Am scris această carte de versuri, căreia i-am zis Anthropotheos. Titlul a produs nedumerire cititorului obişnuit. Când am explicat că Anthropos înseamnă Om, iar Theos înseamnă Dumnezeu, împreună semnificând Omul Dumnezeu, nedumerirea s-a transformat în stupoare. Cum? Omul Dumnezu? Pentru creştinul bigot asta înseamnă blasfemie! Nu este nicio blasfemie şi nici măcar erezie. Omul Dumnezeu există, ne închinăm la el şi numele lui este Iisus. S-a născut ca om, a trăit şi pătimit ca om, pe timpul trăirii şi-a descoperit nişte puteri despre care habar nu avea că le are şi a făcut nişte lucruri neobişnuite pe care ceilalţi le-au numit minuni; a mai şi intrat în conflict cu unii dintre semeni, ca oricare alt om. Asta pentru că le spunea celorlalţi că el este Fiul Omului – Dumnezeul cel adevărat şi are misiunea să instaureze împărăţia lui pe pământ. Puternicii zilei, şocaţi şi poate speriaţi, cu mintea lor de-atunci, l-au numit blasfemiator, l-au condamnat în grabă şi ucis ca pe cel mai rău dintre oameni. Apoi, prin puterile descoperite în el, acel om numit Iisus a înviat arătând că e nemuritor precum un zeu, s-a arătat viu celor apropiaţi şi s-a înălţat la cer la fel ca un zeu. Din cartea lor sfântă, învăţaţii vremii şi cei care l-au condamnat ştiau că, mai înaintea lui, profetul Ilie şi patriarhul Enoh din linia genealogică a lui Set şi a lui Noe, oameni ca toţi oamenii, se înălţaseră ori fuseseră mutaţi şi ei la cer. Cu toate acestea nu au putut accepta ideea că acest lucru e posibil.
Perspectiva religioasă asupra omului zeu a născut creştinismul, care spune povestea lui Iisus cel crucificat şi înviat din morţi şi le explică adepţilor că misiunea lui a fost aceea de a lua asupra sa păcatele omenirii (osânda biblică) şi de a le răscumpăra mântuirea prin jertfa proprie. Spre a ajunge din nou în raiul de unde a fost alungat, omul trebuie să respecte cele zece porunci, să creadă în el (Fiu), să-l iubească pe Dumnezeu şi aproapele său ca pe sine însuşi.
Eu propun, dinspre filosofie, o altă perspectivă asupra lui Iisus – omul ce şi-a atras nemurirea. Misiunea lui a fost cu totul alta – să-i arate pământeanului muritor, prin exemplul său, cine este el, omul, cu adevărat. Anume, că el dispune de nişte puteri despre care habar nu are, pe care dacă şi le trezeşte şi dezvoltă poate învinge moartea. Şi când reuşeşte înseamnă că, asemenea lui Iisus, a devenit zeu. Prin experienţa trăitoare, Fiul Omului a arătat şi demonstrat posibilitatea devenirii semenului său ca zeu, exprimând tranşant că el este Calea de urmat, Adevărul ascuns în om - pe care l-a arătat (revelat) prin sine şi Viaţa, ca trăire veşnică, de la capătul căii. Această fenomenologie a devenirii omului ca zeu am numit-o anthropotheism. Pe parcursul a peste treizeci de ani de strădanie, prin inspiraţia şi voia Celui de Sus, el s-a aşezat, până în prezent, în cinci volume de carte. De nu i-am greşit prea mult, m-o mai lăsa să se adune măcar pe-atât. Nu ştiu care e destinul său, dar ar putea reprezenta viziunea viitorului asupra omului şi lumii. Primul Testamsnt (Vechiul) a născut iudaismul. După mai bine de două mii de ani, al doilea Testament (Noul) a adus cu sine creştinismul. Poate că acum, la peste două milenii de la naşterea lui Iisus a venit vremea unui al treilea Testament, care va naşte anthropotheismul. Eu nu fac altceva decât să-i pun o pietricică la temelie. Sigur contemporanii sunt îndreptăţiţi să mă suspecteze de paranoia, dar eu îmi asum riscul de a afirma că anthropotheismul, astăzi un izvoraş neştiut undeva pe plaiuri dâmboviţene, peste timp, într-o zi ar putea să se reverse ca o geospiritualitate. Arghezi îi făcea o Cântare omului, Nitszche descoperea supraomul în el, eu îndrăznesc să merg mai departe, prin Anthropotheos să-l proclam pe om nemuritor. Poate că el este floarea rară prin care românismul – matrice spirituală a spaţiului mioritic, aşa cum profetic presimţea Blaga, îşi va lumina colţul său de univers.
