Fermierul vorbirii

Revenit, după o absență fortuită, în critica literară, Daniel Ștefan Pocovnicu recidivează și în poezie, la exact un lustru de la debut (Nuanțele plecării, Editura Timpul, Iași, 1999) poetul „exilat în tăceri” oferind cititorului a doua carte de poeme: Proprietarul de locuri comune (Editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2006).
„Trăind cuvintele cu veștedă patimă”, poetul pare și de această dată un „sclav de posterități minuscule”, din care, cu dibăcie, își reconstituie „absența bine trăitoare și vivace”, replantându-și „poemele / pe arealuri rebele” și reinventând un limbaj derutant pe alocuri, ce se vrea însă „ultima rațiune a poeziei din mine”.
Știindu-se „confuz ca o lăcustă / plecată în concediu”, n-a vrut să „puroiez(e) cutii de rezonanță cuvintelor”, să adăpostească „subînțelesuri mașinale”, dar până la urmă cade în „abstractul digestivo-poetic / de unde se înghit / formele în ele însele” și pune în circuit expresii de o „arhitectură sinucigașă”: „spăimește confuzard”, „oțel filfizonic”, „talpa ortoierbii / de porțelan / abimat”, „gimnasticarea zâmbetului de ebonită”, „herghelii hotentote de cai”, „ochiul cântecos”, „canonizare felixă”, „hibernie digitativa”, „hemoraginul eroziunii iconoclaste” etc.
Combinând „alambicul / valorilor indigeste / în stomacul de piatră / al lumilor joase”, lasă impresia că îi „filează o lampă / de zgomot / în buduoarul destălmăcirii” și că „secuzele scrisului din care pixul / își întrupează ambiții burgheze” conduc către o „casă întocmită strâmb”. Cum însuși mărturisește, îl „năpădește schimbarea bezmetică” și atunci apelează la o inginerie „cinetică”: „Clonez cuvintele / ADNez aiurezii / cu limba spurcată / și mortul de gheață / al fiarei fieroase / de crapă și apele roată / mai atent, mai agale / experimințind / mințile se invadează / pe ele însele / cu spumă poliuretitatică / de jemanfiș jecmăniș / cu gândul afiș…”
Cum și „limba s-a mai înspurcat”, iar „chiloții murdari ai vremurilor” sunt afișați la tot pasul, poetul e pus în situația de a „înnod(a) viața / ca pe un șarpe / transviu / încolăcit pe vrejul / gârlei de dincolo” și oricât s-ar strădui să-i descâlcească ițele, nu poate decât să se înfățișeze ca unul picat de pe altă planetă: „oricum m-aș oferi / lucrurilor zilnice / tot mă deconspir / ca zbătut din altălume / ce dinainteumbră emerge stranie / întărind promisiunile morților”.
Ar vrea să se arunce de pe „culmea mileniului cu / deltaplanul de / rouă”, să alunece spre „plajele versului”, dar fermierul vorbirii e contrat de critic, într-un ritual din care cu greu reușește să se desprindă: „Criticul se hrănește cu patima lui / în timp ce poetul cu carne, / oricât de parachioară v-ar părea / despărțirea aceasta prin nume // Poetul te iubește până la prăsele, / iubită muză, / în timp ce criticul te detestă dulce / cu singurătatea lui concvertită în / codrii înmărmuriți de cărți // Sinucigașa mea iubire, / care te-ai sortit de una singură / suferinței / ai menit clono grifonul / din unicorn // Aș vrea să te duc în peștera poetului / unde lumea intră / prin preț / tras după ea / ca un pantof vechi / pe post de jucărie fantasmatică // Acolo, împreună am săvârși ritualul / barbar al sacrificării de jumătate / din minele mele de egoism, / cult al lunii / degerate / chewing-mătrăgună” (Ritual).
Observi cum „viermele intestinal al răbdării” îl macină, cum cuvintele îl asupresc și mai mult, cum resimte „fuga de sentimente a vorbelor astea călduțe” și tocmai „de aia rămân(e) ucigașul de rostiri” în căutarea ultimei șanse a nemuririi, „eternizând / agonizațuri / cu vinul buzelor” iubitei, pe care o imploră: „scoate-mă din mine / oricât de cuvintețit aș plânge / și oricât de sângeniform / curge veninul prin fiara / absentă”.
Conștient că nu mai poate să rămână „șobolan în cușca norocului”, își scrie „sentința de singurătate”, dornic să se rupă glorios din geografie și să intre în „vârsta de fier” a poeziei adevărate, mulțumit „să fi răzgândit lumea un pic” și să scape de „otrava interogației”. Ieșind și din „armătura cinismului” în care s-a „înrolat / de bună voie / demult” are toate șansele să-și schimbe haina de „cel mai adulterin poet cu putință” și de proprietar de locuri comune, cu una mai aproape de posibilitățile și aspirațiile sale.

Cornel GALBEN