Ne întrebăm de atâtea ori cine suntem că uităm cine am fost.
Frica, spaima lărgindu-se hidos devenind un peisaj grotesc, năruie veșnicia imanentă evoluției omului.
Destinul este calea pe care călătorul chiriaș al timpului ,la răscrucea deciziilor capitale, poate alege , opta pentru a atinge un viitor imaginat și dorit.
Nuanțele groazei aruncă luciditatea – lumina minții- în disperarea tulbure în care ipohondrul stă ca într-un stigmat al întunericului.

După 30 de ani este vârsta la care imaginea idealizată a iubirii se transformă într-o necesitate ce vine din logica efectelor iubirii, iar iubirea nu mai rănește fiind trecută prin filtrul gândirii , plăcerii și al interesului.

În omul ipohondru viziunile sinistre nasc stări contradictorii în care spaima determină ca spațiul realității și spațiul lăuntric să se combine și să se descompună într-un spațiu virtual de coșmar oglindind reversul lucrurilor și percepțiilor.
Personalitatea unui schizofrenic se împarte în entități ale terorii iscate din jocul cu spectrul morții. Doar o parte infimă a personalității supraviețuiește, încolăcită pe axa încovoiată a unei conștiințe șubrede.
Spectre și vedenii diforme ce capătă forme înșelătoare din angoase , apar acolo unde privirea obosită se întoarce în interior ceață și negură.
Percepția vizuală este alterată în firile schizofrenice de disperarea ilogică care tulbură imaginile realității și se transformă în simulacre ireale sinistre ca o apocalipsă a stărilor sufletești.
Spaima nejustificată ucide încet un ipohondru, cu lăuntricul împărțit în straturi de emoții negative, în entități morbide, în euri care se anulează reciproc.
Aprehensiunile lasă urme adânci în psihic ca un stigmat al neputinței, ca un virus ce-a suferit mutații transformând normalitatea în anormalitate, rațiunea în iraționalitate, logica în eroare a raționamentelor.
Aburii spaimei urcă pe tulpina ideilor îmbolnăvindu-le cu ipohondrii și se condensează în lacrimi ale disperării pe chipul răvășit de boală.

O iubire paroxistică rănită printr-o despărțire dură poate avea efectele catastrofale ale unui schizofrenic, răvășind cu atât mai adânc cu cât pasiunea era mai mare, intoxicând fiecare celulă, fiecare emoție , fiecare trăire lăuntrică cu disperarea unui damnat la chinurile infernului.
Într-o frământare de spații lăuntrice se naște din iubirea trădată durerea ce contorsionează axa voinței, rupe legăturile cu normalitatea și răvășește afectele.
Odată cu obiectul iubirii se prăbușește o lume care evolua normal până în momentul decisiv al despărțirii.
Starea celui care iubește paroxistic și este trădat poate involua către o psihoză prin tulburarea activității psihice decăzute într-un dezechilibru provocat de concentrarea obsesivă către persoana iubită.
O altă stare obsesivă morbidă extrasă din iubire este gelozia, care poate involua către schizofrenie , dar aici spaima provocată de dezechilibrul psihic este înlocuită de bulversarea sentimentelor într-un chin profund provocată de bănuiala că persoana iubită este necredincioasă.
Ne întrebăm de atâtea ori de ce suferim și nu găsim un răspuns logic, ne întrebăm de ce iubim persoana care ne refuză și ne disprețuiește și găsim explicații ilogice și absurde, ne întrebăm de ce avem obsesii și neliniști existențiale când viața ar trebui să fie o curgere lină a stărilor a fi condusă de rațiune și răspunsul este motivat de necooperarea dintre intelect și psihic.
Frica, spaima ,angoasa ,aprehensiunea sunt nuanțe ale groazei care pictează pe pânza stărilor sufletești un tablou grotesc , iar portretul hidos este al unui ipohondru sau al unui schizofrenic.
Vârsta la care iubirea nu rănește este vârsta înțelepciunii , când pasiunea și patima sunt controlate de gândire și iei din dragoste doar plăcerea, prietenia și încrederea.
Cei care judecă cu inima și nu cu rațiunea sunt predispuși greșelii și suferinței, căci inima te poate conduce printr-un labirint din care nu mai poți ieși, în timp ce rațiunea merge întotdeauna pe drumul drept, făcând din logică o normalitate ontologică.