Şi o iau de la capăt: ce înseamnă AnthropoTheism? Anthropos e Omul, iar Theos e Dumnezeu. A răspunde la întrebare presupune a explica ce este Omul Dumnezeu, cum zeul devine om şi omul zeu. Religiile ne spun că cele două entităţi sunt despărţite, zeul locuieşte în Cer şi omul pe Pământ. Spre a fi om, zeul trebuie să coboare pe planeta noastră, iar omul spre a fi zeu trebuie să înveţe să urce în cer. S-au adunat destule dovezi spre a putea afirma că au fost vremuri când, pe Pământ, zeii şi oamenii au convieţuit. Civilizaţia vedică ce a născut hinduismul şi mitologia elenă ne spun acest lucru. Buda, cândva prinţul Gautama, după şase ani de ascetism şi meditaţie s-a iluminat şi aflând ce este naşterea boala, bătrâneţea şi moartea a atins nirvana, descperindu-se avatar al zeului Vişnu. Zeii olimpului trăiesc şi se comportă ca nişte oameni obişnuiţi dar, posedând nişte puteri speciale, dispuneau de soarta muritorilor. Mai nou, începutul descifrării tăbliţelor sumeriene ne spune că şi în regiunea semilunei fertile s-a întâmplat acelaşi lucru.
Există în actuala cunoaştere umană câteva lucruri, referitoare la om, care m-au contrariat. Pornind de la Biblie, primii oameni, Adam şi Eva, abia după săvârşirea păcatului biblic, când mâncând din pomul cunoaşterii şi-au descoperit goliciunea şi s-au jenat, au primit haine de piele. Până atunci cum arătau trupurile lor? Erau cumva străvezii, adică asemenea unor holograme? Păi, cam la fel trebuie să fi arătat şi trupul în care Iisus, după înviere, s-a înălţat.
Apoi, Dumnezeu s-a adresat celorlalţi avertizându-i că Adam, după ce a gustat fructul interzis, a devenit unul ca ei, cunoscător al binelui şi răului şi si-a exprimat temerea că ar putea mânca din Pomul Vieţii, trăind veşnic. Să însemne asta că, prin cunoaştere, omul poate accede către nemurire? Posibil, omul Iisus poseda nişte cunoştiinţe care l-au impus în faţa apostolilor drept Învăţătorul. De aceea, l-a scos pe Adam din Eden şi a pus heruvimii să păzească cu sabia pomul. El, omul adamic a rămas, însă, cu puteri care îl făceau asemenea zeilor. Să fi fost sabia care îl ţinea departe de nemurire uitarea? Păi, atunci, prin reamintire – trezirea din uitare el îşi poate recăpăta puterea de a accede spre divinitate. Calea acestei treziri ar reprezenta-o trăirea ca un ciclu de naşteri şi muriri prin care să-şi elibereze mintea de vălul uitării. Adică sporirea continuă, prin încarnări succesive, a puterii sale de judecată. Atingerea înţelepciunii ar marca tocmai această trezire (înlăturarea sabiei) şi liberul acces la roadele pomului vieţii. Din trăitor el devine vieţuitor, ieşind din samsara naşterilor şi muririlor. Rămâne deschisă întrebarea de ce nu voiau Ei, cărora le era asemenea, să acceadă la pomul vieţii ca un cunoscător. Dacă zeul ştia că în om sălăşluieşte tentaţia uzurpării înseamnă că purgatoriul trăirii (samsara) semnifică tocmai posibilitatea purificării (mântuirii) de această tentaţie. Şi ajuns la capătul trăirii, omul muritor de azi va deveni unul de-al lor, adică zeu.
