Cred ca era un vis... Și în visul ăsta al meu era o salcie... și se unduia la marginea prăpastiei tremurându-și frunzele, în adierea umedă ce venea dinspre râu, precum tremură o fecioară când simte fiorii primei iubiri gata să se materializeze în dragostea trupurilor abia descoperite.

Se simțea un fior electric cu toate că era liniște, o liniște pe care puteai parca sa o strângi în palma și să o ții la tine. Era un câmp, verde, pastelat de toate florile sălbatice care-și aruncau în văzduh miresma lor fermecătoare, atât de vie încât te simțeai mic, mic de tot mai mic decât un pui de furnică. Îmbătat de frumusețea locului am început să-mi arunc privirea... nu înțelegeam unde sunt zidurile, nu erau ziduri, dar așa ceva nu se poate... unde să te duci... ce să faci ca să ajungi la următorul punct, ai nevoie de ziduri, ele te definesc și îți dau conștiința propriei dimensiuni expansive.

Am început, cu groază, să mă simt claustrat între două panseluțe, așa că am făcut un pas... Teribilă greșeală! Am scăpat tăcerea din palmă și s-a spart din cauza mișcării prea bruște într-un zgomot asurzitor de tulpini frânte, frunzele păpădiei ce era înainte lângă piciorul meu s-au sfâșiat într-un scâncet grav și sinistru, picurându-si lacrimile albe cu un bubuit de tunet pe țărâna tare si nesățioasă care le-a absorbit pe loc. Mă simțeam deja ca un elefant într-o menajerie de sticlă și nu mai știam ce să fac... Am stat. Așteptam să aud murmurul monoton și învăluitor ce era înainte între ziduri, dar nici el nu era de găsit.

Am privit înapoi înspre salcie și am văzut o ființă ce părea umană însă nu semăna cu mine, ce privea înspre râu, sprijinindu-se cu o mână de tulpina sălciei. Am hotărât să privesc mai atent la ceea ce face, cum reușește să se miște fără a avea în jur zidurile. Dar nu se mișca. Sta pur și simplu rezemată de salcie și privea râul. Apoi i-am văzut părul ce-i cădea peste umerii goi, a căror piele trimitea raze hipnotizante în lumina soarelui blând ce-i mângâia trupul. A întors puțin capul si i-am văzut profilul ce radia o dulceață senzuală ce m-a făcut să uit de mine, de locul unde mă aflam și mai ales de zidurile mele. O pală de vânt i-a mișcat o buclă rebelă din părul unduitor dezvăluindu-i ochii expresivi din care se desprindea o privire languroasă îndreptată spre un punct depărtat în orizontul albastru. N-aș putea spune dacă era goală dar i-am perceput trupul de sirenă printre genele încărcate de frumusețea peisajului.

DEZASTRU... am văzut cum o frunză se desprinde din bogata coroană plângătoare a sălciei, și așteptam înfrigurat să se declanșeze din nou acel tumult zgomotos și haotic de zgomote bombardându-mi timpanul. În schimb am auzit o curgere lină prin eterul diafan ce ne împresura într-o îmbrățișare duioasă și calmă, o muzică sublimă și am înțeles că asta e natura și asta e muzica ei prin care cântă infinitatea limitată a existentei.

Totuși nu îndrăzneam să mă mișc pentru a nu speria fata ce stătea lângă salcie, căci mi-am dat seama că era o fată, căci doar așa se putea explica emoția ce-mi ardea trupul înăuntru de-mi vâjâia capul în vâlvătăi roșietice.

A apărut din senin un punct în zare, punct ce devenea tot mai mare pe măsură ce se apropia de locul în care stăteam. După un timp am putut să deslușesc o formă... era o pasăre, un porumbel și era alb...; în zborul său s-a apropiat de fată mângâind-o cu aripa ușor așa ca o părere și mi-am dat seama că ești Tu.

Tu ești cea care mi-ai dărâmat zidurile, și mi-ai arătat frumusețea... tu ești muza pe care am recunoscut-o prin "sărutul" porumbelului...
Esențial de remarcat...ESENÞA