Despre nume și titluri

Deși citisem versetele de zeci sau sute de ori, de-abia târziu mi-am dat seama de un anumit lucru și anume că, în Geneza cap.2 Adam a făcut ceva de unul singur înainte de crearea femeii: "Și omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului și tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit un ajutor care să i se potrivească" (vers.20).

A pune nume lucrurilor și mai ales ființelor înseamna a individualiza. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, numele (s.n.) = "cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, arătăm cum se cheamă o ființă, un lucru, o acțiune, o noțiune, etc. și prin care aceasta se individualizează"... Câinele era câine, tigrul era tigru,... omul era Adam adică "pământ sau cel făcut din pământ roșiatic".

Bine, când avem câte un singur exemplar din fiecare, problema este simplă, substantivul operând atât în sfera comunului cât și în cea a propriului... Dar pe măsură ce animalele și mai ales oamenii au început să se înmulteasca, a trebuit inventată și dezvoltată o întreaga știință a onomasticii, a numelelor care să diferențieze, să individualizeze. Când spui la vocativ "omule!" adresându-te unui grup de persoane, este imposibil pentru cei care fac parte din acel grup să-și dea seama la cine anume faci apel. A apărut deci substantivul propriu. Despre semnificația lui specială la vechii evrei, cu altă ocazie. Acum altceva aș dori să subliniez. Din dorința omului păcătos de a se diferenția cât mai specific și original, din setea lui nemăsurată după recunoașterea superiorității, ascendentului, asupra celorlalți semeni,, alături de nume a apărut și titlul.

Poate că această găselniță omenească a izvorât inițial tot dintr-o necesitate de ordin practic, zic eu cu îngaduinta, pentru a-i deosebi pe purtătorii de răspunderi din societate sau a recunoaște mai repede pe specialiștii dintr-un domeniu. Evident că aberațiile nu au așteptat prea mult pentru a-și face apariția și aici, născându-se "homo nomenclaturisticus". Ca să fii pe placul unui funcționar superior sau al unui suveran (mai ales), nu aveai la dispoziție decât două mijloace:
1 - cadoul, ploconul, peșcheșul (sunt mai sugestive aceste ultime două cuvinte, unul de origine slavonă iar celălalt turcă) și
2 - osanalele, tămâierile, laudele exagerate în asemenea hal încât "cel mai iubit fiu al poporului" respectiv să nu mai aibe încotro și să se lase înduplecat. Dacă mai și combinai aceste două mijloace, efectul era infailibil.

Exemplele abundă. In Birmania regii purtau următorul titlu: "Regele regilor, căruia i se supun toți ceilalți stăpânitori, diriguitorul anotimpurilor, îndrumatorul atotputernic al fluxului și refluxului, fratele mezin al soarelui, proprietarul celor douăzeci și patru de umbrele"... Chestia cu dreptul de proprietate asupra umbrelelor am înteles-o dar nu și aluziile clare la meteorologie!

Și băștinașii din Sumatra aveau titluri destul de măgulitoare pentru un muritor: "Domnul Atotului, al cărui trup luminează ca soarele, pe care Dumnezeu l-a făcut desăvârșit ca și luna plină, cel care dacă se ridică în picioare umbrește întreaga împaratie, etc." Să mă ierte înaltimea sa că-i scurtez din titluri dar ar umple prea multe rânduri... Noroc că nu avea nevoie de pașaport pentru că i-ar fi fost imposibil să-și treacă în rubrica destinată semnalmentelor, năstrușnicia cu ridicatul în picioare prin care umbrește tot regatul deși nu era unchi nici măcar de-al cincilea al lui Ghiță Mureșan.

Morbul titlurilor pompoase și lungi s-a întins ca o molimă din Asia în Europa. Terenul cel mai favorabil l-a oferit curțile micilor domnitori germani din secolele XVI și XVIII. Cu totul neașteptat, a făcut mai puține ravagii printre domnitori, înfierbântând în schimb subalternii, puzderia de burghezi și nobili mărunți dornici de afirmare. Prințul domnitor se mulțumea cu titlul de Alteță care mai târziu s-a transformat în Alteță serenissimă. In schimb conții și baronii erau fie Wolhgeboren adică de bună obârșie, fie Hochgeboren adică de înalta obârșie. Iar un baron imperial avea nevoie de minute bune pentru a-și scrie corect titlul care sună imposibil chiar și pentru un bun vorbitor de germană. Titlul era: Reichsfreyhochwohlgeborner...După care urma enumerarea numelui, cu nelipsitul von, bineînțeles.