Tot din Facerea aflăm că Dumnezeu avea mai mulţi fii, care s-au căsătorit cu fiicele oamenilor. Spre a nu rămâne duhul său în copii lor, urmaşi care erau numai trup, i-a lăsat să trăiască numai o sută douăzeci de ani. Asta în timp ce urmaşii adamici din linia genealogică a lui Set – Enos, Cainan, Malalei, Iared, Enoh (mutat la cer viu), Matusalem, Lameh - trăiau în jur de nouă sute de ani. Deci, de punctat, oamenii născuţi din zei şi femeile muritoare erau numai trupuri fără duh, le lipsea sufletul divin (suflarea). Ei se adaugă proscrişilor din linia genealogică a lui Cain, blestematul pentru fratricid. Cum se explică asta, erau ei nişte aleşi cu puteri şi daruri speciale căpătate prin naştere ori reuşiseră să evolueze atât de rapid încât să-şi formeze duh, ce îi apropia de nemurire? Faţă de restul populaţiilor ei erau un fel de semizei. Şi pentru că se înrăise, omul adamic dispare prin potop, fiind salvat numai Noe cu ai lui din ramura setiană. Adică cei purtători de duh şi prin duhovnicire ei pot accede la nemurire? Dar duhovnicirea înseamnă mântuire, adică mintuire – purificarea minţii de iluzia timpului şi a morţii prin succesiunea de încarnări.
Mai târziu, în spaţiul mesopotamian se vor dezvolta civilizaţii - egipteană, sumeriană, babilonoană etc. - în cadrul cărora oamenii convieţuiau cu zeii. Să luăm , de pildă, civilizaţia anunaki. Se zice că există încă o planetă în sistemul nostru solar pe care astronomii o presupun drept planeta X. Sumerienii ne spun că ea se chema Nubiru, era locuită şi are perioadă de rotaţie în jurul Soarelui de trei mii şase sute de ani. Acolo, locuitorii ei trăiesc în jur de cinci sute de mii de ani şi sunt conduşi de Anu şi soţia sa Ki, iar casta regală se cheamă anunaki. În atmosfera planetei a apărut o dereglare ce nu putea fi corectată decât prin pulverizarea de praf de aur, care să-i mărească strălucirea. Spre a procura aur au venit pe pământ, debarcând în zona sumeriană. Pentru locuitorii planetei de la acea vreme ei erau nişte zei. Condiţiile grele de exploatare a aurului a provocat o revoltă astfel că anunaki au fost nevoiţi să intervină în procesul de antropogeneză, injectându-le oamenilor adeneu zeiesc. S-a creat o rasă umană formată din sclavi folosiţi în mine. În timp aceştia, învăţând de la anunaki au evoluat, s-au emancipat, au căpătat conştiinţa propriei puteri şi s-au răzvrătit împotriva zeilor (veneticii de pe Nubiru). Aceştia au decis să-i extermine, prin potop şi să creeze o altă rasă umană mai docilă. Unul dintre zei, Enki, se opune şi dezvăluie planul unui localnic, învăţându-l să-şi construiască o corabie cu care să salveze rasa umană. Se întâmplă la fel ca în cazul lui Noe. Anunaki părăsesc Pământul, iar supravieţuitorii, îndrumaţi de către zeii rămaşi, construiesc civilizaţia faraonică egipteană şi pe cele sumeriană şi babiloniană. Istoria ne spune că de aici se răspândeşte pe Pământ actuala civilizaţie.
Cunoscuta periodizare a istoriei a intrat în conflict cu tot mai numeroasele descoperiri, cu mult mai vechi şi evoluate spre a aparţine epocii pietrei şi bronzului. Se spune că omul a apărut acum trei milioane de ani, homo sapiens în urmă cu circa trei sute de mii, iar civilizaţia noastră începe după ultima glaciaţiune, acum zece – douăsprezece mii de ani. Istoria nu vorbeşte decât despre lumea postnoetică (de după Noe), de celelalte ocupându-se preistoria şi mitologia. De aceea ea, respectând cronologia, nu poate explica ştiinţific construcţia piramidelor egiptene şi sfinxului etc. Pe pământ trebuie să se fi perindat mai multe umanităţi. Spiritualitatea vedică, convertită în hinduism, pe baza ciclurilor yuga, susţine că noi cei de astăzi am reprezenta a şaptea umanitate. Am fi al şaptelea strat de civilizaţie care se suprapune şi sedimentează peste cele anterioare. Descindem din Adam prin fiul său Set (Şapte) şi continuatorul liniei sale genealogice – Noe (Nouă).
