Mă simt atât de mic astăzi, mă simt un nimeni și altceva poate că nici nu sunt. Mă simt o haină veche aruncată într-un pod de mult uitat de toți și de toate. Am poate sau nu am, stropul meu de adevăr, de dreptate, dar cum cuminte sunt, nu pot să cred că cei ce trebuie să o împartă pe doamna doamnelor, regina democrației, nu o fac. Nu, nu cred că ceea ce am auzit este adevărat, nu pot să cred că adevărul poate fi mincină. Am încredere în oameni și nu cred că pot fi chiar toți mincinoși. Am crezut și mai cred în democrație, am crezut și voi mai crede în libertatea de opinie, în dreptul la proprietate, că ceea ce se spune este și auzit.
De ce mă cred așa, de unde îmi vine această tristețe? Totul a început din podul nemaiumblat de multă vreme, a început de la acea haină veche pe care un ingrat a pus o etichetă nouă, încercând să o vândă ca un castavete unui grădinar. O haină nemaipurtată de 50 de ani de nimeni, pe care astăzi, un alt nimeni a luat-o pe dânsul ( acel dânsul cu mai multe sensuri), și nedându-și seama că-i este prea mare, atât în lungime cât și în grosime, o poartă fălos nevoie mare, fandosindu-se cu ea.
Purtând-o nu ca pe o haină, ci ca pe un portdrapel ce-l fâlfâie la fel ca pe-o zdreanță, o sperietoare de ciori. Podul de care vorbesc este un pod ce acoperă toate casele noastre, nu este cerul și nici nu poate fi, pentru că cerul este curat și fără pată, doar noi îl pătăm, îl murdărim, făcându-l să fie mai urât decât este, făcându-l să pară mai negru ca noi...
Podul meu este un pod inexistent deoarece, în țara noastră nu există. El se numește în traducerea mea, adevăr mult mai sacru.
Mă simt atât de mic astăzi, dar nu sunt nimeni. Nu port haina ponosită, dar pun pe ea o etichetă: aceea a prostiei ridicată la grad de instituție. Acea etichetă numită realitate.
Da, pun eticheta minciunii celor ce merită. O pun primarilor ce uită să mai dea înapoi din ceea ce au luat atunci când au fost votați.
Pun eticheta nebuniei celor ce iau cu sila dreptul altora (la proprietate, la învățămînt, la un trai decent).
Pun eticheta ipocriziei marilor aleși ai acestei țări, nu numai lor, dar și celor ce au furat și încă fură această țară.
Acum în ajun de sărbători vă iert și am de gând să vă și uit, dar aș dori să dați celor ce-o pot purta, haina dreptății; Lăsați vă rog roba dreptății celor ce merită s-o poarte. Nu vă erijați în tot și-n toate voi, dragi aleși, (puțini culeși)...
Lăsați adevărul și dreptatea pe seama celor ce au ce face cu ele, nu le distrugeți doar de dragul de a distruge, nu dați cu piatra doar ca să dați.
Eu nu mă erijez în cel ce are dreptate, nu sunt acel ce deține supremul adevăr. Nu sunt o haină ponosită. Am o etichetă totuși la care țin.