Stropi cristalini de apă curg din albastrul înălțimilor. Firișoare transparente își croiesc drum printre pietrele ruginii ale potecii. In fiecare zi se nasc noi stropi de viată în lumea aceasta plină de ură și dorințe ascunse. Coboară ușor din infinitul divin și prind viață , aici, printre suflete întunecate și spirite iubitoare, își croiesc drum pe poteca existenței umane, ocrotiți doar de natura veșnic iubitoare și primitoare. Sunt atât de neimportanți și mici, atât de umili încât nu ar putea supraviețui ca existență individuală, ci ca un tot. Ploaia ar mai avea vreo importanță dacă ar cădea doar câte o picătură, doar câte un strop răzleț? Cu siguranță nu….. Dar ploaia aduce miliarde de picături, ce ne mângâie trupul și ne dau speranță, ce aduc fericire și iubire. Ne permit să supraviețuim timpului necruțător.
Apoi fiecare strop se luptă, se zbate pentru a butea răzbi printr-o mică crăpătură a lumii, printr-un mic șănțuleț al șansei sau poate pe o potecă a gloriei ori pe drumul nemuririi spirituale. Fiecare picătură se luptă, duce un război al existenței zbătându-se în mijlocul unei societății dominate de material și trupesc, de realizarea trupească nu de cea spirituală. Luptându-se cu o societate defectuoasă și asimilând falsele valori ale secolului XXI, mica picătură, stropul dornic de cunoaștere și afirmare, poate greși, în acest moment critic al vieții sale și va alege cu siguranță calea foarte dificilă și inumană a supraviețuirii sale singulare și anonime într-o lumea plină de răutate și minciună. Așa devine o altă victimă sigură a trufiei și nefericirii , a minciunii și ipocriziei demonice, care au scăpat în lume și înșeală suflete slabe și lipsite de apărare, suflete rătăcite ce se înmulțesc înfiorător de repede. Crăpătura a societății, care acum a devenit o gigantică gaură neagră , atrage tot mai multe picături ale vieții, care odată prinse devin prizonierele minților lipsite de raționament și sentimente, ale lumii profane în ne consumăm sigura șansă a existenței umane, singura desăvârșire a sufletului nostru.
Aceste găuri negre ale societății au o unică și sigură destinație: râul vieții. Þin să amintesc că viața trebuie privită din două perspective clare, distincte: cea dintâi, care reprezintă cea mai joasă treaptă de percepție a vieții umane, cel mai simplu grad de înțelegere a existenței umane, este acela al rezumării vieții la trăirea trupească, al însumării realității înconjurătoare brute. Privită din acest punct de vedere viața nu implică nici un imbold sentimental, nici o tresărire umană metafizică. O viață monotonă, condusă de nevoi biologice și rațiuni sociale total eronate , o viață a anonimatului și a degradării spirituale, ce aduce , cum prea bine știm, somnul rațiunii ce naște monștri……monștri de necontrolat. Acesta este râul vieții, râul miliardelor de picături absorbite de hibele umanității, care nu percep propria lor existență decât la cel mai scăzut nivel. Așa cum apa râului, apa ratării spirituale, curge , curge și iar curge , aceste ființe oarbe înaintează de-a lungul albiei și se tot duc lăsând timpului undă verde , care la un moment dat îi învăluie și le dă de veste că albia s-a terminat, că râul se oprește aici, aruncându-i în brațele nemiloase ale sfârșitului, ale unui final comun, mult prea comun care nu lasă în urmă nici măcar amintiri, poate chiar nici regrete. Aici iluzia derizorie care i-a înșelat îi părăsește, îi alungă și îi face să înțeleagă că ce au avut mai de preț, sufletul, le-a fost luat cu mult înainte și acum este pierdut pentru totdeauna. Acesta este râul existenței, râul care fură suflete și amețește minți. Trist este faptul că majoritatea umană este reprezentată de acesta, care fuge fără direcție ,valuri, valuri, amăgind.
Cea de a doua perspectivă este aceea în care sufletul este esența, spiritul ,atent controlat de mintea rațională, deține controlul. Această viziune asupra existenței este cea înălțătoare, cea pură și neatinsă de ura demonică, reprezintă pragul superior al existenței firii și nu poate fi atins decât de un suflet desăvârșit , de o inimă tresăltând de sentimente și trăirii, o inimă plină de iubire și bunătate. Omul trăiește și se contopește cu verdele pământului, cu albastrul roșiatic al apusului și cu strălucirea orbitoare a răsăritului. Acest om înțelege rostul firii umane și distinge principiile omului divin dar și ale omului terestru
Dacă vrei să trăiești cu adevărat, dacă vrei să iubești cu adevărat , dacă vrei să-ți descoperi esența inimii tale, în fond dacă vrei să simți perfecțiunea și liniștea dumnezeiască……deschide-ți sufletul!