Plecând de la aceste elemente şi alte ciudăţenii încă neexplicate, am presupus că între om şi zeu nu este o ruptură, ci o continuitate a unei fenomenologii (lanţul vieţii semnificat de ADN) prin care unul descinde în celălalt. Geneza biblică ne spune că Cerul reprezintă întinderea prin care Creatorul a separat apele de sus de apele de jos. În apele de jos a făcut tarele ce reprezintă Pământul. Locuitorilor din apele de sus li se spune zei, iar celor care trăiesc în apele de jos li se spune oameni. Prin naştere locuitorii de sus coboară pe pământ şi prin murire locuitorii de jos urcă la cer. Omul este zeul care vine prin naştere, iar Dumnezeu este omul care pleacă prin murire. Potrivit creştinismului, numele acestui locuitor de sus venit Om era Iisus. Pământul, sistemul nostru solar şi cosmicitatea spaţiotemporală reprezintă locul unde omul învaţă cum să devină zeu. Această fenomenologie durează o rotaţie a Soarelui în jurul soarelui geamăn, adică circa 26000 de ani pământeni – un ciclu yuga. În cosmicitatea noastră big banggică, prin succesiunea de încarnări, omul învaţă să stăpânească (asimileze) timpul, pe care interiorizându-l devine nemuritor. Geneza spune că primul om creat era trup, nu deţinea duhovnicie (suflet). Prin experienţa trăirii în succesiunea de persoane muritoare întrupate omul îşi construieşte egosul (duhul) anthroposic. Creat trup, în fenomenologia trăirii (naştere şi murire) el se destrupează treptat (eterizează), devenind duh. Când a realizat asta înseamnă că s-a plinit (umplut) samsara cosmicităţii cronospaţiale, homo sapiens a învins moartea şi pleacă în cosmicitatea cu cinci dimensiuni. Pentru muritori el este Zeu!
Exact acest lucru ne spune creştinismul prin naşterea, trăirea, moartea şi învierea, înălţarea lui Iisus. El a venit aici nu să ne mântuiaască pe noi prin sacrificiul său, cum greşit se afirmă. Rostul prezenţei sale pământene e să ne arate modelul devenirii noastre ca zei după ce am parcurs ciclul de încarnări prin care am învăţat să stăpânim timpul, învingând moartea. El ne spune clar, cine trăieşte şi crede în mine, adică îmi urmează calea, nu va muri în veci. Dar asta nu e o opţiune, e necesitate înscrisă în destinul omenirii. Homo sapiens pe calea lui Iisus a devenit Anthropos – zeul unei yuga. Fiecare din cele şase yuga pământene şi-a creat un anthropos, căruia i-a dat un nume. Anthroposul samsarei cronospaţialităţii în care evoluăm se cheamă Iisus. Rostul fenomenologiei noastre pământene e să învăţăm să ne controlăm Mintea, care deformează realitatea în care trăim.
Să încercăm să ne imaginăm ce se întâmplă în cosmicitatea noastră spaţială. Pământul se roteşte în jurul axei sale cu circa 0,5 Km pe secundă, iar în jurul Soarelui cu 30 Km pe secundă. Soarele se învârte şi el în jurul propriei axe, dar fiind în stare de plasmă viteza sa e variabilă, la interior rotindu-se mai repede decât la exterior. În schimb , în jurul soarelui dual din galaxie se roteşte cu 220 km. pe secundă. Galaxia se deplasează şi ea cu 600 km pe secundă. Dacă luăm în calcul numai rezultanta, cuplul acestor viteze rezultă nişte ritmuri pulsatorii resimţite de orice locuitor al acestei spaţialităţi. Totalitatea ritmurilor cosmice produce (desenează) ceea ce în geometria sacră este numit floarea vieţii. Ne naştem în aceste ritmuri şi ni le interiorizăm, ele influenţându-ne manifestarea minţii. Ea le percepe, prin actualul neocortex ca temporalitate. Tocmai asta îl distinge pe sapiens de animalitate, iluzia timpului pe baza căreia îşi formează conştiinţa de sine. Un câine, privindu-se în oglindă latră la imaginea sa, sapiens ştie că imaginea îl reprezintă. Iluzia timpului naşte în logica gândirii cunoscutele paradoxuri. Mintuirea înseamnă sporirea puterii de judecată a minţii prin fiecare întrupare. Ne eliberăm de iluzia ritmului temporal, prin purificarea minţii de deformările induse de spaţialitatea în care trăim. Nu există nicio altă judecată (instanţă) biblică, când puterea noastră de judecată ne va permite să învingem himera Minţii vom acumula înţelepciunea spre a înţelege că timpul nu există şi din persoane vom deveni fiinţă umană, adică Iisus-zeul, putând să ne înălţăm la cer, asemenea lui; în corpul nostru spiritual, din trupuri devenind Duh. Pe parcursul samsarei, ca persoane am fost Tată şi Fiu, la plinirea ei vom fi şi Duh, desăvârşindu-ne fiinţa trinitară.
