poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3418 .



Sfiala sau buna așezare în fața sacrului
eseu [ ]
Eliei David oriunde ar fi dispărut

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [alchimina ]

2005-12-29  |     | 




A lămuri un cuvînt înseamnă a-i desprinde tîlcul din ganga de steril, a da la o parte materialul de prisos. A purifica înțelesul prin abluțiuni și purgații expresive. A-i arbora lamura deasupra noroiului și a zgurii semnatice. A-i alege duhul care să pîlpîie, pierzîndu-se în eter.

Din mulțimea de atitudini, dispoziții și porniri cea animă comportarea semenilor din ziua de azi, sfiala se pierde asemenea unui firicel de apă în pustiul impulsivității și nerăbdării, al agitației febrile și zorului năvalnic. Dorința de a reuși urgent și cu orice preț, de a face față unei competiții și concurențe acerbe, dezlănțuie o rîvnă și un cinism adaptativ ce activează energiile cele mai brutale și agresive ale speciei. Împinși de resorturile prea tensionate ale unei mentalități nevrotice, oamenii nu-și mai găsesc răgazul pentru a se reculege din această precipitată risipire pentru a-și dobîndi o bună așezare în lume, potolindu-și zbuciumatul și istovitorul neastîmpăr.

Încercînd să captăm delicatul fir de apă al sfielii, îl regăsim înfierbîntat și înnămolit în psihologia socială a vremii. Sfiala n-ar fi, pentru acest mod expeditiv de a înțelege lucrurile, decît o anume dispoziție conjuncturală și pasageră care cenzurează momentan comportamentul, fiind resimțită ca stinghereală, jenă, rușine.

Alteori, grefată pe temperamente imature sau morbide, e catalogată ca o trăsătură comportamental dezavantajoasă, ca timiditate sau pudoare. În cel mai bun caz, este acceptată ca o însușire morală convențional pozitivă demonstrînd buna creștere și buna-cuviință.

Pe de-a rîndul însă, sfiala este așezată fără vreo reținere în orizontul individualismului psihologic, și deci al egoismului, ca lipsă de încredere în sine, ca teamă și lipsă de îndrăzneală care, departe de a fi avantajos adaptative, reprezintă un impediment nefast, un viciu sau doar un accident comportamental. Asta chiar dacă ea nu face decît să protejeze un orgoliu prea susceptibil de gafe și greșeli culpabile, de călcatul în străchini.

Avem de a face cu judecata unui cinism adaptativ care tolerează sfiala ca pe o defecțiune remediabilă cu vîrsta, corijabilă prin antrenament, dar care trebuie cît mai rapid suprimată pentru grabnica afirmare a personalității. Față cu această mentalitate pripită, dar devenită comună, vom aminti un concept antropologic – sfiala adaptativă –, lansat de Blaga, invocîndu-l ca martor pentru reabilitarea sfielii.

În Trilogia cosmologică, Aspecte antropologice, Blaga remarcă amănunțita echipare (blană, colți, gheare) și specializare a mamiferelor superioare, rezultat al unei adevărate rîvne adaptative de acomodare cît mai perfectă la o anume nișă ecologică. În comparație cu aceasta, echipamentul biologic uman este de-a dreptul precar, iar specializarea pentru ocuparea fermă a unei nișe ecologice este vagă și stîngace.

Blaga conchide că omul ca specie dovedește o reală sfială adaptativă care-l ferește de un exces periculos de colaboraționism cu mediul, oferindu-i însă posibilitatea de a supraviețui printr-o superioară organizare internă, prin dezmărginirea orizontului său vital, prin accesul în alte zări existențiale mai evoluate și mai elevate. Excesul de adaptare i se revelează lui Blaga ca o fundătură a evoluției, ca o închidere într-o perfecțiune lipsită de orice făgăduință, ca un hiperzel colaboraționist, trădător în cele din urmă al propriei meniri și autonomii. Specia umană pare să refuze sfielnic adaptarea pe orizontală, agreeînd și optînd pentru mutația ontologică, pentru o evoluție verticală, deschisă.

Modelul lui Blaga este aplicabil și indivizilor umani animați de rîvna reușitei sociale, dispuși să dobîndească fără întîrziere abilitatea conformismului, iscusința convenționalismului, dibăcia oportunismului. Gata să-și dovedească destoinicia colaboraționistă și sîrguința parvenirii, ei se grăbesc să ocupe nișa socio-profesională a unei specializări cît mai profund-restrînse și a unei competențe cît mai înalt-înguste. Într-o asemenea conjunctură cu care socialul te ispitește la orice pas, numai sfiala adaptativă – prin refuzul zelului și zorului de a răzbi fără opreliști în încăierarea socială – îți mai poate salva omenia. Căci numai refuzînd blocarea într-o fundătură cu înalt statut socio-economic mai poți avea perspectiva evoluției spirituale, a împlinirii făgăduinței hărăzite de destin omului și nu unui robot profesionist.

De aici încolo, sfiala ni se va arăta ca reacția firească a unui suflet pregătit pentru întîlnirea cu sacrul, presimțirea și întîmpinarea decentă a propriului destin pe care acesta i-l revelează. Atent la chemarea sacrului și la întîlnirile ce o prevestesc, omul se oprește dinaintea sa apărat de mirare, se minunează ca în fața a tot ce-i impune printr-o superioritate absolută și incontestabilă, simte inadecvarea funciară a comportamentului rutinier în noua și surprinzătoarea situație, necesara reținere și deferență ce i se impun, urgența revizuirii conduitei.

Sfiala este reverența pe care omul o face în fața sacralității propriului destin, este reculegerea – acea închidere care se deschide – concentrarea elanurilor și convocarea speranțelor în starea răbdătoare de pupă, îndurînd creșterea lentă, binefăcătoare și riscată a aripilor. Oricîte opintiri și salturi nu pot duce acum decît la o alunecare, la o hazardată și mărginită înghesuire într-o civilizată fundătură socio-morală, paradis confuziv al satisfacției și suficienței adaptative.


Image hosted by Photobucket.com



Sfiala este prielnica așezare în preajma tainei, ajunarea în tinda minunii, purificarea necesară pentru a putea pătrunde și a te lăsa pătruns de taină. Sfiala este ulterioară dovadă de inițiere în misterul condiției umane, căci există o sfială în a nu-l expune, în delicata lui taină, înțelegerii pîngăritoare a profanilor. Taină fiind, ea nu poate fi împărtășită oricînd și oriunde, oricum și oricui. Mă tem și eu și abia mai îndrăznesc să îngîn smerit aceste versuri ale poetului:

„Omule, ți-aș spune mai mult,
Dar e-n zadar –
și-afară de-aceea stele răsar
și-mi fac semn să tac
și-mi fac semn să tac.”




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!