat grupul Purilor din care s-au desprins în principal catarii și valdensii în Franța precum și beghinii în Italia. Din prea mare dragoste de Dumnezeu chiar și bazele civilizației moderne riscau să se prăbușească.
Catarii se defineau ca fiind cei Puri, cei Adevărați. Preoții lor, bărbați și femei străbăteau distanțe imense predicând sub cerul liber adesea și răspândind peste tot idei care ar fi putut stinge civilizația așa cum o știm noi acuma. Dând consolamentumul ca supremă legătură cu Dumnezeu (în special în condiții de criză fizică sau morală profundă sau pe patul de moarte)preoții catari practicau un ascetism și un egalitarism sever amintind de primele comunități de creștini.Totul trebuia împărțit în comunitate, instinctele trebuiau omorîte, viața pură nu putea fi dobândită decât prin asceză și prin pocăință.
Catarii aveau un avantaj imens prin aceste forme de diseminare simple, ușor de înțeles pentru oamenii săraci. Pauvre Jaques care mergea la biserică să asculte liturghia în latină era fermecat de acești predicatori itineranți. La fel de fermecați erau și seniorii din Sud, acea imens de puternică oligarhie transfrontalieră care se întindea din Languedoc și până în Castillia. Civilizația Sudului era mult superioară iar Sudul simțea că trebuie să domine. Aici lucrurile erau mai simple, canoanele Bisericii mai laxe. Seniorii din Sud simțeau că există pericolul de a fi înfrânați și puși sub autoritatea unui stat suzeran. Și, pentru a contracara acest pericol aveau o armă imens de puternică- legătura cu necredincioșii, cu arabii care mai stăpâneau o bună parte din Spania și Portugalia.
Inchiziția episcopală a fost înlocuită cu cea papală, mult mai eficientă. Instrumentul principal al acestei Inchiziții a fost reprezentat de călugării dominicani. Dominicanii au fost favorizați datorită educației, talentului în dezbateri (să nu uităm că dezbaterea publică era la momentul respectiv- atunci când puțină lume știa să citească- principalul mod de răspândire a credinței și contracarare a ereziilor) și datorită faptului că nu erau interesați în câștigul propriu și ușurinței de a călători.
Inchiziția a apărut ca o reacție normală a Bisericii Catolice la această triplă provocare. Unei credințe ascetice catare Biserica îi dovedea, prin Inchiziție, că și ea poate fi la fel de pură și la fel de dură. Unor seniori mândrii și trufași, aflați în cea mai mare parte a timpului în conflict cu statul feudal Biserica le dovedea că singura structură transfrontalieră era Ea. În sfârșit, barbarilor de la porțile Romei le dovedea că "dacă ești la Roma trebuie să te comporți ca un roman" iar dacă ești pe pământ creștin trebuie să te supui numai Bisericii Catolice. În sfârșit, Biserica Catolică nu uita- și nu putea să uite- amenințarea încă vie a puterii laice- lumești. Chiar dacă drumul spre Canossa mai păstra încă urmele genunchilor împăratului german, pericolul exista. Oricând s-ar fi putut ivi un principe populist care să-și câștige faima pornind asupra Bisericii.
În fața acestor amenințări Biserica Catolică a reacționat foarte eficient. Pe plan intern noile ordine apărute și în principal dominicanii și franciscanii au readus puritatea și credința în Biserică, alungând mitul călugărului gras, incult, simoniac și dedat plăcerilor cărnii. Aceste ordine au adoptat "armele" dușmanilor catari și au plecat să propăvăduiască pe terenul adversarilor, adică în mase. Dacă înainte de înființarea celor două ordine doar orașele mari aveau structuri ecleziastice bine închegate acum aceste structuri au început să se răspândească și în cele mai îndepărtate orășele. Frați predicatori cutreierau satele, răspândind Cuvântul Domnului în limba populară. Acum încep să fie traduse din latină primele texte sfinte. Este regăsită din nou unitatea în jurul Crucii, de la suzeran și până la ultimul supus.
Contra inamicilor săi Biserica a profitat de acest nou val de credință.
Înainte de a pomeni despre "violențele" inchiziției trebuie precizat faptul că slujitorii inchiziției erau extrem de credincioși și de pătrunși de importanța slujirii lui Dumnezeu. Tuturor potențialilor inamici, Inchiziția le oferea o șansă- aceea de a se converti. În plus, cel puțin în ceea ce privește catarii se poate spune că a existat o imensă provocare- atunci când un căpitan catar, fără a avea ordine stricte a asasinat pe trimișii Papei. A urmat măcelul, stârnit și de duplicitatea conților de Trencavel care când abjurau- și recunoșteau Biserica Catolică- când se puneau în fruntea răsculaților. Poate că alta ar fi fost soarta lumii dacă planul lui Raymond de Trencavel- de a uni flamurile Castiliei, Aragonului, seniorilor din Sud și emirilor din Granada contra armatelor catolice ar fi funcționat. Dar regele Aragonului a căzut în bătălie și, după asaltul fortăreței Montsegur, inima catarilor, celor care au capitulat li s-a oferit șansa să plece liber cu condiția să-și recunoască păcatele și să abjure. Majoritatea au plecat. Cinci sute de Puri, bărbați și femei au refuzat acest lucru. Au fost arși de vii, la marginea muntelui. Extazul religios se împletea cu crima- era un lucru extrem de răspândit la acea vreme. La celălalt capăt al lumii, în Constantinopol, împăratul Nechifor a avut lungi conversații în Palat cu paulicianul eretic Ieronim. Vâzînd că nu poate să-l convingă, împăratul l-a aruncat în plumb topit.
Pentru cei din epocă Inchiziția apărea ca un proces de revigorare a Bisericii, concomitent cu eliminarea unui curent prea intransigent și care n-ar fi dus la nimic bun (Biserica ieșind din catacombe și devenind universală atunci când a încercat să-și apropie masele și nu să le alunge cu o politică prea ascetică- la fel ca cea a primilor creștini), precum și eliminarea unui fond păgân, supraviețuitor latent al creștinării Europei Occidentale. O altă latură extrem de importantă a acestui fenomen urmărea realizarea supremației puterii ecleziastice asupra celei laice, plecând de la seniorii nesupuși și ajungând la cel mai înalt nivel.
Se poate considera ca evident faptul că Inchiziția dorea în principal să câștige inimi pentru Biserica Catolică. Dacă acest lucru nu putea fi realizat cu duhul blândeții se recurgea la exemple dure. Rugurile fumegânde ale Evului Mediu erau mai puțin un mijloc de pedeapsă și mai mult un memento mori, o re-amintire a focului iadului pentru cei neconvinși încă. Așa cum am mai spus-o , totdeauna înainte de pedeapsa capitală exista posibilitatea abjurării. Au avut-o și cavalerii templieri, și Ioana d'Arc. Martiriul era ales- și nu impus.
Inchiziția a fost deci, mai mult un show mediatic decât o acțiune barbară. Și tot un show mediatic a fost și impunerea imaginii Inchiziției sângeroase de către propaganda anglo- saxonă.