Rostul anthropotheismului e să ne înveţe, arate calea lui Iisus prin care homo sapiens devine zeu. Înţelegând-o, ne vom accepta destinul trăirii (naştere-murire) ca necesitate a duhovnicirii şi nu ne vom mai teme de moarte. Vom înţelege că mântuirea e un act personal, de fapt mintuire – sporire a puterii de judecată prin experienţa trăirii. Acum, în persoana care suntem fiecare locuieşte copilul care am fost, adultul care vorbeşte şi moşul de mâine. La fiecare şapte ani trupul nostru e mereu altul (fizic), dar mental avem percepţia continuităţii, sentimentul că suntem acelaşi – identitatea de sine. Pe măsură ce ne sporim puterea de judecată (acumulăm înţelepciune), când murim nu-l vom mai uita pe cel care am fost şi ne vom naşte, din ce în ce mai mult, cu senzaţia de deja vu. La capătul samsarei mă voi percepe ca totalitate a persoanelor în care m-am încarnat prin formarea fiinţei eonice, dar şi ca totalitate a celorlalţi (umanitate). Iisus vorbea şi era înţeles în toate graiurile pământului pentru că el, pruncul Fecioarei, ajunsese toate astea la un loc. Persoana Iisus a devenit specia (anthropos) Om. Doar aşa s-a putut înălţa la cer, ducând cu sine întreaga omenire. Iisusul e un embrion ascuns în fiecare. Să ni-l imaginăm ca fiind îmbrăcat cu o multitudine de costume unul peste celălalt încât nu se mai vede. Când mă nasc eu sunt embrionul iisus gol, dar îmbrăcat cu un număr de costume ce mă ascund încât habar nu am de mine cel adevărat. Potrivit formaţiei mele actuale, mă percep, evaluez şi manifest drept costumul prezentei mele încarnări. Pe măsura trăirii constat că nu mai sunt gol pentru că costumul meu de piele se transformă în persoana numită Mitică. În acest costum am o imagine despre mine pe care o afirm, spunându-mi eu. Cred că cel adevărat sunt costumul nu iisusul născut gol despre care nu ştiu nimic. De aici imperativul delphic: Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte universul şi zeii. Sub actualul costum eu realizez o anume cunoaştere a lui iisus, mai apropiată decât cea din costumul anterior. Prin murire, dezbrac acest costum şi plec să decantez în iisus experienţa trăirii – cunoaşterea acumulată. În costumul următor voi fi mai aproape de El. Şi aşa merg mai departe, prin trăire - succesiunea de încarnări, îl dezbrac de aceste costume şi îl dezgropăm pe iisus, îl fac vizibil şi astfel devin El, prin destrupare. Prin succesiunea dezbrăcării de costumul trupesc, eu persoana, mă apropii mai mult de fiinţa lui iisus, adică de cel care sunt. Distanţa care mă separă de zeu în costumul actual îmi permite să-l văd într-un anumit mod. Pe măsură ce mă dezbrac îl văd mai de aproape şi înţeleg mai bine. Fiecare costum (întrupare) e măsura înţelegerii mele. Pot cunoaşte atât cât îmi permite costumul (trupul) pe care îl port. Asta voia să spună Protagoras prin celebrul său concept homo mensura – fiecare întrupare e măsura apropierii de zeu. Când m-am dezbrăcat de toate costumele am aflat că zeul sunt eu. Fenomenologia destrupării iisusului