Apăruse chiar și o carte de titluri, "Titularbuch", pe vremea lui Leopold al II-lea, care să facă ceva ordine în acest haos de înalti, prea cinstiți, foarte nobili, superiori în, cei mai, extraordinar de... Acolo mai citim și cum trebuia să te adresezi primarului unui oraș liber dacă doreai ca cererea să fie luată în considerare: Celui de bună obârșie, severului în dreptate, neclintitului în cinste, de mare și eminentă erudiție, de mare și eminentă întelepciune, Domnul Primar cutare și cutare...Dacă doreau să fi consultat de medicul oficial și care ținea cu tărie să nu fie confundat cu spițerii și șarlatanii ambulanți care bântuiau prin târguri, trebuia să începi adresându-te astfel: Domnului de înalta obârșie și mare experiență, neclintitului în cinste și preaînvățatului domn X, doctor preavestit în științele medicale, etc.

Nici restul cetățenilor nu s-a lăsat mai prejos, de la croitori la vidanjori, toți ținând neapărat să se împopotoneze cu titluri și supratitluri - în mentalitatea vremii acestea fiind dovezi supreme de profesionalism și cinste în meseriile respective. Toți erau prudenți, neclintiți în cinste, foarte distinși, care se hrănesc cu întelepciune, bineplăcuți, de foarte mare experiență... titluri oficiale fără de care nu aveai cum îndrazni să apelezi la serviciile lor inestimabile. Dar ce să zic, nici nu îndraznesc să vă spun cum îsi concepeau titlurile teologii vremii, cei care stăteau în permanent contact (sau cel puțin așa ar fi trebuit ) cu Biblia și cu învataturile umilului tâmplar Isus Christos!

Astăzi pare că ne-am vindecat de aberații în acest domeniu deși nu este departe epoca (neapărat de aur) în care sintagma-titlu cel mai iubit fiu al poporului era reluată papagalicește de la vlădică la opincă. Oricum nu mai suntem tovarăși ci domni. Iar dacă "domnul" a mai făcut și ceva școli, să nu care cumva să nu le enumeri odată cu numele că îti strici relația pe viață iar respectivului îi strici ziua. Deci "domnule X" este chiar o jignire celui pe care poți să-l gratulezi cu "domnule academician profesor doctor inginer"... în așa fel încât să se audă cel puțin la o sută de metri atunci când îl saluți pe stradă.

Este adevărat cuvântul Bibliei și plin de bun simț: "cui datorați cinstea, dați-i cinstea", respectul, considerația. Este cât se poate de normal. Și totuși, când mă gândesc că strălucitul cărturar care a fost Pavel, absolvent al celor mai înalte școli ale vremii, care ar fi putut pretinde cu îndreptatita mândrie titluri onorifice, academice sau legate de caracterul său integru, nu s-a recomandat pe sine niciodată altfel decât Rob al lui Isus Christos... Nu academician, nu doctor docent ci... rob decent.

Vrei să fii important în această lume? Pentru cine: pentru oameni sau pentru Dumnezeu? Nu titlul contează, ci caracterul. Aici trebuie lucrat, îmbunatatit, schimbat. Deoarece caracterul va fi criteriul conform căruia Dumnezeu face aprecieri: "Bine... - cum scrie? alteță serenissimă, de bună și aleasă obârșie, de eminentă erudiție..." Sau "bine...luminăția voastră, preafericirea voastră, înalt preasfinția voastră..."? Așa scrie? Cuvântul este clar în toate Bibliile, cu sau fără cruce, titlul este marcat foarte apăsat: "Bine rob, bun și credincios..." Rob. Fie că ne place sau nu.

Vrei să fii important pe plan metafizic? Poartă cu demnitate acest titlu disprețuit: rob. Nu este un paradox. Este o cinste ce ni se oferă pentru că și Christos l-a purtat, El fiind Dumnezeu care a luat chip de rob ca să ne înalțe pe noi oamenii la această demnitate nemaipomenită - Robul lui Iisus Christos.