din fiecare e filmul devenirii lui homo sapiens ca zeu şi ea se cheamă anthropotheizare. Anthropotheismul e o viziune (vizualizare) a anthropotheizării. Este povestea acestui film prin care mă eliberez de persoanele care am fost şi devin fiinţă. Adică, fac trecerea de la trăire, care presupune naşteri şi muriri, la vieţuire în afara timpului. Numai că eu, naratorul, sunt în acelaşi timp şi actorul. În timp ce joc rolul mă şi povestesc pe mine. Şi povestindu-mă scriu secvenţa următoare a scenariului numit samsara trăirii. Scriind această poveste practic un exerciţiu al minţii prin care îmi măresc puterea de judecată. Adică, ajung să înţeleg mai bine problema timpului. Prin această înţelegere îmi cresc încă un strat pe creier –viitocortexul. Înseamnă că, prin cunoaştere de sine, mă autogerminez. Cel care mă voi întrupa va veni cu un costum mai puţin. În trăirea mea, prin exerciţiul minţii voi pregăti dezbrăcarea următorului costum. Şi aşa, din încarnare în încarnare, samsara îl scoate la iveală pe iisusul care sunt. Esenţa anthropotheismului e descifrarea enigmei timpului prin povestirea filmului devenirii omului ca zeu. Dar, în acelaşi timp, eu sunt povestea care se spune singură prin mine. Adică Logosul (cuvântul) ce se întrupează. De aia se spune despre Iisus că e cuvântul întrupat. Facerea ca o poveste se identifică cu facerea ca fenomenologie, povestea fiind însăşi ontogeneza.
Să ne întoarcem la metafora Facerii. Peste adâncurile de ape era întuneric şi Duhul se mişca pe deasupra lor. Dumnezeu a luat întinderea şi a aşezat-o între ape, despărţind apele de sus de apele de jos. Această întindere a numit-o Cer. În apele de sus locuiesc zeii, iar în apele de jos locuiesc oamenii Dacă prin ape înţelegem fluidul orgonic sau gnoetic, cum îl numesc eu, atunci lucrurile se schimbă. Locuitorii de sus – zeii din cer şi locuitorii de jos – oamenii pământeni sunt formaţi din acelaşi fluid. Doar viteza îi diferenţiază, cei de sus – ipostază a supervitezei - sunt forme infoenergetice, iar cei de jos - forme infoenergomateriale. Mărindu-şi viteza, cei de jos pot deveni forme infoenergetice. Trăirea e străpungerea cerului prin naşteri şi muriri. Forme infoenergetice (fiinţe), prin naştere, ne micşorăm viteza şi devenim forme infoenergomateriale (persoane). Prin murire, ne mărim viteza şi străpungem cerul în sens invers. Cerul este cenzura transcendentală, ce simbolizează iluzia timpului. Prin formarea viitocortexului mărim viteza de procesare a creierului şi apropiindu-ne de instantaneitate putem fi în acelaşi timp oriunde (căpătăm ubicuitate), adică ne eliberăm mintea de iluzia cerului şi implicit a timpului. Repet, prin neocortx animalul a căpătat percepţia timpului şi a conştienţei de sine, devenind homo –persoană umană, iar prin viitocortex persoana umană devine fiinţă zeiască. Posedând sofianism (înţelepciune) ne vom elibera mintea de iluzia cerului (timpului) şi vom reunifica apele. Locuind într-o singură apă nu va mai fi necesară trecerea, deci vom deveni veşnici.
Ontic, noi ne aflăm într-o singură apă, dar gnostic ne plasăm în apa de jos. Fiindcă aşa ni s-a spus, asta ştie mintea noastră cu nivelul de înţelepciune (înţelegere) pe care îl avem. Locuim, însă, într-o singură apă, fluidul cosmic este unic, dar ne inducem mental iluzia josului – sub cer. Omul e mult mai mult decât persoana care se vede în oglindă, ne lipseşte geamănul din apa de sus. Spunem că trăim în tridimensionalitate şi ne zicem cruce. Dar, în mod obişnuit, noi avem doar percepţia lui înainte-înapoi, dreapta-stânga pentru că venim din bidimensionalitate. Imaginaţi-vă cum am arătat ca punct pe o foaie albă de hârtie Adâncimea şi înălţarea nu ne-o percepem, decât raportată la trupul persoanei. Pentru că ne vedem doar persoana – prezentul jumătăţii noastre de sub cer. Adâncimea şi înălţarea ne-o dă încarnările trecute şi viitoare, dar noi nu ştim nimic despre cel care am fost şi despre cel care vom fi. Noi suntem toate acestea, numai că, ostatici ai timpului, ne percepem doar stratul prezentului. Adâncul şi înălţarea crucii care suntem nu le percepem, pentru că mintea noastră actuală atât ne oferă. Învingerea timpului înseamnă învingerea uitării şi căpătarea puterii de a ne vedea simultan pe cel din prezent cu cei din adâncimea trecutului şi cei din înălţarea viitorului. Este posibil, prin Iisus am fost martorii înălţării noastre. Când mintea va fi în stare să ne perceapă verticalitatea şi infinitatea, aici în cosmicitatea cronospaţială, vom fi Anthropos, adică zeul acestei dimensionalităţi. Eroul iudaismului e Moise, al creştinismului Iisus, iar eroul anthropotheismului va fi Anthropos. Fiecare, indiferent ce nume purtăm astăzi, suntem un anthropos în devenire. Când vom ajunge ni-i vom aminti pe toţi cei care am fost şi vom avea proiecţia fiinţei noastre ca totalitate a persoanelor din trecut. Atunci vom vieţui, acum doar trăim.
Concluzionând, esenţa gnostică a antropoteismului o reprezintă înţelegerea fenomenologiei prin care, în ciclicitatea trăirii personale, omul învaţă să învingă timpul. E posibil pentru că timpul nu există, e o plăsmuire a minţii noastre. Vitezele astrale nasc în cosmicitatea spaţială nişte ritmuri. Ele stau la baza pulsaţiei trăirii. Fiecare ne-am format şi evoluăm inconştient potrivit acestor ritmuri. Animalul a devenit sapiens, când peste paleocortex şi-a format pojghiţa neocortexului, homo fiind primul pământean care a căpătat conştienţa acestor ritmuri. Pe măsura evoluţiei sale a ajuns să le numească timp. În realitate timpul aşa cum îl percepem acum, cenzură a existenţei noastre, nu există. Mintea noastră ne robeşte eul, izolându-l de fiinţă, prin iluzia timpului. În succesiunea de încarnări ne dezvoltăm un nou strat al creierului – viitocortexul. El e direct proporţional cu mărirea puterii de judecată (discernământ) a minţii. Formarea viitocortexului ne eliberează de teroarea minţii şi percepem lumea în afara timpului. Când am realizat asta, mi-am încheiat samsara şi am devenit zeu.
Prin această viziune anthropoteismul oferă cea mai umanistă perspectivă în sensul că îl scoate pe eroul său de sub robia destinului de muritor. Îi spune acestuia că el, Omul nu este ceea ce pare în oglina minţii de acum (persoana) şi că stă în puterea lui ca, urmând modelul lui Iisus şi călătorind prin propria samsară, să-şi purifice oglinda în care se vede pe sine cel adevărat – fiinţa nemuritoare. E o spiritualitate a speranţei eliberatoare, zeul - strivitoare providenţă a morţii îi devine egal şi el, omul îşi este propriul stăpân. Rostul trăirii este să se mintuiască, nu alergând după averi şi puteri prin care să-şi umilească şi domine semenii, ci străduindu-se să se cunoască pe sine cel adevărat. Omul, spre a arăta cine e el, dezvăluindu-şi în faţa celorlalţi măreţia, nu se mai ia la trântă cu semenul ci cu sine, căutându-se; şi cu cât o face mai bine şi se descoperă pe sine sieşi e mai fericit şi mai puternic. Propune, deci, un mod de viaţă eminamente paşnic, eliberându-l pe om de agresivitatea sa organică (moştenire animalică) îl face bun, instituind o nouă etică. Acest om, frumos şi bun, va crea o artă după chipul său, generând şi o nouă estetică.